GUVERNUL NATIONAL ROMÂN DE LA VIENA

Guvernul național roman de la Viena s-a constituit în 10 Decembrie 1944 și a avut următoarea formație:

Președinte de Consiliu: Horia Sima.

Ministru de Externe: Mihail R. Sturdza.

Ministru de Interne și de Muncă: Vasile Iasinschi.

Ministru al Armatei: Generalul Platon Chirnoagă.

Ministru de Finanțe: Corneliu Georgescu.

Ministru al Propagandei: Grigore Manoilescu.

Ministru al Cultelor: Vladimir Cristi.

Titularul Episcopiei Românești din Vest: Mitropolitul Visarion Puiu.

Cabinetul a fost completat la începutul lui Ianuarie 1945 cu numirea Prof. Ion Sângiorgiu la Educația Națională.

Ambasadorul german von Altenburg cu Horia Sima și prof. Kantargieff, ministru bulgar

Horia Sima trece în revistă o unitate de la Döllersheim 

Salutul la drapel. Gen Chirnoagă, Horia Sima, maiorul Benesch și Virgil Popa  

de Horia Sima

Editura Miscãrii Legionare Madrid, 1993 Ediția a II-a: Editura Gordian Timișoara 1998

INTRODUCERE

Cu acest volum închei seria amintirilor mele din perioada colaborãrii Miscãrii Legionare cu Puterile Axei. Volumele anterioare de amintiri au fost urmãtoarele:
I. Sfârsitul unei domnii sângeroase II. Era Libertãtii, vol.I III. Era Libertãtii, vol.II IV. Prizonieri ai Puterilor Axei.

Dupã finalul celui de-al doilea rãzboi mondial începe perioada europeanã a Miscãrii Legionare. Legionarii rãmasi în strãinãtate nu se puteau întoarce în tarã din cauza regimului comunist. Siliti de aceastã împrejurare, s'au risipit în lumea liberã, unii întemeindu-si rosturi statornice de viatã iar altii, cei mai multi, continuând, paralel, sã raspândeascã crezul legionar.

Exilul legionar s'a manifestat cu o vigoare neobisnuitã în domeniul ziaristicii si al scrierilor. Activitatea legionarã, întreruptã în tarã din cauza persecutiilor, a iesit la luminã în tãrile occidentale, continuând opera marilor noștri înaintași.

Nimic nu s'a pierdut din scrierile antecesorilor nostri si au apãrut alte lucrãri de valoare cari au contribuit la cunoasterea si propagarea doctrinei legionare. Tin sã adaug cã problema guvernului de la Viena a mai fost tratatã cu multã competentã de d-l Faust Brãdescu într'o lucrare intitulatã cu acelasi nume si apãrutã la Editura Carpatii, în 1989. 

Faust Brãdescu s'a interesat precumpãnitor de aspectele politice, diplomatice si doctrinare ale aparitiei acestui guvern. Expunerea lui este fãrã egal.

De o claritate desãvârsitã si de o argumentatie impecabilã. Eu m'am ocupat cu precãdere de frãmântarile prin care a trecut acest guvern pâna s'a închegat într'o formatie politicã si juridicã, de lupta în care s'a angajat cu inamicul si de toate acele eforturi zilnice, indispensabile pentru a-l mentine la un înalt nivel combativ.

Cele douã lucrãri se completeazã formând un tot organic si oferind cititorului o vedere de ansamblu asupra originilor activitãtii acestui guvern.

Fie ca lectura acestui volum sã serveascã la cunoasterea istoriei contemporane a poporului român în adevãrata ei înfãtisare, fãrã acele falsificãri si deformãri cu cari s'au îndeletnicit asupritorii nostri.
HORIA SIMA Madrid, Bunavestire 1993.

I. DE LA SÂRMELE GHIMPATE ÎN VÂRTEJUL RÃZBOIULUI

Legionarii din lagãre, între cari mã numãram si eu, duceau o viatã pasnicã în cazematele pãzite de soldati si retele ghimpate. Zilele se scurgeau monoton, întrerupte doar de lectura cãrtilor. Si deodatã, ca un fulger, le ajunge la urechi stirea rãsturnãrii din România.

Nu le venea sã creadã. A doua zi are loc bombardamentul lagãrului Buchenwald. Bombele cãzute i-au trezit la realitate.

De acum viata lor nu se va scurge la adãpost de primejdii, ca mai înainte. Rãzboiul se apropie si de usa lor ferecatã. Sederea lor în lagãr, dupã schimbarea din România, le-a schimbat si destinul.

De acum Înainte viata le va fi solicitatã de necesitatile rãzboiului si vor trebui sa intre si ei în vârtejul ostilitatilor. O bruscã schimbare în existenta lor. Din internati într'un lagãr de concentrare au devenit un mãnunchi de luptãtori în rãzboiul contra Uniunii Sovietice.

1. ÎNTÂLNIREA CU CAMARAZII

Cartea mea anterioarã de amintiri, Prizonieri ai Puterilor Axei, se sfârseste cu întoarcerea mea la Viena, dupã scurtul popas de la Budapesta. Cu o masina condusã de un ofiter SS, pe nume Manteuffel, m'am întors la Viena, unde am descins la Hotel Imperial. 

Directia Hotelului mi-a pus la dispozitie un mic apartament, format dintr'un dormitor, un antreu si o camerã de baie. 
Masa o luam la restaurantul hotelului, pe baza unor cartele pe cari le-am primit chiar din prima zi. 

Mi-am dat seama îndatã cã întoarcerea mea la Viena se datoreste faptului cã planul initial al guvernului german de a mã instala la Arad si a forma aici guvernul national cãzuse din cauza înaintãrii vertiginoase a diviziilor sovietice, sprijinite de armata românã.

 
În fata lor, Germanii nu puteau opune nici o rezistentã pe linia Carpatilor, atât de propice pentru a opri înaintarea tancurilor sovietice, din lipsa oricãrei rezerve în spatiul transilvan.

Cel dintâi act pe care l-am savârsit la Viena a fost sã convoc pe legionarii iesiti de câteva zile din lagãr, si care acum locuiau la hotelurile din Mariahilferstrasse si Palace, la o întrunire în sala cinematografului Porhaus, la 30 August 1944. Adunarea s'a tinut cu sprijinul si sub auspiciile Ministerului de Externe German, la orele douã dupã masa.

Au asistat la sedintã Dr. Mathäa, din partea Externelor, si Lt. Goetz, din partea SS, însãrcinati si cu misiunea sã ia pulsul adunãrii la care participau legionari abia eliberati din lagãre. 

Într'o cuvântare improvizatã, am expus camarazilor situatia în care se gãseste tara dupa 23 August si rãspunderile ce ne incumbã dupã schimbarea de front a României si ocuparea tarii de armatele sovietice.

 
Referitor la internarea noastrã în lagãr, am rostit doar câteva cuvinte, aratând cã este o chestiune depãsitã de evenimente, acuma când tara noastrã suportã orori de nedescris din partea cotropitorilor din Rãsãrit. 

Datoria noastrã acum nu este de a comenta trecutul, ci sã cercetãm ce putem face, ce ajutor putem da armatei germane ca sã alunge hoardele bolsevice de pe teritoriul României.

Partea principalã a cuvântarii mele a fost închinata luptei în care trebuie sã ne angajãm acum, pentru a onora încrederea pe care si-a pus'o Führerul în noi si pentru a salva neamul din robia ce-l amenintã. Am înfierat actul de la 23 August, atât pentru trãdarea sãvârsitã contra aliatului german cât si pentru groaznicele urmari ce le va avea pentru soarta poporului nostru.

N'am intrat în amãnuntele planului de actiune, deoarece nu le cunosteam nici eu în acel moment, totul depinzând de mijloacele ce ni le va pune la dispozitie Reichul german.

Am încheiat cuvântarea mea cu un vibrant apel la spiritul de eroism al legionarilor, amintindu-le de trecutul lor glorios si de îndatorirea noastrã ca, în acest ceas greu prin care trece natia, sã ne arãtãm vrednici de învãtãtura si jertfa Cãpitanului. 

Dintre cele câteva sute de legionari cari au participat la aceastã manifestatie au lipsit cei din grupul dizident, cu exceptia câtorva, care au venit sã audã ce spun eu. N'am atins nici cu o vorba situatia lor si n'am fãcut nici o aluzie la ruptura din lagãr. 

Pentru mine, toti erau legionari si i-as fi tratat cu aceeasi dragoste si pe ei, în acel moment de destin pentru neamul nostru, când ne asteptau mari încercãri si primejdii.

2. CADRUL EXTERN

Din momentul stabilirii mele la Viena, relatiile cu guvernul german au intrat într'o nouã fazã. Cum era si firesc, legatura directã cu Cartierul General al Führerului din Prusia s'a întrerupt si am fost luati în primire de organele intermediare, de acele Stelle, cari corespondeau diverselor organe centrale, de cari depindeam pentru îndeplinirea activitãtii noastre.

Primele mele relatii la Viena, dupã revenirea de la Budapesta, apartineau corpului ofiteresc din SS. 
Am fãcut atunci cunostintã cu locotenentul Goetz, un tânãr extrem de binevoitor si dispus sã ne ajute cu tot ce putea prin interventiile lui pe la diferite autoritãti. 

Notez cã, din primul moment, ne-am manifestat ca guvern national, desi oficial acesta nu luase încã fiintã. Eu am cerut, de la primele convorbiri oficiale, sã se întârzie cu proclamarea lui efectivã, pânã ce voi strânge la Viena toate personalitãtile componente ale echipei de guvernare. Bulgarii au procedat altfel.

Din primele zile ale aparitiei lor la Viena s'au constituit în guvern national, sub presedintia lui Tzankoff. Mai târziu, echipa Goetz, care se îngrijea de noi si pãstra legãtura cu Statul Major al lui Himmler, s'a completat cu elemente de grad superior, cari si-au stabilit resedinta tot la Hotel Imperial. 

Conducerea supremã o luase acuma Tzeischka, ce detinea un rang înalt în ierarhia SS.
Alãturi de el au aparut doi compatrioti de-ai nostri din Ardeal, cari apartineau sectiunii externe a lui SD. Erau camarazii Auner si Mathias Liebhart, cunoscuti de mine din tarã; ei au reusit sã scape prin fugã si, dupã nenumãrate peripetii, sã ajungã la Viena.

Cea dintâi aparitie oficialã a guvernului de la Viena, desi încã neconstituit, a fost la Radio Donau. Directorul acestui post, Schaub, era înalt functionar la Ministerul de Externe German. El ne-a primit la Viena, când am descins din avionul Führerului. 

Cum anuntarea existentei unui guvern national la Viena era de importantã capitalã pentru eficacitatea propagandei noastre în tarã, în câteva zile s'a rezolvat chestiunea emisiunii românesti de la Radio Donau. Schaub a trecut în sarcina noastrã rãspunderile acestei emisiuni si repede am constituit echipa care sã facã programele si sã le transmitã spre tarã. 

Trecerea emisiunii românesti de la Radio Donau sub controlul nostru a fost primul act prin care guvernul german ne-a recunoscut identitatea politicã. Ajutorul principal al lui Schaub la Radio Donau si apoi în relatiile cu guvernul român si cu alte formatiuni de exilati a fost Dr. Mathiäa, tot compatriot din Transilvania, un om de o aleasã culturã si extrem de corect în relatiile cu noi. 

Dr. Mathiäa era aproape zilnic cu noi la Imperial, facând legatura permanentã cu superiorul lui, Schaub, si, prin acesta, cu Ribbentrop. El ne-a fãcut cunostintã cu celelalte personalitãti diplomatice de la Viena, cari îndeplineau diverse misiuni pe lângã organizatiile politice ale refugiatilor din tãrile cãzute sub robia comunistã. 

Tot Dr. Mathiäa ne-a procurat si sala unde am tinut întrunirea cu legionarii care s'a terminat cu intonarea vibranta a imnului Sfântã Tinerete Legionarã si a lui Horst Wessel Lied.

Cam la douã sãptãmâni de la instalarea noastrã la Hotel Imperial, am avut surpriza si bucuria sã revãd pe Profesorul Ernst Gamillscheg, Directorul Institutului German din Bucuresti, pe care-l cunoscusem în timpul guvernãrii noastre. 

Locuia în acelasi hotel si mi-a comunicat cã este însãrcinat de Ribbentrop sã ne asiste în relatiile noastre cu acest Minister. Gamillscheg era profesor de filologie romanicã, vorbea perfect româneste, încât orice dorintã a noastrã o putea traduce imediat si transmite fãrã întârziere forurilor competente.

Profesorul n'a fost numai un functionar constiincios, ci si un om de suflet. Ca Director al Institutului German din Bucuresti, si-a dat seama de atmosfera tulbure ce domnea în jurul Maresalului Antonescu si a fãcut rapoartele cuvenite, prevãzând catastrofa din România. 

