Nicoleta Nicolescu
Nicoleta Nicolescu șefă a Cetățuilor (organizațiile legionare de femei).
Cetãtuie de Fete la manifestatia legionarã dela 6 Octombrie 1940 din Bucuresti. A doua din stânga, Titi Gâtã, viitoarea Sefã a Cetãtuilor; a treia din stânga Lucia Scurtu (căsătorită Popsor)...
Cetățuile - fete legionare
Cei care au trecut pe acolo nu pot pretinde că au cunoscut proporțiile și amploarea acestui edificiu. Ei ştiu numai celula şi biroul de anchetă. Deplasările se făceau cu ochelari negri, după ce erai învârtit de câteva ori înjur, ca să nu te mai poți orienta. De altfel, nici acum nu se ştie cum ştau lucrurile pe acolo, întrucat nu a pătruns nici un ochi indiscret.
Nimeni nu a găsit de cuviință să dea explicații: cine sunt noii locatari, cu ce se ocupă, cine îi plătește, care este soarta echipamentului sofisticat cu care erau dotați îngerii păzitori ai puterii. Presa locală nu este preocupată de această problemă, nici de ce s-a ales de cei care au intrat acolo şi nu au mai fost văzuți niciodată.
Era in dimineața zilei de Paşti a anului 1960.
După furia colectivizării şi valul arestărilor, o perioadă de relaţivă acalmie permitea atât victimelor cât şi călăilor să-şi sărbătorească Sfintele Paşti, fiecare în felul și după posibilitățile lui. Oricât se îndepărtaseră unii de credință, obiceiurile pomenite din moși-strămoși, mai pe fată, mai pe-ascuns, și le păstrau. Dacă pentru unii Iatura spirituală era neglijată, partea materiala, adică petrecerea, cu mâncare și băutură din belșug, convenea de minune oricui.
Se servise masa de dimineată şi o linişte desăvârşită plutea in celularul Securității Craiova. O lumină cât de cât mai vie intra prin gemulețul mat al celulei, dând semnalul unei dimineți însorite de primăvară. Fiecare, acolo, pe marginea patului, se ruga sau poate călătorea cu gândul spre cei de-acasă, spre arnii de mult trecuți ai copilăriei, răscolind amintiri dragi pierdute in tumultul anilor ce s-au scurs.
Într-o celulă strâmtă, fără alt mobilier decât paturile de fier suprapuse, trei femei stăteau pe marginea patului, aşa cum dicta regulamentul. Trei femei in conflict cu statul marxist ne întâlniserăm aici pentru prima dată: stareța Mânăstirii Tismana, o vajnică româncă dintr-unul din satele Olteniei şi o tânără ingineră chimistă.
Mărioara Saizescu din Prisăceaua - Mehedinti, o femeie între douâ vârstă, exemplu de energie şi spirit întreprinzător oltean, romancă dintr-o bucată, deşteaptă, harnică, cu frică de Dumnezu, era dintr-o familie înstărită, dar cu copii multi. Fratele cel mare era inginer. Pe ea, ca fată, o sorociserâ părintii ca după cele şapte clase elementare să rămână de ajutor in gospodărie, deşi mintea ar fi dus-o sigur să facă şcoală mai departe. Ceilalti frati mai mici trebuiau dati la şcoală la oraş.
Când ajunsese la vremea măritişului, necazurile curgeau gârlă: mama se îmbolnăvise şi nu mai putea lucra, iar tatăl era pe moarte. Înainte de a-şi da sfârşitul, îi promite că va rămâne ea stâlpul casti, că-şi va îngrji mama şi gospodăria şi îşi va ajuta fratii să termine şcoala. Se achitase cu prisosintă de obligatia asumată.
Se luptase din răsputeri cu cotele, așa cum poate nici un bărbat nu s-ar fi putut descurca. Aşa cum zicea ea: "Îmi lumina Dumnezeu mintea şi îmi dădea puteri să muncesc şi să mă descurc cu cinste şi spor in toate".
Nu se căsătorise, căci timp pentru viata ei personală nu avea. Frații îşi terminaseră toti studiile şi erau la casele,lor, iar ea trăia din bucuriile şi mulțumirea lor. Îşi îngrijea mama bolnavă de ani de zile. Apăruse colectivizarea.
Oamenii se opuneau şi ea alături de ei. Fusese arestată şi chinuită groaznic să recunoască atitudinea fatişă contra colectivizării şi să declare ceva despre cei doi frati implicati într-un proces legionar. Rezistase eroic la toate presiunile.
Ancheta era pe sfârşite. Ea a apărut în procesul fratilor şi a fost condamnată cinci ani. Securitatea a amenintat-o până in ultimul moment că nu va scăpa necondamnată, căci după spusele lor: "Securitatea cheltuise bani grei pentru urmărirea ei".
Avea un deosebit dar de a povesti anecdote, istorioare cu tâlc din bătrâni, din lumea satului in care se născuse şi trăise, legendele plaiurilor pe care copilărise. Credinta in Dumnezeu îi dădea tărie să lupte cu greutătile vietii, să reziste chinurilor din Securitate.