Dar avertismentele sale nu au fost luate în consideratie, ca atâtea altele, venite din alte pãrti. A avut norocul sã fie surprins de evenimente pe pamânt german, încât n'a împãrtãsit tragica soartã a celorlalti funcționari ai Legației germane de la București de a fi arestați de trupe românesti si predați apoi Rușilor.

 
Profesorul Ernst Gamillscheg a fost îngerul pãzitor al guvernului de la Viena. A sustinut întotdeauna demersurile noastre pe lângã instantele germane nu numai cu o corectitudine exemplarã, dar si cu o convingere nezdruncinatã. 

Traducerea în germanã a memoriilor destinate Ministerului de Externe nu numai ca era impecabilã, dar Profesorul mai adãuga si comentariile lui, facând anumite recomandatii favorabile nouã.

Relatiile noastre cu guvernul german n'au fost lipsite de dificultãti. Eu îmi imaginam cã dupã întrevederile avute la Cartierul General al Führerului, mã voi bucura de sprijinul Externelor fãrã nici o rezervã, în greaua sarcinã ce mi-am asumat-o ca, dupã dezastrul din tarã, sã creez un nou front de luptã. 

Dar n'a fost asa. Am trecut prin momente grele. Ernst Gamillscheg suferea cu noi când vedea cum suntem tratati de anumite autoritati germane si câtã nedreptate ni se fãcea, tocmai când era mai multã nevoie de întelegerea lor.

Fãrã de el, fãrã de interventia lui permanentã, pentru a risipi nedumeriri si intrigi, nu stiu ce am fi fãcut. Îi port recunostinta nemarginitã acestui mare savant si patriot neprihãnit, care a iubit poporul român, iar pe noi, ultimii aliati ai Reichului, ne-a ocrotit si asistat pânã în zilele turburi ale capitulãrii Germaniei.

Pe la începutul lui Octombrie, îsi face aparitia la Imperial un nou personaj de la Ministerul de Externe German. Era Gesandte Dr. Günther Altenburg. Era un bãrbat impunãtor.
Desi mai în vârstã decât noi, arãta totusi încã tânãr. 

Totdeauna surâzator si amabil. De o rarã inteligentã si extrem de atent în relatiile cu noi. 

Dupã ce l-am cunoscut mai bine, îmi ziceam cu amãrãciune: ce pãcat cã un diplomat de talia lui Altenburg, cu tactul si manierele lui, nu a fost trims la Bucuresti, în locul lui Killinger, care era în fond o minte marginitã, nepricepând nimic din situatia internã a României. Cine stie dacã nu ar fi schimbat destinul tãrii noastre.

Dr. Günther Altenburg a fost trimis de Ribbentrop la Viena ca sã reprezinte guvernul german pe lângã guvernul bulgar, constituit încã din primele zile ale lunii Septembrie de Profesorul Tzancoff. 

Sub presedintia acestuia, a intrat în guvernul bulgar si un bun prieten al Miscãrii Legionare, Colonelul Kantardjieff, seful unui partid national din Bulgaria. 

Altenburg a fost însãrcinat sã reprezinte guvernul german si pe lângã guvernul national român, a carui constituire fusese doar amânatã din propria mea dorintã. Guvernul bulgar nu avea nici el mai mult de patru personalitati componente.

Chestiunea constituirii guvernului national român era pentru mine exclusiv o formalitate, care întârzia din motive tehnice: cei destinati sã facã parte din guvern erau împrãstiati si îi asteptam sã se întoarcã la Viena, pentru a proceda la întocmirea lui. Dr. Günther Altenburg întelegea perfect situatia noastrã specialã. 

Am fost ridicați, sãltati peste noapte din lagãre, pentru a deveni aliați ai Reichului, într-un moment de restriște al existentei lui. Era înzestrat cu un simt politic remarcabil, cautând sa elimine orice fricțiuni ce s'ar fi ivit între noi si diversele oficine de la Ministerul de Externe.

În această privință se putea asemăna cu Gamillscheg. Fara a iesi din cadrul consemnelor primite, căuta sã le dea nuanta cuvenitã, pentru a nu rãni sensibilitatea noastrã. As putea spune cã am gãsit în Altenburg un al doilea protector al Legiunii.

3. ECHIPA DE LA RADIO DONAU

Dupã cum am scris mai înainte, emisiunea româneasca de la Radio Donau ni s'a pus la dispozitie din primele zile ale asezãrii noastre la Viena. Îndatã ce am ajuns eu aici si m'am întâlnit cu camarazii veniti de la Buchenwald, primul meu act administrativ a fost sã aleg dintre ei echipa care sã-si asume rãspunderea acestei emisiuni.

N'am avut nici o problemã, cãci aveam în mijlocul nostru un mãnunchi de strãluciti oameni de culturã, cunoscuti încã din tarã. ªeful emisiunii era Crisu Axente, Doctor în Drept de la Paris, ajutat de Paul Coston Deleanu, doctrinar si director de revistã, si de renumitul poet Horia Stamatu. 

Am stabilit un program de lucru. Din când în când ma întâlneam cu ei pentru a le indica ce teme sã trateze cu precãdere. Dar nu era nevoie de interventia mea, cãci ei însisi, prin pregãtirea lor si prin simtul lor politic, se orientau fãrã gres în trierea informatiilor si alegerea subiectelor de tratat.

Emisiunea româneasca de la Radio Donau era ascultatã cu mult interes în tarã, provocând puternice reactii contra nãvãlitorului din rãsãrit. Germanii erau si ei extrem de multumiti de modul cum functiona emisiunea româneascã. 

N'am primit din partea responsabililor de la Radio Donau vreo reclamatie sau chiar o simplã observatie vreodatã. Colaborarea româno-germanã, cel putin în domeniul undelor, mergea impecabil. 

Echipa româneascã de la Radio Donau a întrecut toate asteptãrile, ramânând un model de colaborare lealã si rodnicã în slujba cauzei pe care o apãram în comun cu Germanii. Radio Donau avea o sucursalã la Bratislava. În cadrul acestui post exista si o emisiune româneascã.

Am fost invitati de Doctor Mathiäa ca sã luãm în primire si aceastã emisiune. L'am trimis la Bratislava pe Casapu-Coterlan, un legionar din Banat, licentiat în istorie, care s'a achitat în mod constiincios de aceastã misiune. 

Înainte ca echipa Crisu Axente sã ia în primire emisiunea româneascã de la Radio Donau, am rugat pe doi legionari din grupa dizidentã sã se ocupe ei de difuzarea stirilor spre tarã. Erau camarazii Adrian Brãtianu si Nicolae Smãrãndescu, specialisti în materie, fiind angajati de multã vreme la Radio Berlin, emisiunea româneasca.

Dar, dupa câteva zile, s'au retras, refuzând sa mai colaboreze, sub influenta lui Papanace, care începuse din primele zile actiunea de subminare a guvernului de la Viena, în curs de formare.

4. VÃD PE GENERALUL BERGER

 Generalul Berger din SS era mâna dreaptã a lui Himmler. Avea sub comandã toate sectiunile din vastul angrenaj politienesc al Reichsführerului. Fata lui se cãsãtorise cu Andreas Schmidt si asa se explica înaintarea fulminantã a acestuia la rangul de sef al grupãrii Volksdeutsche din România.

L-am întâlnit pe Generalul Berger în cursul cãlãtoriei mele la Rastenburg. Ne-am salutat cordial, stiindu-l un prieten al Legiunii. La 5 Septembrie 1944, primesc o invitație de la Generalul Berger ca sã-i fac o vizitã la Bratislava, unde se gãsea pe atunci în interes de serviciu.

Am plecat cu mașina locotenentului Goetz de la Viena la Bratislava, care m'a condus pânã la biroul lui Berger. Am avut cu el o întrevedere afectuoasã, având ca temã principalã neîntelegerile dintre Reich si Miscare. 

I-a exprimat regretul cã nu a putut sã-si impunã punctul lui de vedere în politica externã a Germaniei. Mi-a explicat cu amãrãciune cã el a sustinut permanent teza ca Germania sã strângã relatiile cu toate miscãrile nationaliste din Europa si sã se sprijine precumpãnitor pe ele în apãrarea continentului nostru. 

Si acuma rezultatele se vãd, a dat din cap cu tristete, cum s'a sfârsit si alianta germanã cu România.

5. HITLER IMI CERE UN LUCRU IMPOSIBIL

Abia instalat la Viena, si primesc o scrisoare de la Hitler, semnatã de el - singura legãturã ce-am avut-o cu Führerul -, prin care îmi cerea sã recrutez din Transilvania contingente de voluntari cu care sã astup pasurile Carpatilor contra iminentei invazii sovietice.

Era la începutul lui Septembrie. Am rãmas uluit de aceastã cerere. Bucuros l-as fi ajutat pe Führer, mai ales cü era în joc si soarta unei provincii românesti, dar nu vedeam nici o posibilitate de a împlini ceva eficace în directia indicatã de Hitler.

Cum sã mobilizez fortele de luptã pe crestele Carpatilor? Pentru reusita planului ar fi trebuit sa fiu eu prezent pe teren, eu sau camarazii mei. Prin proclamatii nu se putea rezolva nimic. Ar fi trebuit ca eu sã mã pot deplasa în libertate din Banat si pâna la Brasov.

Sã vorbesc cu oamenii, sã-i îndrum, sã-i înarmez si sã-i concentrez în punctele critice ale frontului. Dar pentru realizarea acestei operatii de anvergurã, aveam nevoie de un teritoriu de mobilizare, apãrat si pãzit de o altã fortã, pânã ce voi putea urni masele de oameni spre vârfurile Carpatilor.

Ori, la data la care am fost solicitat de Hitler, diviziile sovietice se puseserã deja în mars pe vãile cari duceau spre trecãtorile Carpatilor. Ar fi fost necesar ca trupele germane sã astupe aceste trecãtori, pânã ce Miscarea ar putea mobiliza fortele suplimentare.

Dar trupe germane de rezervã nu existau în Transilvania, afarã de mici contingente în retragere. Un vid militar imens se întindea dealungul Carpatilor Meridionali.

Cântãrind bine situatia, i-am rãspuns Führerului, pe acelasi canal pe care îmi venise scrisoarea, cã nu pot sã mã angajez în aceastã operatie, pentru motivul cã îmi lipseste un teritoriu de mobilizare.

Dacã diviziile germane ar putea tine în loc inamicul, pânã când as putea sã concentrez rezervele din aceastã provincie, s'ar putea pãsi la aplicarea acestui plan. Pentru a-mi arãta totusi lealitatea fatã de Reichul german, în acest ceas greu al istoriei lui, i-am propus lui Hitler o alternativa politicã. 

Sunt gata sã trimit în România pe cel mai bun om de care dispun, Constantin Stoicãnescu, cu o misiune fundamental diferitã. Nu sã mobilizeze oameni, nu sã întreprindã vreo actiune militarã, ci, dimpotrivã, sã încerce o rãsturnare din interior a actualului regim.

I-am propus un 23 August invers, care sã se realizeze în favoarea Germaniei si a poporului român.

Sunt convins cã acest plan ar reusi din cauza ororilor pe cari le savârsesc Rusii pe unde trec si care au îngrozit populatia. Aceastã stare de spirit, folositã cu tact si îndemânare, poate duce la o captare a fortelor militare românesti în favoarea vechiului aliat. Printr'o rãsturnare din interior, armatele rusesti ar fi prinse între frontul german si rebeliunea militarã din România si ar fi nimicite.

Alternativa politicã i-a surâs Führerului. Imediat a dat ordin ca Stoicãnescu sã fie expediat în zona frontului, de unde sã se strecoare în România. Decizia lui Hitler s'a executat cu o iutealã fulgerãtoare.

Nici n'am avut timp sã schimb douã vorbe cu Stoicãnescu. A plecat fãrã sã ne mai vedem si fãrã sã am prilejul sã-i expun în amãnunt misiunea lui. 

Si totuși Stoicãnescu, ajuns în tarã, a acționat exact în sensul vederilor mele si era pe punctul sã realizeze planul propus lui Hitler. Îmbrãcat în uniformă germană, Stoicãnescu a fost transportat în zona frontului pânã la Târgu-Mures, care se gasea încã sub ocupatia germanã. 

Când orasul a fost evacuat de Nemti, Stoicãnescu s'a ascuns pe la niste rude si apoi s'a strecurat la Bucuresti. Stoicãnescu a fost cel dintâi legionar din Germania care a cãlcat pe pãmântul tãrii.

6. O SCRISOARE DE LA RIBBENTROP

La 3 Septembrie 1944, asadar cam în acelasi timp cu primirea mesajului de la Hitler, Schaub, Directorul de la Radio Donau, mi-a înmânat o scrisoare din partea lui Ribbentrop, spunându-mi cu bucurie cã este o plenipotentã în alb, prin care Ministerul de Externe al Germaniei îmi acorda întreaga lui încredere si întregul lui sprijin pentru a proceda fãrã întârziere la constituirea guvernului national-român de la Viena. 

În scrisoare, Ribbentrop se afirma cã era de acord cu punctul meu de vedere pe care i l-am expus în întrevederea de la Rastenburg, ca din acest guvern sã facã parte precumpãnitor personalitãti legionare, ca un fel de nucleu central, care ar putea fi completat si cu alti români din diaspora, dispusi la o colaborare lealã cu Miscarea.

Aceastã scrisoare mi-a întãrit convingerea cã nu am nici un interes sã grãbesc formarea guvernului national de la Viena, când sunt atât de puternic sprijinit de la Cartierul General al Führerului.

Fãrã îndoialã cã Ribbentrop nu mi-ar fi adresat acest mesaj de încurajare fãrã a se fi consultat cu Hitler. Mai târziu mi-am dat seama cã am facut o gresealã sã nu procedez imediat la formarea guvernului de la Viena, asa cum au fãcut Bulgarii.

Intrigi venite mai târziu de la nemultumitii din mijlocul nostru si din anumite cercuri germane ostile Miscãrii Legionare mi-au creat dificultãti atunci când am considerat momentul oportun ca sã constitui acest guvern. 

Aceastã scrisoare, mã gândeam pe atunci, mã punea la adãpost de orice surprize si îmi acorda rãgazul necesar ca sã mã ocup de treburile cele mai importante si anume acelea care priveau apãrarea comunã germano-românã contra invaziei sovietice. Formarea guvernului mai putea întârzia, considerându-l un act virtual achizitionat.

7. O EXPEDIȚIE ÎN ARDEALUL OCUPAT

Tot în primele zile ale lunii Septembrie, am pregãtit o echipã de legionari care sã treacã prin Ungaria în Ardealul ocupat si sã cerceteze stãrile existente acolo. 

Le-am fixat urmatoarele obiective: 

1. Sã afle dacã s'au refugiat români din tara liberã si care ar trebui îndrumati spre Viena.

2. Sã stabileascã contacte cu Ardealul liber, pentru a descoperi dacã nu s'ar gãsi unitãti militare în acest spatiu dispuse sã treacã de partea guvernului national. 

3. Sã încerce eliberarea legionarilor din închisoarea Aiud si alte închisori.

4. De a determina pe cât mai multi intelectuali români, în special oameni de culturã, sã nu ramânã sub Rusi, ci sã se retragã spre Apus. Punctul extrem al înaintãrii lor în Ardealul ocupat era orasul Târgu Mures. În nici un caz sã nu pãtrundã în Ardealul liber.

Dacã orasul Târgu Mures este amenintat de diviziile sovietice, ei sã se retragã spre Cluj si apoi sã se întoarcã la Viena. Am ales ca sef al acestei echipe pe Vasile Iasinschi, pentru cã vorbea bine nemteste si se putea întelege cu însotitorii lor germani.

Echipa a fost formatã din cele mai bune elemente ce le aveam la Viena. Li s'au procurat uniforme militare si documentatia corespunzãtoare cã apartin armatei germane. Ungurii nu se puteau lega de ei, având respect fatã de uniforma germanã. 

Au fost pilotati dintr'o localitate în alta de ofiteri germani. Când ajungeau într'o localitate, erau predati comenduirii locale a pietii, care se îngrijea de încartiruirea si hrana lor.

Echipa legionarã a ajuns pânã la Târgu Mures. Aici au avut bucuria sã se întâlneascã cu Constantin Stoicãnescu, plecat ceva mai înainte si care astepta momentul prielnic sã se strecoare în tarã. 

Tot acolo au dat de Nicu Iancu si de alti legionari care au trecut muntii si s'au concentrat aici, în vederea evacuãrii la Viena. Nicu Iancu se retrãsese de la Sibiu cu un detasament motorizat german, pentru a nu fi capturat de trupele sovietice, cari înaintau vertiginos spre crestele Carpatilor.

Echipa condusã de Vasile Iasinschi n'a zãbovit mai mult de 24 ore la Târgu Mures fãcând calea întoarsã spre nord, din cauza vestilor rele de pe front. Târgu Mures a fost evacuat de germani si de ultimii refugiati la 11 Septembrie, cum relateazã Nicu Iancu. 

Pe la mijlocul lunii Septembrie, echipa legionarã, în frunte cu Iasinschi, a revenit la Viena.

Cãzuse unul din echipã, Mihail Tase, fostul sef al organizatiei de Prahova. Mergând pe drum, undeva într'o localitate aproape de Tisa, a vãzut la marginea santului o grenadã. 

Aplecându-se sã o ridice, pentru a o azvârli mai departe, pentru a nu cãlca cineva pe ea, nu se stie cum a prins-o în mâini cã, în acel moment, grenada a fãcut explozie, omorîndu-l sub ploaia de schije.

8. REORGANIZAREA MISCÃRII

Cum era si firesc, una din primele mele griji, dupã stabilirea la Viena, a fost sã procedez la reorganizarea Miscãrii, dupã cum reclamau noile împrejurãri. În locul Secretarului General al Miscãrii, Nicolae Petrascu, ce si-a pãstrat acest titlu în exil si a condus grupul de la Rostock, l-am 

Însãrcinat pe Comandantul Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu, sã preia aceastã functiune.

Alãturi de el, si în imediata subordine, am creat o nouã functiune, aceea de Vice-Secretar General al Miscãrii, pe care am încredintat-o Comandantului Legionar Iosif Dumitru, omul care a salvat, cu fermitatea si priceperea lui, unitatea grupului legionar de la Buchenwald. 

Dupã formarea guvernului national, Secretariatul General era condus de fapt de Dr. Iosif Dumitru, deoarece Corneliu Georgescu luase în primire postul de Ministru de Finante. 

Ca sef al cancelariei si ajutor al lui Iosif Dumitru, figura Doctor Ion Fleseru, fost prefect al judetului Sibiu.

În modul acesta, Secretariatul General al Miscãrii era reprezentat de o echipã de personalitãti care impunea respect atât legionarilor cât si oficialitãtilor germane cu cari avea legaturã.

Am mai avut satisfactia sã primim din partea autoritãtilor germane vieneze, la indicatia Ministerului de Externe, un apartament pentru birourile Miscãrii în faimosul Palat Lobkowitz.

Tot acolo ni s'a pus la dispozitie o salã mare pentru reuniuni si festivitãti. Când am fãcut întâia vizitã la Secretariatul General al Miscãrii, am rãmas înmãrmurit de ce-am vãzut acolo. 

Camere cu ferestre înalte, împodobite în interior în stilul vechei Viene, cu o mobilã pretioasã din alte vremuri, fotolii, mese si birouri. În aceastã clãdire monumentalã în stil baroc si-a început activitatea Secretariatul General al Miscãrii.

 

9. APARIȚIA PREOTULUI PALAGHITÃ

Preotul Palaghitã se refugiase la Berlin în primul exil din Germania, în vara anului 1940. La început s'a atasat grupului Papanace, care ducea campanie pe atunci împotriva mea pe motivul cã as fi trãdat Miscarea, trecând de partea Regelui Carol.

Mai târziu, începând din luna August, Preotul Palaghitã si-a revizuit pozitia, alipindu-se grupului de legionari ce mi-au rãmas credinciosi. În cursul guvernãrii legionare, a fost numit Inspector General la Ministerul Cultelor de cãtre Profesorul Traian Braileanu, titularul acestui Minister.

Mi-a creat în perioada aceasta oarecari dificultãti, punându-mã în conflict cu înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe. Dupã lovitura de Stat a Generalului Antonescu, din 21-23 Ianuarie 1941, Preotul Palaghitã a ajuns în nu stiu ce împrejurãri în închisoarea Aiud.

Presupuneam cã, fiind prins de actul de la 23 August la Aiud, a împãrtãsit soarta tuturor legionarilor din aceastã închisoare, fiind predat de noul regim justitiei comuniste, si deodatã Preotul Palaghitã apare teafãr si sãnãtos la Viena.

Dupã spusele lui, n'a stat pânã în momentul capitulãrii la Aiud. Din nu stiu ce motive, a fost transferat la închisoarea Suceava, care avea o faimã sinistrã, fiind socotitã una din cele mai grele închisori din tarã. 

Când s'a rupt frontul la 23 August, si trupele germane s'au retras peste munti în Transilvania, comandantul unei unitãti germane în retragere prin Suceava, a aflat cã în închisoarea de aici s'ar gãsi detinuti legionari.

La ordinul lui, soldatii germani au pãtruns în închisoare si au eliberat pe toti detinutii. Preotul Palaghitã a fost luat chiar de trupele germane în retragere, trecut în Ardeal, si a fost îndrumat apoi la Târgu Mures, unde se formase un centru românesc pentru refugiati. 

M'am bucurat nespus de mult de sosirea Preotului Palaghitã la Viena. Orice legionar salvat din tarã era pentru guvernul de la Viena de un ajutor nepretuit. L-am primit cu toata dragostea, nu numai pentru suferintele ce le-a îndurat în închisoare, dar si pentru serviciile ce le putea aduce în organizarea activitãtilor noastre guvernamentale.

L-am numit seful comisiei de recrutare pentru armata nationalã a refugiatilor scãpati din tarã si cari izbutiserã sã ajungã la Viena. Misiunea lui era sã vorbeascã cu elementele tinere dintre refugiati, convingându-le sã se înroleze în armata nationalã.

Trebuia sã fie zi de zi în contact cu noii refugiati si unde descoperea elemente apte pentru recrutare, sã le îndrume la unitatea noastrã în formatie la Kirschbaum. 

Considerând apoi trecutul lui legionar si gradul de Comandant Legionar ce-l primise de la Cãpitan, l-am cooptat în Consiliul Comandantilor Legionari, un organ creat ad-hoc, al cãrui rost era sã dezbatã toate problemele privitoare la Miscare. 

Din sânul acestui Consiliu formau parte Corneliu Georgescu, Vasile Iasinschi, Dr. Iosif Dumitru, Dr. Ion Fleseru, Puiu Traian si altii. Preotul Palaghitã apartinea acestui grup de comandanti legionari care se întrunea sãptãmânal sub conducerea mea, ocupându-se de situatia internã a Miscãrii.

10. ODISEEA LUI EUGEN RATIU

Abia instalat la Hotel Imperial si unul dintre primii legionari cari mã cautã este fratele meu, Eugen Ratiu. Fusese si el internat în lagãrul Buchenwald si acum locuia, împreunã cu ceilalti camarazi, la Hotelul din Mariahilfstrasse. 

M'am bucurat vãzându-l vioi si sãnãtos si l-am întrebat de viata din lagãr. L-am omenit cu o mâncare mai bunã, cãci pe atunci, în primele sãptãmâni, primeam din partea serviciului de protocol trei cartele de alimente, în loc de una, cum avea dreptul fiecare cetãtean al Reichului. 

Câteva zile în sir, l-am avut mereu oaspete cu mine la masã. La scurt timp dupã întâlnirea mea cu Eugen, am primit vizita unui tânãr ofiter de aviatie, care apartinea unui centru de parasutare din apropierea Vienei. 

Exista o scoalã unde se pregãteau elemente pentru a fi lansate dincolo de linia frontului, cu scopul de a culege si transmite informatii pentru aviatia germanã.

Elevii acestei scoli erau recrutati nu numai dintre germani, dar si dintre tineri apartinând altor nationalitãti. În cursul discutiei, ofiterul de aviatie mi-a explicat misiunea lui. 

Aviația germanã avea nevoie de un punct de observatie în regiunea Arad - Timisoara, de unde sã se transmitã la Viena, prin TFF, ce avioane sovietice se gãsesc în acest spatiu si eventualele lor zboruri. 

Îmi cerea un om care, dupã o instructie sumarã, sã fie parasutat în aceastã regiune, cu aparatul de transmisie în spinare. M'am gândit doar câteva minte asupra propunerii ofiterului german si i-am dat rãspunsul chiar în cursul acestei prime conversatii. Era o chestiune de urgentã, cum îmi declarase ofiterul.

Vertiginoasa înaintare a diviziilor sovietice dezorganizase si serviciile informative germane de pe teritoriul României. I-am rãspuns cã am un frate care cunostea regiunea, deoarece fãcuse scoala la Arad si, ca atare, îl cred apt sã îndeplineascã aceastã misiune. 