Acum își făcea în liniște rugăciunea.
Alături, pe margina aceluiaşi pat, stăteam eu. Făcusem parte din grupul Fratilor de Cruce mehedintenă "Petre Geacu" care, încadrându-se in frontul subteran anticomunist, se mentinuse până in 1958. Tentativa de organizare a unei formatiuni de luptă in munti se soldase cu trei morti. Fratii Bocarnea şi Eftimiu căzuseră sub gloantele apărătorilor ordinii comuniste la 31 Martie 1949.
Din numerosul grup de arestati in 1958, Haralambie Sgândăr, tatăl care încercase să-şi salveze fiul, luând asupra sa materialele găsite, a murit la Gherla in Februarie 1961. Din cei 38 condamnati in procesul ce a avut loc pe 21 August 1959, peste 30 au primit pedepse între 15 şi 25 ani, acuzati de "crimă de uneltire împotriva ordinii sociale".
Avusesem îndrăzneala să abordăm un alt mod de a gândi, nepermis de regimul comunist; să sperăm in reînvierea spirituală a acestui neam, să ne organizăm, să purtăm făclia acestui ideal cu prețul libertății şi vieții noastre. Cu toate că după 1949 activitatea noastră se rezumase strict la probleme de educație şi nu avusesem nici un fel de acțiune fățiș ostilă regimului comunist, acum eram priviti ca buni de pus la zid. După spusele anchetatorului şef, Toma Popescu,, numai "existenta anumitor idei cu potențialul lor era mai periculoasă decât un foc de armă".
Printr-o stranie coincidentă, cele trei mari valuri represive politice din istoria românească s-au succedat din 10 in 10 ani: 1938-1948-1958.
După încă un an de Securitate aveam să iau drumul închisorilor: penitenciarul Craiova, Jilava, Miercurea Ciuc, Oradea.
Cea de-a treia locatară a celulei din Securitate era Maica Tatiana, stareta Mânăstirii Tismana. Ctitoria lui Mircea cel Bătrân îsi plătea din nou tributul. În 1948-1949, când era lăcaş de călugări, staretul Gherasim Itcu, participant la o formație de rezistentă românească, fusese ridicat şi condamnat de Tribunalul Militar Craiova. N-a putut rezista regimului inuman din temnitele comuniste.
Rămăşitele lui pamântești se odihnesc în cimitirul deținuților de pe lângă penitenciarul de tuberculoși Târgu Ocna. Tot acolo și-au frânt zborul şi alte elemente de nădejde ale dreptei nationaliste din Oltenia: studenții Florea Popescu şi Gheorghe Miulescu.
Călugăritele fuseseră bine reprezentate în planificarea de arestări realizată de comuniști in 1958, 1960.
Acuzată că a oferit hrană şi adăpost fugarilor şi luptătorilor anticomunişti din munti, Maica Tatiana, ca staretă, a fost supusă la o anchetă deosebit de dură, la presiuni, constrângeri şi şocuri de lungă durată, care împing spre limita de ruptură psihică şi firile cele mai tari. Biroul de anchetă condus de Toma Popescu îşi face cu prisosintă dătoria fată de partid. In efectuarea anchetelor trecuse de mult faza începută in 1948 la Securitatea Craiova de cizmarul Constatin Oancă, cel care a inaugurat dinastia tortionarilor Olteniei.
Declarațiile de autoacuzare erau smulse printr-o tehnică de urgentă, unde domina bătaia cu parul, cu ranga la tălpi, şocul electric, învârtitul pe fus. Acum există numeroase echipe de anchetă şcolarizate cu grijă. Aveau timp nelimitat la dispozitie. Pare incredibil pentru cei care nu cunosc realitatea că au fost oameni care au trecut prin diverse faze de anchetă zeci de ani.
În locul sălbaticei dezlăntuiri a cizmarului, se instalase cinismul intelectual şi cruzimea rece a lui Toma Popescu, care a făcut afirmatia sadică: "Noi nu ne mânjim cu sângele vostru, vă aducem in situatia să vă omorâti singuri!". O anchetă prelungită ducea, mai ales la femei, la dezechilibru psihic. Au fost destule cazuri când cei care au trecut pe acolo nu şi-au putut regăsi echilibrul pierdut.
Nu se terminase bine investigarea delictelor politice, când a survenit o nouă problemă. Unde este aurul mânăstirii? Singurul care era îndreptătit să stăpânească metalul pretios era statul, partidul.
Orice detinător al unui gram de aur era infractor de drept comun. Specialiştii militiei care se ocupau de această problemă au venit in ajutorul colegilor de la Securitate. Anchete lungi, ziua şi noaptea, confruntări cu Maica Nicodema, care era şi ea arestată, deplasări la mânăstire pentru perchezitii şi săpături, toate o afectaseră adânc pe biata femeie.
Colegele de celulă o înconjuram discret cu dragoste şi întelegere, căutând să nu o lăsăm pradă deznădejdii. În astfel de împrejurări, un cuvânt bun, sentimentul că nu eşti singur, părăsit, abandonat în bratele unor forte neîndurătoare, că alături de tine bate o inimă de forte, contează enorm.