Voi vorbi cu el si îi voi da rãspunsul cât de curând. La proxima întâlnire cu Eugen Ratiu, i-am explicat acestuia convorbirea avutã cu ofiterul de aviatie si de ce m'am gândit la el. 

Fãrã nici o sovãire, Eugen mi-a rãspuns cã el este gata sã facã saltul cu parasuta în tarã si sã facã acest serviciu aviatiei germane. Când a revenit ofiterul german la Imperial, l-a gasit pe Eugen Ratiu la mine. I l-am prezentat si i-am explicat din nou cã este omul cel mai potrivit sã ducã la bun sfârsit aceastã operatie.

Din aceastã zi, pe la Începutul lunii Octombrie 1944, nu l-am mai vãzut pe Eugen Ratiu. Notez cã Eugen nu fãcuse scoala de TFF si, cum parasutarea nu putea întârzia prea mult, ofiterul german i-a pus la dispozitie un alt tânãr care terminase acest curs.

Cu nume conspirativ, acest tânãr se chema Marinescu si doar atâta aflase Eugen cã era originar din Banatul sârbesc. 

Misiunea lui Eugen Ratiu era sã procure informatiile referitoare la aviatia sovieticã, iar misiunea lui Marinescu era sã le transmitã prin TFF la Viena. Cum am aflat mai târziu, Ratiu si însotitorul sãu Marinescu au fost luati de ofiterul german si dusi la o casã conspirativã a serviciului aerian, aflata la Viena. 

Dupa câteva zile de asteptare, acelasi ofiter i-a dus cu masina la un depozit al lor de echipament pentru parasutare. Aici si-au ales echipamentul de care aveau nevoie si au învãtat în mod sumar utilizarea lui. 

N'au stat mult nici aici, cãci au fost transportati într'o comunã asezatã pe Valea Râului Mürz. Aici centrul aerian german avea o scoalã specialã, unde se fãcea instructia cu arme, se realizau exercitii de parasutare si se completau cunostintele de transmisiuni. 

Cei doi români au locuit la Hotelul Zur Post. Au stat aproximativ o sãptãmânã si în acest rãstimp Eugen Ratiu a reusit sã-si însuseascã alfabetul Morse. Dupã aceastã perioadã sumarã de pregãtire, cei doi tineri români au revenit la Viena, unde au locuit tot într'o casã specialã a Serviciului Aerian German.

Asa a trecut luna Octombrie si au intrat în Noiembrie, asteptând de la o zi la alta ziua parasutãrii. Într'o zi au fost dusi cu masina la aeroportul de la Wiener-Neustadt. Acolo au fost îmbarcati într'un avion Heinkel 111, cu tot echipajul pentru parasutare.

Avionul a decolat noaptea. În drum spre România a început o ploaie torentialã. Cum parasutarea nu se putea face pe aceastã ploaie, avionul s'a îndreptat spre Budapesta, unde a aterizat. La Budapesta, au asteptat câteva zile, în speranta cã timpul se va îndrepta. 

Dar cum vremea rea continua, s'au reîntors la Wiener-Neustadt, asteptând ca vremea sã se schimbe. În sfârsit, la începutul lui Decembrie, avionul a pornit din nou spre România. În afarã de cei doi români, în avion mai era un musafir, o fatã a cãrei destinatie era Iugoslavia.

Dupã ce fata a fost parasutatã în Iugoslavia, avionul s'a îndreptat spre Ungaria, ca apoi sã ajungã deasupra Aradului. Parasutarea a avut loc în 4-5 Decembrie 1944, la orele unu noaptea. 

Apropiindu-se de Arad, pilotii avionului au socotit cã apãrarea antiaerianã e prea puternicã deasupra orasului si au decis sã nu treacã în România, cum era planul initial, ci sã sãvârseascã operatia de parasutare tot pe teritoriul maghiar, la vreo 30 de km de granitã.

Cei doi români au coborît fãrã incidente de la 1.000 de metri înãltime, dar, ajuns pe pamânt, Eugen Ratiu a constatat cã s'a rãsletit de camaradul lui de zbor. A strigat dupã el, a umblat împrejur câtva timp, dar n'a dat de urma lui. 

Atunci s'a hotarît sã plece singur spre Arad. Ei aveau în grijã douã aparate, unul pentru pãdure, cu baterii, si altul pentru oras. Dupa ce a îngropat echipamentul, s'a uitat la busolã, care indica rãsãritul, unde serpuia granita spre România. 

Timpul era rece, fiind Început de Decembrie. Un usor strat de zãpadã acoperea pamântul. Fiind pe câmp si încã întuneric, Eugen s'a bãgat într'o claie de porumb, unde a asteptat sã se facã ziuã. 

În timp ce stãtea în ascunzis, a auzit pasi de oameni care se duceau la lucru si vorbeau între ei ungureste.
Când s'a luminat de ziuã, a pornit din nou spre rãsãrit.

Foamea si-a astâmpãrat-o cu cafeaua neagrã, pe care o avea într'un termos, si cu niste biscuiti. Cam pe la orele 10 a dat de o casã tãrãneascã singuraticã. Intrând în casã, a cerut niste lapte. tãranii unguri i-au dat lapte si Eugen nu a ramas dator, plãtind cu pengö.

La plecare li se dãduserã lei, pengö, ruble si niste monede englezesti de aur. A plecat de acolo mai departe. Spre searã a dat de un alt sãlas, tot asa o casã singuraticã si tot pe teritoriul maghiar. tãranul s'a nimerit sã fie român, i-a cerut acestuia sã-l lase sã doarmã peste noapte la el. 

L-a primit bucuros, dându-i si de mâncare. I-a plãtit si acestuia ce se cuvenea. A doua zi de dimineatã, la plecare, tãranul îi spune: Domnisorule, mai stai la noi. Dar Eugen Ratiu era grãbit sã ajungã în tarã, gândindu-se cã cel de la Viena asteapta vesti de la el. Era 7 Decembrie. tãranul i-a arãtat lui Eugen drumul spre frontierã.

Nu era mai mult de un kilometru. Când a ajuns la frontierã, a constatat cã nu era marcatã decât de un sant adânc de nãmol si se putea trece peste o punte de scânduri. 

Nu era nici o pazã. Trebuie adãugat cã Rusii erau deja în Ungaria, dar pe frontierã nu se vedeau soldati. Satul în care a intrat Ratiu pe teritoriul românesc se chema Tornea. Era pustiu. Nu se vedea tipenie de om. Case pãrãsite. 

Din sat mergea o sosea spre Arad, dar Eugen nu s'a avântat pe drumul acesta, ci a înaintat paralel cu soseaua, la vreo 20-30 metri distantã, deoarece observase miscari de trupe rusesti si românesti înaintând în directia Ungariei. 

Asa mergând, povesteste Eugen Ratiu, spre searã, a ajuns la Arad. La bariera orasului era o mare multime de oameni care se înghesuia sã intre în oras. Care era cauza înghesuielii? Se fãcea control de cãtre politie. Ratiu nu putea sã treacã prin controlul politienesc si a reusit sã se strecoare dincolo de barierã si apoi sã o ia pe strada ce ducea în oras. 

El avea în spate aparatul de transmisie. Nu stie precis cum s'a întâmplat, dar n'a facut nici 20 de metri pe ulitã si un politist strigã la alti politisti, arãtându-l cu degetul: Ãsta e legionar. Dupã toate probabilitãtile, crede el, politistul ce l-a aratat cu degetul îl cunostea mai de mult, pentru cã fãcuse scoala la Arad si locuise în acest oras multã vreme.

La strigãtele primului politist, a venit un altul si a pus mâna pe el. Atunci s'a smucit si a luat-o la fugã. Dar n'a putut face mai mult de o sutã de metri, cãci politistilor le-a venit în ajutor lumea de pe stradã. Oamenii, alarmati de strigãtele politistilor, i-au tãiat calea. 

Au venit politistii, l-au prins de mâini si l-au dus la comisariatul din cartier, cu aparatul în spate. Comisarul a telefonat la chesturã si de acolo a primit ordin ca spionul sã fie imediat dus în fata chestorului.

La chesturã, Eugen Ratiu a fost îndatã coborît în beci, într'o celulã, iar aparatul a fost dus pe biroul chestorului. Vãzând aparatul, chestorul, dându-si seama de importanta capturii, a telefonat imediat la Rusi. Dupã o primã confruntare, <> a fost din nou coborît la beci, în asteptarea ordinelor de la comandamentul rusesc. 

De astã datã, i-au dat si un însotitor, un politist legat de bratul lui, care a stat tot timpul în celulã cu el. A doua zi dimineata, Ratiu a fost scos din celulã si dus la biroul chestorului. Aici erau adunate multe notabilitãti din politie si administratie, vreo 15 persoane.

Un colonel i-a spus: De multa vreme te cãutam si acuma ne-ai cazut în mâini. Deodatã apare un maior rus. Fãrã multã vorbã, ofiterul rus se uitã la ei si apoi i se adreseazã lui Eugen, facându-i semn: Poidem (mergem). 

A plecat cu el. Cu aceastã scenã la chesturã se terminã faza româneascã a arestãrii lui Ratiu si începe ancheta ruseascã. A fost dus la Comandamentul rusesc al orasului, care se afla tot în Centru, nu departe de chesturã. 

Acolo a fost interogat chiar de Comandantul Militar al Aradului. 
De interpret servea un ofiter evreu, care vorbea bine româneste. Întrebarea principalã a fost dacã bombardamentul de cãtre avioane germane a gãrii Arad, care avusese loc cu o zi înainte, a fost comandat prin aparatul cu care a zburat el.

I-a rãspuns cã nu crede, deoarece el n'a fãcut scoala TFF si cã trebuie sã astepte pe un alt român, care fãcuse cursurile, si cãruia trebuia sã-i procure o locuintã clandestinã în Arad. L-a întrebat în continuare dacã vrea sa lucreze pentru ei. 

I-a rãspuns ca el n'a facut nici o scoalã specialã de spionaj si nici nu cunoaste TFF, si a venit doar cu misiunea unicã de a gãsi o locuintã în oras celuilalt însotitor, de care s'a pierdut. Comandantul n'a mai insistat. Audienta se terminase. 

A fost scos apoi afarã din birou. La poartã îl astepta un camion cu trei soldati rusi. Era si ofiterul evreu, interpretul, care s'a asezat lânga sofer. Ratiu, nelegat, a intrat în camion pãzit de cei trei soldati. 

Camionul a pornit spre frontul din Ungaria si s'a oprit într'o micã localitate, unde functiona un Tribunal Militar rus de contraspionaj. A fost luat în primire de cãtre un maior rus, care i-a luat o declaratie, referitor mai ales la datele personale. Interogatoriul a avut loc într'o casã tãrãneascã maghiarã. 

A fost apoi invitat la masã, cu întreg personalul Tribunalului si cu interpretul evreu.
Un tãran servea masa, bucate ce avea omul în casã. Au bãut si un pahar cu vin si au fumat si niste tigãri. 

Dupa masã, a fost încartiruit provizoriu într'o mansardã a casei si, dupã câteva zile, a fost dus la închisoarea localã, o închisoare maghiarã, plinã acuma numai cu prizonieri de-ai Rusilor. Chiar în noaptea urmãtoare, Ratiu a fost scos din celulã si dus la anchetã.

 Ancheta a tinut noapte de noapte din 10 Decembrie 1944 pânã în 19 Ianuarie 1945. La 19 Ianuarie, o nouã schimbare.

Toti cei din închisoare, condamnati pentru diferite fapte, au fost încãrcati într'un tren cu directia România. Ratiu nu fusese condamnat în localitatea maghiarã, dar intrase în lotul lor. La Ploiesti, Eugen Ratiu, împreuna cu câtiva sasi, au fost dati jos din tren si, cu un alt tren personal, transportati la Bucuresti. 

De la garã, cu o masinã, Ratiu a fost dus singur la o casã conspirativã a Rusilor. N'a aflat în ce cartier era aceastã casã. Acolo a fost introdus într'o celulã si pãzit la fereastrã de un câine-lup. În aceastã casã a continuat ancheta pe baza celor declarate în Ungaria.

 
De interpret servea un alt ofiter. Vechiul interpret, ofiterul evreu, rãmãsese în Ungaria. Si acesta stia bine româneste. Dupã câtva timp, a fost scos din aceastã locuintã si mutat într'o altã casã, unde, spre surprinderea lui, a gãsit mai multi detinuti în aceeasi camerã. 

În ziua de 18 Martie 1945, Eugen Ratiu, împreunã cu câtiva din detinutii aflati aici, au fost scosi de aici si, cu o masinã, transportati la un aeroport, care era în paza exclusivã a Rusilor. Acolo îi astepta un avion, în care au intrat 7-8 persoane. 

Destinatia Moscova. Dupã câteva minute, spune Ratiu, am vãzut si o doamnã intrând în avion. Era Maria Antonescu, tristã si cu obrajii cãzuti. Ea a fost asezatã lângã cabina pilotului, cu spatele spre noi. Erau si douã fete germane, cari fuseserã probabil spioane si acuma îsi luau si ele zborul spre Moscova. 

În spatele celor adusi împreunã cu Ratiu se mai vedea un grup de ofiteri germani în uniforme. Paza era asiguratã de un ofiter si trei soldati. Ofiterul avea la el aparatul cu care venise Eugen Ratiu si într'un plic banii ce-i gãsise la el, corpuri delicte ce trebuiau prezentate Tribunalului de la Moscova, în fata cãruia trebuia sã se judece procesul sãu si sã se pronunte sentinta. 

11. SOSIREA DOAMNEI IASINSCHI SI A SOȚIEI MELE LA VIENA 

Dupã necazul ce l-a avut cu justitia antonescianã, sotia mea a locuit în apartamentul Doamnei Iasinschi din str. Olari. Ea s'ar fi mutat la Brad, la familia ei, dacã n'ar fi existat contra ei un ordin de domiciliu fortat, emanat de la Consiliul de Rãzboi, la indicatia lui Antonescu. 

Aceastã dispozitie era fãrã sens. Ce putea sã întreprindã ea contra securitãtii regimului? Ar fi fost bucuroasã sã-si vadã de necazul ei în singurãtatea de la Brad. Asa se face cã în tot cursul rãzboiului a fost obligatã sã rãmânã la Bucuresti, muncind pentru a-si câstiga existenta la un birou de import-export, condus de un camarad de-al nostru, Pruna. 

Dar iatã cã vin marile bombardamente asupra Capitalei din 1943-1944. În primãvara acestui an, sotia mea s'a gândit sã încerce sã plece la Brad, unde era mai adãpostitã de teribilele bombardamente ce se dezlãntuiserã asupra Capitalei. 

Desi dispozitia de domiciliu fortat era încã în vigoare, se gândea cã Maresalul, coplesit de alte probleme, nu se va mai interesa de cazul ei, când frontul se apropia cu pasi gigantici de fruntariile tãrii. 

Când se zbãtea coplesitã de aceste nelinisti, sotia mea si-a gãsit un ocrotitor nepretuit în Generalul Mitrea. Generalul s'a interesat pe la Justitia Militarã, explicându-le de ce Doamna Sima vrea sã pãrãseascã Bucurestii. 

Rãspunsul ce l-a primit a fost cã interdictia de a pãrãsi Capitala nu mai e o actualitate. Generalul Mitrea cu sotia lui au avut apoi bunãvointa sã o conducã cu masina lor pânã la Brad. 

La scurt interval a sosit la Brad si Doamna Iasinschi cu fiul ei, Dan. Astfel gospodaria lor comunã de la Bucuresti s'a refacut la Brad, în casa primitoare a Doamnei Florea, mama sotiei mele. Familia Iasinschi s'a bucurat la Brad de cele mai calde atentii, rãsplãtindu-le grija ce i-au purtat-o sotiei mele în timpul surghiunului antonescian. 

Dar iatã cã actul de la 23 August le-a rãsturnat toate prevederile. Puhoiul sovietic intrase în Capitalã si se îndrepta vertiginos cãtre pasurile Carpatilor. Dacã Doamna Iasinschi nu ar fi venit la Brad, ar fi cãzut victimã hoardelor bolsevice. 

Dar, mai departe, ce se putea întâmpla cu ele? Nu erau salvate. 
Doar câstigaserã ceva timp, în speranta unei alte iesiri. S'au iscat discutii între cele douã doamne. Sã rãmânã la Brad sau sã-si caute refugiu mai departe, spre Ungaria si apoi spre Viena? Doamnele auziserã chemarea mea de la Radio Donau si înclinau sã se îndrepte într'acolo. 

Atunci a avut loc un fapt militar neasteptat. Trupele maghiare, aliate cu Reichul, au ocupat orasul Arad si se pregãteau sã înainteze în teritoriul României, pe Valea Muresului. Se deschisese o portitã de scãpare din nou. 

Din nou sovãieli, îndoieli, dacã este bine sã pãrãseascã Bradul, pentru a merge spre Vest, sau a astepta rezultatul operatiilor militare. 

În aceste momente, un rol decisiv l-a avut Dan Iasinschi, care a insistat pe lângã mama lui si pe lângã sotia mea sã plece din Brad, cu atât mai mult cu cât trupele maghiaro-germane fuseserã blocate la Arad si nu înaintau în teritoriul românesc.

Poate cã ar mai fi întârziat si atunci dacã nu s'ar fi produs un semnal de alarmã. Autoritãtile locale primiserã dispozitii sã tinã sub supraveghere pe Doamna Sima. 

Aceastã stire, primitã de la prieteni apropiati, le-a determinat pe cele douã doamne sa nu mai întârzie. Cu un tren de noapte si cu multã grijã sã nu fie vazute la garã, au plecat de la Brad la Arad. A doua zi dimineta au ajuns la Arad, oras care într'adevar era ocupat de trupe maghiare. 

Au fost rãu impresionate sã vadã cã una din primele preocupãri ale trupelor de ocupatie a fost sã schimbe firmele românesti ale prãvãliilor cu firme scrise în limba maghiarã. Odatã cu familiile noastre, a pãrãsit Bradul si un grup de legionari din aceastã localitate, în frunte cu profesorul Safta. 

Întreg grupul si-a gãsit repede adãpost pe la diferite cunostinte si familii legionare. Sotia mea, împreuna cu Doamna Iasinschi, au fost gãzduite la Profesorul-preot Berghian.

 
Aceastã stare de asteptare si neliniste a durat aproximativ o sãptãmânã. În cele din urmã stirile de pe front nu mai lãsau nici un dubiu asupra rezultatului final al acestei bãtãlii. Rusii, sprijiniti de români, vor ocupa întreg Ardealul. Autoritãtile germane primesc ordin sã pãrãseascã Aradul. 

Luând contact cu reprezentantii germani, cele douã doamne au declarat cine sunt si îndatã li s'a fãcut loc în ultimul tren ce pãrãsea orasul. 

Odatã cu ele a plecat atât Dan Iasinschi cât si întreg grupul legionar de la Brad, în numãr de 12, în frunte cu Profesorul Safta. De la Budapesta, cu un alt tren, au pornit spre Viena. La frontiera austro-maghiarã toti cãlãtorii au fost supusi unui sever control medical, cu mãsuri de dezinfectare, pentru a nu introduce boli molipsitoare în Reich.

La Viena, întreg grupul a fost condus de la garã într'un lagãr de refugiati, pentru a lua contact cu organele guvernului national. Cel ce mi-a adus stirea de sosire a sotiei mele si a Doamnei Iasinschi, împreunã cu Dan, a fost Corneliu Georgescu.

M'am dus repede cu o masinã si i-am luat pe toti la Hotel Imperial. Pentru familia Iasinschi, nu am avut la îndemânã decât o camerã modestã alaturi de noi. Mai târziu, din partea serviciului de protocol, a primit si familia Iasinschi o locuintã mai spatioasã.

În acel moment, Vasile Iasinschi nu se afla la Viena. Încã nu se întorsese din misiunea lui din Ungaria. Doamna Iasinschi era îngrijoratã.

Dar iatã cã, dupã douã zile, apare si Vasile Iasinschi. Bucuria a fost mare, cãci nu se vãzuserã de patru ani. Sã fi fost pe la jumãtatea lunii Septembrie. 

12. ECHIPA ANDREAS SCHMIDT - NICOLAE PETRASCU 

Fiind sef al minoritatii germane din România, Andreas Schmidt nu putea lãsa pe connationalii lui în voia soartei. Era o obligatie politicã si moralã s' se întoarcã în tarã. Frontul nu s'a putut stabiliza nici pe Carpati, cum voia Hitler, lipsind efectivele militare în aceastã zonã. 

Andreas Schmidt s'a gândit cã, cu ajutorul legionarilor, ar putea sã se producã o rãsturnare internã în România, readucând-o în tabãra Puterilor Axei si salvând în acelasi timp si Grupul Etnic German de la represaliile sovietice. 

El era de acord cu planul nostru, ca, în loc de o actiune militarã contra armatei sovietice, imposibil de realizat, sã încercãm un anti-23 August, o contra-loviturã, cu ajutorul fortelor politice si militare ale tãrii, constiente de nenorocirea ce se va abate asupra tãrii prin invazia bolsevicã. 

Cu acest gând plecase si Stoicãnescu si în acel moment se afla în tarã, lucrând la realizarea acestui plan. Andreas Schmidt cunostea conceptia mea de luptã, din rãspunsul ce l-am dat Führerului. 

Fiind rãspunzãtor de soarta Grupului Etnic German, voia sã participe la aceasta încercare de a provoca o reactie din interior în România, care sã determine pe Rusi sã se retragã peste Carpati. 

Andreas Schmidt îmi ceruse ca sã fie însotit în tarã de un grup de fruntasi legionari, cu autoritate suficient de mare ca sã acopere toatã aria legionarã a tãrii, putând sã mobilizeze efectivele necesare unei actiuni interne.

În acel moment gândul meu coincidea cu dorinta lui Andreas Schmidt, dându-mi seama cã Stoicãnescu, singur, oricât de strãlucit si-ar îndeplini misiunea lui, nu putea în paralel sã ia contactele necesare cu legionarii din tarã.

Avea nevoie sã fie sprijinit de organizatia noastrã si pentru realizarea acestui scop, trebuie sã se întoarca în tarã alte cãpetenii, cu autoritate necontestatã, care sã-i asigure contactul cu legionarii liberi.
Asa se face cã m'am decis, profitând de zborul ce voia sã-l întreprindã Andreas Schmidt în tarã, sã-i ofer ca însotitori pe cele mai bune elemente de care dispuneam atunci la Viena.

Seful acestui grup era Nicolae Petrascu, care si-a ales ca ajutor pe Nistor Chioreanu, fostul sef al Regiunei Ardealul de Sud. Tot din grupul acesta fãcea parte si Ilie Colhon, sef al judetului Alba, si alti fruntasi legionari, cari se bucurau de o faimã recunoscutã în întreaga tarã. În total, 8 legionari. 

Plecarea acestui grup s'a fãcut repede, fãrã nici o instructiune specialã, doar cu cunostinte sumare de parasutare. Grupul si-a luat zborul la începutul lunii Octombrie spre România. 

Din cauza artileriei anti-aeriene rusesti, care i-a reperat, au fost siliti sã se îndrepte spre Iugoslavia si sã se coboare cu parasuta în Banatul sârbesc de aici, cu mari greutati, au reusit sã treacã frontiera si sã pãtrundã în România, unde au început actiunea de organizare a Miscãrii. 

Stoicãnescu dispunea acuma de un sprijin efectiv în masa poporului, prin camarazii veniti de la Viena. Acestia au luat contact imediat cu legionarii liberi si i-au îndrumat sã-si strângã rândurile si sã se pregãteascã de luptã contra cotropitorului. 

13. VIGUROASA INTERVENTIE A ROMÂNILOR DIN BANATUL SÂRBESC 

Îndatã ce s'a auzit de capitularea României, în seara de 23 August 1944, Românii din Banatul sârbesc, care pâna atunci s'au îngrijit de primirea si gãzduirea legionarilor refugiati din România, alungati de teroarea antonescianã, s'au aflat în fata unei situatii cu totul neprevãzute si primejdioase.

Pâna acum numai partizanii lui Tito, infiltrati si în Banat, redusi la numãr, le creau neliniste si teamã. Cu ruperea frontului din România si iminenta penetratie a diviziilor sovietice, o nouã amenintare, mult mai gravã, se cernea asupra lor. Dacã Timisoara va cãdea în mâna bolsevicilor si soarta lor va fi pecetluitã. 

Strânsi în chingi între partizanii lui Tito si trãdarea din România, nu mai exista pentru ei nici o scãpare. Aceasta era judecata fratilor Români din Banatul sârbesc. Legionarii din aceastã provincie aveau o altã viziune a situatiei. Ei au reactionat pe linia guvernului de la Viena. 

Auzind apelul meu din 26 August, de la postul Radio Donau, Pavel Onciu, seful legionarilor din Banatul sârbesc, a intrat imediat în contact cu grupurile legionare din satele românești, îndemnându-i sã-si mobilizeze efectivele pentru a participa la lupta contra invaziei comuniste.

Centrul românesc cel mai important din regiune era Vârset si din aceastã localitate Onciu a trimis curieri în toate pãrtile. Odatã legãturile luate cu legionarii din Banatul sârbesc, Pavel Onciu s'a dus la Belgrad, pentru a stabili o coordonare eficace cu grupul german. 

În consfãtuirea avutã cu ofiterii germani din Comandamentul de la Belgrad, a constatat si la acestia aceeasi hotarîre de a continua lupta. Au stabilit împreunã cã ceea ce se poate salva în împrejurãrile existente, dupã ruperea frontului din România, era ca sã fie aparatã cel putin partea de Vest a tarii, cu capitala Timisoara si cu pasul Orsova. 

Dupã cum a aflat Pavel Onciu la Belgrad, toate unitãtile militare din aceastã regiune, fie ale armatei germane, fie organizatiile paralele grupului german din Banat, au fost puse sub comanda Generalului Phleps, care va conduce operatiile spre România. 

În Banatul sârbesc, Generalul Phleps si-a fixat ca punct de sprijin orãselul Becicherecul Mare. În aceastã localitate au început pregãtirile de concentrare si organizare a tuturor fortelor germane din regiune.

Ofiterii de la Becicherec erau optimisti, sperând în sosirea mai multor divizii germane din sudul Balcanilor, care nu se mai puteau mentine, dupã prãbusirea frontului din România. Pavel Onciu a stabilit cu Comandamentul German de la Belgrad bazele unei colaborari.

Grupele românesti din Banatul sârbesc, împreunã cu cei ce se vor refugia din România, se vor atasa Comandamentului local al Generalului Phleps de la Becicherecul Mare. Mergând la Becicherecul Mare, Pavel Onciu a luat contact cu ofiteri de sub comanda Generalului Phleps si au stabilit un plan comun de bãtãlie, pe baza urmãtoarelor puncte: Formarea unui Centru de Instructie pentru voluntarii români la Chichinda Mare. 

Stabilirea a trei centre ofensive spre România, Chichinda Mare, Vârset si Biserica Albã. Fixarea ca obiectiv imediat: cucerirea orasului Timisoara si, în vederea acestei actiuni, trebuie trimisi într'acolo oameni pentru a pregãti ofensiva.

Planul de actiune era bine întocmit, dar succesul depindea de ajutorul ce-l va da armata germanã ce se retrãgea din Balcani. Centrul de instructie de la Chichinda Mare era format din soldati si ofiteri germani, în jurul cãrora s'au adãugat un numãr însemnat de voluntari români. S'au înrolat în aceastã unitate Locotenentul Vintan si Cãpitanul Dreve, refugiati din România. 

Tot acestui grup s'a încadrat un grup de legionari timisoreni, sub conducerea lui Icã Tãnase. De la Viena am trimis un alt grup de sustinere, format din Ilie Smultea, Alexandru Popovici, Iosif Gãvãginã si Ion Cerbu. Acestia au fost îndrumati de Pavel Onciu sã întãreascã Centrul de la Chichinda Mare. 

De la Chichinda Mare, sub comanda lui Icã Tãnase, s'a organizat o serie de infiltratii în regiunea Timisoara, cu ea a avut loc incursiunea mult asteptatã. 

O trupã mixtã, formatã din soldati germani, voluntari germani din Banat si voluntari români, a trecut frontiera pe la Jimbolia, fãrã a întâmpina rezistentã. Au ajuns pânã la marginea Timisoarei, dar mai departe n'au putut înainta, deoarece diviziile sovietice intraserã deja în oras. 

În fata acestei situatii de fortã majorã, detasamentul mixt germano-român a fost silit sã se retragã. N'a suferit pierderi, cu toate cã Rusii i-au descoperit si au tras dupã ei cu tunuri si tancuri. La Centrul Vârset, actiunea s'a desfãsurat în felul urmãtor. 

Acest centru era format din legionari localnici, sub comanda lui Traian Mucuceanu, Directorul Bãncii Luceafãrul, si din refugiati din România, sub conducerea lui Ilie Rotea. 

De la Viena am trimis pe Octavian Rosu, care a luat comanda grupului format la Vârset. Obiectivul acestui grup era sã ocupe Oravita si apoi pe Valea Râului Bozovici sã ajungã la Bãile Herculane. Octavian Rosu, luând contact cu autoritãtile germane, a stabilit un plan comun de bãtãlie.

O unitate germanã de vânãtori de munte va ataca în directia Anina, iar voluntarii români, ocrotiti de aceastã acoperire, au pus stãpânire pe Oravita în numele guvernului national român si au început organizarea rezistentei în judetul Caras. 

Din nefericire, detasamentul german de vânatori era prea slab pentru a putea mentine pozitiile ocupate, iar ajutor de la alte trupe germane nu venea. Dupã câteva zile, grupul de actiune Rosu Octavian a fost si el silit sã batã în retragere, pãrãsind Oravita si îndreptându-se spre Vârset. 

Mult asteptatul ajutor din Balcani nu mai venea. Comandamentul german din Belgrad si Becicherecul Mare începu pregãtirile de plecare din zonã. La sfârsitul lunii Septembrie, ultimele unitãti militare germane se retrag din regiune. Legionarii trebuie sã urmeze si ei aceeasi cale. 

Pavel Onciu a fãcut cele mai mari eforturi care sã convingã pe cât mai multi români din Banatul sârbesc cari participaserã la actiuni legionare, sã se retragã odatã cu el. 

Dar multi au refuzat, iubirea de glie si familie fiind mai puternice decât pericolul iminent. Acestia au avut o soartã amara, fiind ucisi pânã la unul de comunistii lui Tito. 

Grupurile legionare din Banat, de la Vârset si Chichinda Mare, s'au retras spre Novi Sad, important nod de cale feratã, de unde se trecea în directia Budapesta - Viena. La Viena am salutat cu bucurie pe acesti frati din Banatul sârbesc, care au rezistat pânã ce a mai existat o umbrã de sperantã.

La 3 Octombrie, Pavel Onciu, cu ultimii legionari, pãrãsea Becicherecul Mare, pentru a lua aceeasi rutã, Novi Sad, Budapesta, Viena. 

14. O EXPEDITIE URGENTà SPRE TARà

 La începutul lui Octombrie 1944, o nouã cerere urgentã de la Hitler, adresatã mie, prin organele SS de la Viena. În ce consta dispozitia Führerului? Un pod în România, în nu stiu ce parte a tãrii, trebuia distrus cu orice pret si în cel mai scurt timp, având o valoare strategicã.

Podul trebuia azvârlit în aer pentru a împiedica diviziile sovietice sã pãtrundã cu tancurile lor în Ardeal si cine ar fi trebuit sã ducã la bun sfârsit aceastã actiune erau numai legionarii. 

Dar de ce tocmai ei? Podul respectiv se gãsea în teritoriul ocupat de inamic si nu s'ar fi putut apropia de obiectiv decât combatanti care cunosteau limba românã. Pentru realizarea acestei operatii, era nevoie de un contingent important de elemente, circa 90 de legionari, care trebuia parasutat cu cea mai mare urgenta în România.

Cum mi s'a explicat cã distrugerea acestui pod era o chestiune de viatã si de moarte pentru trupele germane în retragere, n'am sovãit nici o clipã sã pun în aplicare acest plan.

Am convocat pe legionarii ce-i credeam apti pentru aceastã expeditie si le-am explicat în mod sumar în ce constã misiunea lor (nici nu cunosteam în amãnunt planul intreprinderii). Apoi, am luat pe fiecare în parte, întrebându-i dacã sunt dispusi sã participe la aceastã actiune de mare risc.

Dintre camarazii convocati numai doi mi-au rãspuns cã nu sunt pregãtiti sufleteste sã plece în tarã, în conditiile ce le-am expus, si m'au rugat sã le îngãdui sã îsi facã datoria de luptatori în armata nationalã. Dar înainte de a fi parasutatã grupa destinatã sã plece în tarã, avea nevoie de un minimum de instructie. 

Asa se face cã legionarii din acest lot au fost transportati imediat de la Viena la Friedenthal-Sachsenhausen, unde erau încartiruite trupele speciale ale lui Skorzeny. E curios cã centrul 

Friedenthal era lipit de lagarul Sachsenhausen, unde îmi petrecusem eu prizonieratul din Germania. seful legionarilor trimisi la Friedenthal a fost Virgil Popa, având ca ajutor pe Ovidiu Gãinã. sederea legionarilor la Friedenthal s'a prelungit peste planul prevãzut, de numai câteva zile.

Cum mi s'a comuncat la Viena, s'a renuntat la distrugerea acelui pod din cauza înaintarii vertiginoase a trupelor sovietice. Întreprinderea nu mai era rentabila din punct de vedere militar, fiind depasitã de evenimente. 

Totusi grupul legionar de la Friedenthal a rãmas mai departe aici, pentru a-si completa instructia si a fi apoi folosit în alte actiuni. Devenise o rezervã, destinatã sã intervinã când alte necesitati ale frontului ar fi impus interventia lor.

 
Legionarii din grupul de 90 au stat aici aproape douã luni, pânã la sfârsitul lui Noiembrie, pregãtindu-se temeinic. Au avut instructori foarte buni din faimoasa scoala a lui Skorzeny. 

Au fãcut trageri, au învãtat tehnica explozivilor si diverse exercitii de camuflaj si de apropiere de punctele sensibile ale frontului. Otto Skorzeny, seful centrului, s'a interesat în mod deosebit de pregãtirea lor si de conditiile de încartiruire si de hranã. 

La începutul lui Noiembrie, grupul a fost transferat în localitatea Korneuburg, la 38 km de Viena, sub aceeasi conducere. Instructorii germani erau însã altii: Locotenentul Müller, seful grupului, si Sublocotenentul Wonner, ajutorul lui. Acesta se ocupa zi de zi de instrucția unitãtii. 

II. OFENSIVA DIZIDENTILOR 

În vreme ce eu eram prins într'o multime de treburi, care maidecare mai greu de rezolvat în împrejurãrile de atunci, când Puterile Axei se clãtinau sub atacurile concentrice ruso-aliate, fratii separati, mâhniti de înfrângerea ce-au suferit-o în lagãr, au pornit la o nouã ofensivã, ca sã-si justifice atitudinea lor de rezervã fatã de misiunea ce-o primisem eu de la Marele Cartier German.

În al doilea rând, ca sã obtinã o altã solutie a regrupãrii fortelor nationale din exil, având ca obiectiv central eliminarea mea de la conducerea luptei de eliberare si substituirea mea cu un personaj agreat si de ei. 

Trebuie sã recunosc cã dupã convorbirile avute la Rastenburg si scrisorile ce le-am primit de la Hitler si Ribbentrop îmi socoteam pozitia imposibil de zdruncinat. 

Ofensiva dizidentã si initialele ei succese m'au surprins si deceptionat. Cum e posibil ca Germanii, care au fãcut apel la mine, sã cadã victime acestor intrigi? Se petrecuse un caz asemãnãtor în Ianuarie 1941, când noi, victimele, am devenit rebeli, iar adevãratul rebel, Generalul Antonescu, a fost recunoscut ca <>. În cazul de fatã, lucrurile n'au mers atât de departe. 

Dar intrigile si-au fãcut drum pânã sus. Ele au fost oprite la vreme si, în final, s'a putut constitui guvernul national român. 

1. STRANIA ATITUDINE A DIZIDENTILOR 

Grupul dizident, în numãr de aproximativ 35 fatã de cei peste 300 care mi-au rãmas leali, a adoptat o atitudine care n'avea nimic comun cu etica legionarã, la care ei se refereau fãrã încetare. Ei au iesit din lagãr gratie actiunii mele la Marele Cartier German. 

Dupã ce am acceptat sã continui lupta alãturi de Germania, Himmler a dat dispozitiile necesare ca toti legionarii din lagãre sã fie pusi în libertate. Ajungând la Viena, au fost tratati pe picior de egalitate cu toti ceilalti legionari. Au fost încartiruiti la Hotelul Mariahilfe, pe strada cu acelasi nume, au primi cartele de masã si un ajutor lunar de câteva sute de mãrci, în rând cu toatã lumea. Nici o discriminare. 

Eram hotãrît sã-i tratez în aceleasi conditii de fraternitate si camaraderie ca la 6 Septembrie. Voiam sã cooptez pe unul din ei în guvern, mã gândeam la Ilie Gârneatã, si sã participe toti ceilalti la diversele activitãti guvernamentale. Încã din primul moment, fiind încã la Rastenburg, am folosit numele lui Viorel Trifa pe un manifest adresat studentimii. 

Era o chestiune urgentã. Mã gândeam cã nu va ridica nici o obiectiune, fiind în joc salvarea tãrii. Tot în primele zile, la Viena, am însãrcinat pe Nicolae Smãrãndescu si Adrian Brãtianu sã înceapã primele emisiuni la Radio Donau, fiind vechi functionari la Ministerul Propagandei, contractati pentru emisiunea spre România. 

Una era atmosfera din lagãr, care, prin natura ei, provoacã dezbinãri, si cu totul altceva când oamenii sunt liberi si pot judeca situatia în functie de evenimentele tragice prin care trece natiunea. Cum eu am trãit singur si izolat, nu mi-am încãrcat sufletul de resentimente. Bucuros cã ne aflãm liberi, eram decis sã întind o mânã frãteascã tuturor.

Din punct de vedere politic, ei trebuiau sã se gândeascã în primul rând la tarã. Eu îmi asumasem greaua sarcinã sã organizez o linie de rezistentã în România, contra invaziei bolsevice. Am dat un manifest cãtre tarã si am trecut la actiune. 

Legionarii, abia iesiti din lagãr, începuserã sã se concentreze fie pe la scolile speciale fie în embrionul de armatã nationalã, iar unii îsi luaserã chiar zborul spre România. Mai e o chestiune pe care vreau sã o precizez.

Nimeni nu-i silea sã intre în armata nationalã sau sã meargã la scolile speciale. Toatã operatia de recrutare la aceste entitãti se baza pe voluntariat. Le stãteau deschise alte activitãti ale guvernului de la Viena. 

Dar ce fãceau ei? Stãteau la Mariahilfe fãrã sã dea o mânã de ajutor în nici o parte. Erau asa zicând pensionarii guvernului de la Viena. Nici aceastã atitudine nu mã preocupa prea mult. Era principiul voluntariatului, de care fiecare putea sã facã uz cum crede de cuviintã. 

Nu era ca în tarã, unde, dacã nu mergeai la armatã, erai declarat dezertor si condamnat. 
Dar dizidentii nostri nu s'au multumit cu aceastã atitudine pasivã. Au început o campanie de sabotare a activitãtilor guvernului de la Viena.

Îndoctrinați de Papanace, toatã ziua bãteau strãzile Vienei sau vizitau lagãrele de refugiati si unde gãseau vreun român îl bãteau la cap cu argumentele lor sã nu adere la guvernul nostru si nici sã se înroleze în armata nationalã. Eu alcãtuisem o comisie care avea tocmai misiunea sã câstige pe noii refugiati pentru armata nationalã, destinatã sã stãvileascã invazia bolsevicã.

Aderentii lui Papanace se adresau acelorasi refugiati, pledând pentru reversul medaliei: sã nu participe la actiunile intreprinse sub conducerea mea, cãci nu mã bucur nici de încrederea majoritãtii legionarilor si nici de a opiniei publice din tarã. 

Pozitia lor era comodã. Se bucurau de avantagiile pe care guvernul de la Viena le acorda tuturor legionarilor, dar nu participau la strãduintele acestui guvern. 

Stãteau în linia a doua, la adãpost de orice riscuri, dar nu încetau nici o clipã cu criticile si defãimãrile. Noi cãutam prin propaganda noastrã sã înrolãm cât mai multã lume în armata nationalã, iar ei îndemnau pe aceiasi tineri sã stea deoparte, vãzându-si de treburile lor. Era o problemã nouã, pe care nu o prevãzusem. 

Una e sã nu fii de acord cu conducerea si sã stai deoparte si cu totul altceva sã cauti sã dãrâmi o intreprindere destinatã sã salveze tara.

 
Nu eu, dar oricine ar fi luat aceastã initiativã trebuia sprijinit. În timp ce Antonescu conducea ostirile pe front, noi legionarii, nici cei din tarã si nici cei din exil, nu am sãvârsit nici un act de ostilitate contra lui. 

El ne-a lovit, ne-a azvârlit în închisori, ne-a omorît, iar noi am suferit toate, gândindu-ne la tarã. Acuma era aceeasi situatie. Erau intersele tãrii în joc si nu ale Legiunii si nici numele meu. Dar dizidentii nostri ne purtau atâta dusmãnie, încât, în orbirea lor, nu s'au gândit la rãul ce-l fac tãrii si chiar mult trâmbitatei lor prietenii pentru Germania.

2. DOUÃ ÎNTÂLNIRI CU CAPETENIILE DIZIDENTE 

În lucrarea precedentã, Prizonieri ai Puterilor Axei, am arãtat cauzele rupturii din lagãr: campania lui Papanace împotriva mea, motivând cã eu as fi responsabil de internarea lor în lagãr, prin fuga mea în Italia.

Ori, internarea noastrã în lagãr fusese de multã vreme hotãrîtã si eu aflasem cu douã sãptãmâni înainte de a pleca în Italia de iminenta noastrã arestare, a grupului Berkenbrück. Documente ulterioare, apãrute dupã rãzboi, dovedesc cã încã din Noiembrie 1942 se pregãtise transferul cãpeteniilor legionare de la Berkenbrück la Buchenwald. 

Mã întreb, ce ar spune acum Papanace, dacã ar trãi si ar citi corespondenta (ce s'a publicat în tarã) dintre Antonescu si Hitler, unde Generalul cerea încã de la sfârsitul lunii Ianuarie 1941 ca legionarii ce se vor refugia în Germania sã fie internati în lagãr, fixând si termenul de 5 ani.

Hitler a fost de acord cu aceastã mãsurã, dar ne-a acodat un Galgenfrist, care se apropie de final tocmai în toamna anului 1942. Motivele acestei întârzieri erau clare: eu fusesem invitat ca oaspete al Reichului si nu puteau, cum am ajuns în Germania, sã fiu arestat si internat în lagãr. La fel cu ceilalti legionari. Domiciliul fortat de la Rostock era o etapã spre Buchenwald. 

Dupã citirea acestei corespondente, dizidentii nostri ar trebui sã-si recunoascã culpa, cãzând victimã campaniei demagogice a lui Papanace. Ruperea frontului din România si chemarea mea la Cartierul General al lui Hitler a fost o amarã deceptie pentru Papanace. 

Planul lui de a mã elimina de la conducere, prin campania de dezbinare din lagãr, nu numai cã n'a reusit în interiorul grupului, prin dârza rezistentã a marii majoritãti a legionarilor, dar eu mã ridicasem sus de tot din celula de la Oranienburg, în timp ce el zãcea neputincios la pãmânt, sub povara propriilor lui defãimãri.

Nu trãdasem pe Germani si nici testamentul Cãpitanului, cum sustinea el, de vreme ce eram chemat de înaltele cãpetenii hitleriste la Rastenburg, pentru a-mi încredinta misiunea sã organizez rezistenta din România. A fost teribil momentul pentru Papanace când a ascultat la Radio cuvântarea mea cãtre tarã, în timp ce el se afla încã închis la Dachau.

În timp ce eu eram prins între atâtea probleme pentru a organiza activitãtile guvernului de la Viena, pe la începutul lui Octombrie, vine la mine Profesorul Gamillscheg si îmi comunicã cã el a fost solicitat de cãpeteniile dizidente sã aibã o întrevedere cu mine în cabinetul sãu de la Hotel Imperial, în vederea unei eventuale împãcãri. 

Bineînteles cã am acceptat fãrã nici o sovãire presupunerea Profesorului, cãci dorinta mea cea mai sincerã era ca toate fortele de care dispune Miscarea sã se concentreze spre inamic. 

Din partea mea nu exista nici un fel de rezervã ca sã terminãm aceste certuri interne, provocate de psihoza lagãrului, si sã ne unim puterile pentru binele suprem al patriei. Am avut douã întâlniri cu ei. Din partea grupei dizidente au participat Ilie Gârneatã, Papanace si Mile Lefter, iar din partea noastrã Corneliu Georgescu si Vasile Iasinschi. Reuniunile s'au tinut în cabinetul Profesorului Gamillscheg.

El nu participa la discutii, ci îsi fãcea doar note pentru Ministerul de Externe. Cea dintâi întâlnire a decurs mai potolit. N'au lipsit acuzatiile din partea lui Papanace, având ca argument principal cele întâmplate în trecut, cu fuga mea în Italia. "Cu Horia Sima în frunte, a conchis Papanace, nu stim unde sã mergem". 

Eu eram pentru el un om al surprizelor, care creazã grave daune Miscãrii si care trebuie controlat. Nici Gârneatã si nici Mille Lefter n'au scos o vorbã, dar, din privirile lor, am înteles cã erau mai îngãduitori si mai dispusi la o împãcare. 

Le-a rãspuns Corneliu Georgescu, arãtând cã eu am salvat Miscarea într'un moment greu. "Steagul Legiunii zãcea la pãmânt în vara anului 1940 si Horia Sima l-a ridicat în strãlucirea soarelui, fâlfâind în istorie." Era un argument greu de tãgãduit. Atunci a intervenit Ilie Gârneatã, afirmând cã aceastã actiune ar fi putut-o intreprinde si unul dintre Comandantii Bunei Vestiri. La o a doua întâlnire, cam la o sãptãmânã, discutia a durat putin. 

Eu mã asteptam la o întelegere, care sã se termine cu participarea lor la guvern si la toate activitãtile noastre, dar, în loc de a analiza împreunã situatia în care ne gãsim si ce este de fãcut pentru salvarea tãrii, îl vãd pe Papanace cã se ridicã, azvârlindu-mi o avalansã de acuzatii.

Nici nu se refereau la cauzele reale ale dezbinãrii, azvârlirea noastrã în lagãr si presupusa mea vinovãtie. Strategia lui de pânã atunci, cu care torturase atâta lume, se fãcuse tãndãri. 

Era prea evidentã victoria punctului meu de vedere. Eram liberi si eram chemati sã participãm, sub forma unui guvern national, la lupta Germaniei. 

E adevãrat cã în împrejurãri cu totul nefericite, dar nu era mai putin adevãrat cã Miscarea se ridicase încã o datã de acolo de unde zãcea la pãmânt, înlãntuitã. si atunci, pentru cã Papanace pierduse bãtãlia din lagãr, si-a fãurit ad-hoc o altã strategie. 

Nu mã mai acuza pentru anii de lagãr, pentru presupusele mele erori în relatiile cu Germania, ci s'a întors la anul 1938, fãcându-mã responsabil de actele ce s'au sãvârsit atunci, si cari ar fi avut consecinte funeste. Am rãmas uluit de atâta inconstientã si miselie. Ca si cum eu as fi ordonat aceste acte si nu Comandamentul Legionar, din care fãcea si el parte.

El cunostea perfect de bine ce s'a discutat în sânul acestui Comandament, care se întâlnea aproape zilnic la grãdina lui Mos Cristescu, din cartierul Obor. Acest Comandament era prezidat de proferosul Vasile Cristescu si hotãrîrile se luau de acest for, din care fãcea parte si Papanace. Toate mesagiile care veneau de la Cãpitan erau citite în fata tuturor. 

Mai mult decât atâta, Papanace însusi si-a luat angajamentul sã provoace tulburãri în Cadrilater, cu ajutorul elementelor macedonene, care tulburãri sã se încadreze în starea generalã de nemultumire a tãrii. Vasile Cristescu nu era de pãrere, dar totusi Papanace a stãruit si Vasile Cristescu i-a dat dezlegare. 

Peste o sãptãmânã ne-a comunicat cã a renuntat la acest plan, considerându-l prea primejdios pentru situatia din Cadrilater, unde operau comitagiii bulgari. si acum vine el, membru plenar al acestui Comandament, din prigoanã, care cunostea perfect cum s'a ajuns la acest deznodãmânt, si mã acuzã pe mine de actiunile întâmplate în tarã, în aceastã perioadã când în realitate n'am transmis decât o decizie luatã în comun, de la care el nu lipsise. 

Atâta lipsã de caracter n'am vãzut în viata mea, necum de la un pretins fruntas al Legiunii. În fata acestor acuzatii, care n'aveau nimic comun cu situatia noastrã din Germania si nici cu misiunea la care ne-am angajat fatã de Hitler, m'am sculat în picioare si i-am declarat profesorului Gamillscheg cã nu mai pot continua discutia, datã fiind atmosfera de rupturã creatã de Papanace. 

În ochii lui Gârneatã si Lefter, am citit o pãrere de rãu de cele întâmplate, dar n'au fãcut nici un gest sã-l determine pe Papanace sã revinã la subiectul discutiei. Am pãrãsit sala si, dupã mine, au plecat si Corneliu Georgescu si Vasile Iasinschi. 

N'am sãvârsit atunci un gest precipitat, dar mi-am dat seama cã Papanace nu urmãreste sã se ajungã la o întelegere, ci, dimpotrivã, în mod intentionat a provocat aceastã rupturã. Altminteri n'ar fi rãscolit trecutul, pentru a mã acuza de niste acte de care el însusi nu era strãin. 

Nu aveam ce sã-i rãspund, cãci el însusi tot atât de bine ca si mine cunostea acest trecut, fiind pãrtas la actiunile intreprinse.

Vorbind mai târziu cu Profesorul Gamillscheg, martorul acestor întâlniri, mi-a declarat cã îi pare rãu de cele întâmplate, dar își dã seama cã eu am fost de bunã credintã, iar Papanace în mod intenționat a provocat ruperea negocierilor. 

3. AXA PAPANACE - GENERAL GHEORGHE 

Când m'am întâlnit ultima oarã cu Papanace si celelalte cãpetenii dizidente, nu mi-am dat seama de unde provine aceastã schimbare brusã în atitudinea lui, devenind de o rarã violentã si coplesindu-mã fãrã nici o introducere cu cele mai grave acuzatii. 

În precedenta întâlnire pãrea mai rezonabil, mai dispus la o întelegere. De astãdatã, parcã era cuprins de o furie elementarã. M'a pus într' situatie asa de penibilã, încât n'am mai avut încotro si am pãrãsit reuniunea.

Peste câtva timp misterul s'a dezlegat. Papanace luase contact cu Generalul Gheorghe, ambasadorul României la Berlin pânã la 23 August. Când a avut loc lovitura de Stat din România, Generalul Gheorghe era înclinat în primele zile sã rãmânã credincios Regelui Mihai si sã accepte chiar alternativa prizonieratului. 

Dar, dupã câteva zile, s'a rãzgândit, declarând cã el rãmâne credincios aliantei cu Germania. Consultat de forurile germane asupra utilitãtii politice a Generalului Gheorghe în noua conjuncturã, am refuzat categoric sã stau de vorbã cu el, gândindu-mã la victimele urii cu care ne-a urmãrit în Germania, din ordinul lui Antonescu. 

Întreaga activitate diplomaticã a Generalului Gheorghe la Berlin s'a rezumat în a descoperi pe teritoriul Reichului legionari ce se bucurau încã de libertate, pentru a denunta cazul lor Ministerului de Externe. 

Ca urmare, Gestapo intra imediat în actiune, arestându-i si internându-i în lagãr. Pentru energia ce-a arãtat-o în urmãrirea legionarilor, General Gheorghe era cunoscut în cercurile noastre sub porecla de "temnicerul din Germnia". Papanace nu avea astfel de scrupule, desi suferise si grupa dizidentã represalii din partea acestuia. 

Pe primul plan stãruia în mintea lui ideea cum sã mã dizloce din pozitia ce-o câstigasem prin vizita mea în Prusia Orientalã. Mai precis, scopul intrigilor lui era cum sã împiedice formarea unui guvern national român sub conducerea mea. 

Luând contact cu Generalul Gheorghe, Papanace a descoperit în el un aliat pretios. Din motive diferite nici unul si nici celãlalt nu mã voiau pe mine sef al guvernului român de la Viena. Generalul Gheorghe avea bune relatii la Externe, din timpul activitãtii lui de ambasador.

O prietenie strânsã îl lega cu Secretarul de Stat Hencke si prin acesta transmitea lui Von Ribbentrop toate doleantele sale si ale guvernului de la Bucuresti. Desi politica Ministerului de Externe German suferise o gravã înfrângere prin actul de la 23 August, totusi prietenia General Gheorghe - Hencke a continuat. 

Si unul si altul se simteau umiliti de întorsãtura ce-au luat-o evenimentele, contrarã asigurãrilor ce si unul si altul le oferiserã lui Ribbentrop. 

Fãrã îndoialã cã Generalul Gheorghe a fost consultat de Hencke asupra colaborãrii cu Miscarea Legionarã si a oportunitãtii formãrii unui guvern român sub conducerea mea. Rãspunsul ambasadorului român, e de presupus cã n'a putut fi decât evaziv si îndoielnic.

 
Actul de la 23 August constituia si o înfrângere a întregii lui actiuni diplomatice între anii 1943-1944, bazatã pe prigonirea legionarilor refugiati în Germania. 

În discutiile avute cu Generalul Gheorghe, Papanace a descoperit filiera pe unde ar putea influenta Ministerul de Externe German sã-si modifice atitudinea binevoitoare fatã de mine în problema deschisã si încã nerezolvatã a unui guvern national român la Viena. 

Prin Generalul Gheorghe, Papanace a fãcut sã ajungã la Ministerul de Externe german un întreg arsenal de informatii, demonstrând cã eu nu dispun în tarã de suprafata politicã necesarã pentru a influenta cursul evenimentelor în favoarea Germaniei.

 El prezenta opozitia lui la numirea mea, ca un prieten leal al Germaniei, verificat si în lagãr, punct de vedere sustinut cu ardoare si de fostul ambasador, care cunostea situatia internã a României.

Generalul Gheorghe l-a asigurat pe Papanace cã, prin Hencke, va torpila formarea guvernului de la Viena sub presedintia mea si cã va sustine alte formule de guvernare care sã corespundã mai bine realitãtilor din România si intereselor germane. În acest sens, Papanace i-a sugerat o serie de nume, care ar putea elimina prezenta mea în fruntea guvernului. 

4. FORMULELE LUI PAPANACE 

Combãtând recunoasterea mea ca sef al guvernului national de la Viena de cãtre autoritãtile germane, Papanace era obligat sã sugereze functionarilor de la Wilhelmstrasse alte personalitãti care ar putea sã mã substituie cu mai mare folos pentru lupta comunã.

În primul rând Papanace a propus Externelor, pe filiera Generalului Gheorghe, pe Amiralul Zlatian, proaspãt descins la Viena si suprprins de evenimente aci. L-am cunoscut si eu pe Amiralul Zlatian si n'am descoperit la el veleitãti politice. 

Omul venise la Viena pentru o afacere matrimonialã si nu se mai gândea sã se întoarcã acasã, cãci viitoarea lui sotie era germanã. Propunerea a cãzut pentru cã Amiralul Zlatian era strãin de operatiile de pe front si nu comandase în viata lui de militar decât flotile de pe Dunãre.

 
Atunci Papanace i-a oferit Generalului Gheorghe onoarea de a prezida noul guvern, în care era dispus sã intre si el cu fractiunea dizidentã. Generalului Gheorghe i-a surâs propunerea lui Papanace si s'a pus pe treabã cu mai mare zel pentru a convinge pe prietenii sãi de la Externe, cã solutia Horia Sima nu este cea mai potrivitã momentului, deoarece n'are suficientã influentã în tarã pentru a determina o schimbare în favoarea Germaniei.

Generalul Gheorghe s'a oferit sã ia el comanda noului guvern, având în vedere relatiile lui în lumea militarã. Solutia General Gheorghe a cãzut si ea, deoarece von Ribbentrop si-a dat seama cã cu alegerea Generalului Gheorghe s'ar fi pierdut sprijinul marei majoritãti a legionarilor. 

Nu poti sã conduci în bãtãlie cu entuziasmul necesar pe acei pe care pânã atunci i-ai prigonit. Mintea iscoditoare a lui Papanace nu s'a lãsat înfrântã. Atunci si-a pus ochii pe Mitropolitul Visarion Puiu. 

Un ierarh al Bisericii Ortodoxe în fruntea guvernului de la Viena ar provoca în România o adeziune masivã atât a populatiei cât si a clerului ortodox la o miscare de rezistentã contra ocupatiei sovietice. 
Papanace l-a prezentat pe Mitropolitul Visarion ca fiind figura cea mai reprezentativã a poporului român peste hotare, care ar putea mobiliza atât pe Românii pribegi cât si pe cei din tarã. Mitropolitul Visarion ajunsese la Viena tot întâmplãtor. 

Nu cu gândul sã joace un rol politic în exil. El fusese trimis de guvernul român la Zagreb printr'o misiune religioasã si a fost surprins de evenimentele de la 23 August în acest oras. Atunci s'a refugiat la Viena odatã cu trupele germane în retragere. 

Formula Mitropolitul Visarion a fost analizatã de expertii de la Ministerul de Externe german cu mai mare atenție, pãrând mai apropiatã de interesele Germaniei. Dar pânã la urmã a fost abandonatã si ea. 

Forurile superioare si-au dat seama cã eu nu puteam fi înlocuit ca lider al rezistentei contra nãvãlitorilor comunisti. Nu se putea renunta la mine, fãrã a provoca grave tulburãri în întrg dispozitivul militar si politic, organizat în tarã, sub auspiciile Centrului de la Viena.

Pânã la urmã, a fost eliminatã si solutia Mitropolitului Visarion, ca fiind contra-productivã în raport cu situatia din tarã si din exil. 

5. ROLUL LUI VIOREL TRIFA 

În Viorel Trifa, Papanace si-a gãsit un fervent adept al actiunii lui. N'am înteles niciodatã de ce la Viena s'a pus cu atâta pasiune în slujba lui Papanace. E adevãrat cã în lagãr a trecut de partea lui Papanace, însusindu-si teza acestuia cã eu sunt vinovat de internarea lor. 

Ceea ce era fals. Dar una e lagãrul si alta politica unor oameni liberi. În timpul guvernãrii legionare a avut o pozitie princeps, fiind numit Sef al Uniunii Nationale a Studentilor Crestini Români. 

La Berkenbrück a fost un camarad leal si sãritor la nevoie. N'am avut cu el nici cea mai micã neîntelegere. tinând seama de aceste antecedente, chiar înainte de a ajunge la Viena, am redactat un manifest cãtre studentimea românã, în numele sãu, îndemnând-o la luptã contra comunismului. 

Era, fãrã aprobarea lui Trifa, dar precipitarea evenimentelor nu îngãduia întârzieri. De la primele reuniuni la Viena, s'a fixat ferm pe pozitia lui Papanace. Era, probabil, influenta din lagãr. Nu m'a cãutat. 

L-am vãzut doar la întrunirea de la Porhaus, unde venise trimis de Papanace sã audã ce vorbesc. Când a început Papanace campania de intrigi contra mea, pentru a mã înlãtura din pozitia de prezumtiv sef al guvernului de Viena, am fost surprins si îndurerat sã-l vãd printre cei mai zelosi partizani ai acestuia. 

Mai mult decât atâta. În actiunea organizatã contra mea, si-au împãrtit rolurile: Papanace si-a rezervat sectorul relatiilor externe, prin intermediul Generalului Gheorghe, iar pe Trifa l-a îndemnat sã se ocupe de sectorul intern.

 Si anume, sã ia contact cu personalitãtile nelegionare apãrute la Viena, care locuiau la Hotel Imperial si la Grand Hotel, pentru a le convinge cã formula Sima în fruntea guvernului este neviabilã. Nu aduc nici un folos tãrii si nici aliantei cu Germania. 

Este necesar sã se ajungã la un guvern de concentrare nationalã, cu participarea tuturor grupelor nationale din exil. Viorel Trifa s'a pus pe treabã cu un zel demn de o cauzã mai bunã. Toatã ziua îl vedeam fie la Hotel Imperial fie la Grand Hotel, urcând si coborînd etajele, si vizitând pe una sau pe alta dintre personalitãtile nelegionare care locuiau în aceste hoteluri. 

Cei mai frecventati de Trifa au fost Generalul Chirnoagã, cu grupul lui de ofiteri, apoi fruntasul basarabean Vladimir Cristi si Mitropolitul Visarion. 

Nu stiu ce pledoarii a tinut, dar este cert cã a creat o atmosferã de neliniste printre ei. Succesul cel mai mare l-a înregistrat Trifa pe lângã Mitropolitul Visarion, mai ales dupã ce i-a comunicat acestuia pãrerea lui Papanace cã ar fi cel mai indicat sã ia conducerea guvernului si cã la Ministerul de Externe German se lucreazã pentru impunerea acestei formule. 

Cum se exprima Traian Borobaru pe vremea aceea, "Mitropolitului i-a surâs perspectiva coroanei de aur" a presedentiei unui guvern national, desi împrejurãrle erau extrem de precare. 

6. CEVA A RÃMAS

Dacã formulele de substituire a mea în fruntea guvernului au cãzut una dupã alta, ca nefiind viabile, la Ministerul de Externe German a rãmas totusi ceva, o îndoialã si necesitatea unei reexaminãri a problemei Horia Sima, dupã pledoariile combinate ale dublurii Papanace-General Gheorghe.

Si anume a început sã se formeze convingerea cã forurile superioare germane s'au grãbit, dupã 23 August, sub impresia evenimentelor din tarã, sã-mi acorde mie o încredere deplinã, fãrã sã examineze dacã eu puteam îndeplini mandatul încredintat la Rastenburg. 

Fãcusem ceva, dar nu se asteptau ei de la mine, crearea unei zone de rezistentã în România. Am realizat multe initiative, multe actiuni îndrãznete, dar acestea nu justificau, dupã pãrelea lor, formarea unui guvern sub conducerea mea.

Trebuie amendatã hotãrîrea initialã, înlocuind ideea unui guvern national cu un