Săptămâna patimilor fusese pentru ea o săptămână de supliciu, de groaznică solicitare. Avea momente când vorbea tare, singură. In dimineata zilei de Paşti a părut a fi mai liniştită. Supraveghetorii arestului erau la datorie. La intervale regulate, ridicau apărătoarele de la vizoare ca să se încredinteze că in celulă nu se pune nimic la cale, nu se petrece nimic suspect.
In linistea şi pacea acelei dimineti sfinte, deodată, ca împinsă de un resort, fâră să mai dea nici o explicatie, Maica Tatiana alergă spre uşă şi începu să lovească cu pumnii strigând cât o tineau puterile:
- Deschideți, deschideți ușa, vine Împăratul Măririi! Deschideți până mai aveți timp, că altfel va fi vai de voi!
O priveam uimite, neputincioase. Blocate parcă de imperativul chemării ei, aşteptam speriate reactia personalului de pază. Cunoşteam destule cazuri de femei brutalizate. Nu trecuse mult timp de când tărăncile, care se opuseseră colectivizării şi săriseră să apare pământul cu cobilita, fuseseră pur şi simplu sfărâmate in bătaie in beciurile Securitătii.
Maica Tatiana continua să bată cu pumnii in uşă repetând chemarea.
Se deschide vizeta şi caraliul de serviciu se uită nedumerit spre noi. I -am răspuns ridicând din umeri. Maica Tatiana încercă sa-l lămurească repetând ordinul divin. Caraliul neştiind ce să facă, închide repede vizeta. După scurt timp, pe sală se aude zgomot de paşi şi zvon de glasuri. Se trag zăvoarele şi uşa se deschide. In prag apare ofiterul de serviciu pe unitate.
Era cunoscut ca un om ponderat. Poate aceasta îi era firea, poate acesta era rolul pe care trebuia să-l joace; al interventiei conciliante pentru realizarea unei strategii de lucru. La deschiderea uşii, Maica Tatiana se linişteşte şi-i întâmpină cu "Hristos a înviat! ". Ofiterul priveşte întrebător spre noi, care aşteptam speriate urmările. O vor târî sub duşul rece? O vor pune in cămaşa de fortă? O vor snopi in bătaie?...
Ofiterul pune mâna la cap in semn că a luat-o razna şi o lasă să iasă pe culoar înconjurată de grupul de caralii. Uşa se închide şi noi rămanem cu urechile ciulite să prindem o informatie, dincolo de raza vizuală. Încercăm să facem o rugăciune... Linişte!... Apoi, deodată, de undeva nu departe, probabil din boxa une se scotea la aer, se aude glasul puternic, plin, al Maicii Tatiana cântând: "Hristos a înviat!". Melodia pătrunde dincolo de ziduri şi zăbrele, topind atmosfera sumbră a celularului într-o cerească binecuvântare.
L-a repetat de trei ori aşa ca la Mânăstire în ziua de Paști de a răsunat Securitatea.
După scurt timp, au dus-o in celulă, liniştită, cu fata luminoasă. Din ochi îi dispăruse deşertul animalului prins in capcană. Groaza anchetei care nu se mai termina, teama care nu o lasa să doannă până spre miezul noptii, când era chemată la achetă, cutele amărăciunii, amprenta deznădejdii dispăruseră.
Ofiterul a chibzuit câteva minute şi â făcut semn plutonierului. Uşa s-a închis şi zăvoarele au fost trase. Stareţa s-a aşezat pe marginea patului. Chipul îi radia de multumire. Plutea in altă lume. Nu mai era în celula Securitătii.
După câtva timp, când ne-am privit nu ne-am mai putut stăpâni lacrimile. Ne-am îmbrărişat doar din priviri, căci omul Securitătii supraveghea continuu camera prin vizor. După un timp a lăsat să cadă uşor apărătoarea metalică şi a trecut mai departe.
Urmarea nu se va lăsa aşteptată. Securitatea nu va întârzia să-şi plătească polita cuvenită. Si totuşi, Maica Tatiana va supravietui., Într-o zi va reveni la mânăstire, unde îşi va încheia in linişte viata.
Cu ochii mintii revăd peste ani chipul zâmbitor al Maicii Tatiana, care m-a învătat meditatia pe care o făcea in fiecare dimineată când se trezea din somn:
"Azi voi fi silitoare, credinta mea e tare. Voi reuşi in toate. Calmul, seninătatea, voioşia sălăşluiesc in mine. Armonia divină cuprinde fiinta mea şi in numele Tău, Doamne, voi săvârşi tot mai mult bine!"
Dimineți liniștite, dimineți apăsătoare peste care plutea aripa întunecată a deznădejdii; repetam meditatia învătată de la Maica Tatiana şi simteam cum prind putere, cum îmi regăsesc echilibrul şi liniștea sufletească.
"Mare şi minunat, eşti Tu Doamne! Multe şi nepătrunse sunt căile Tale!".
Viorica STĂNULETIU CĂLINESCU
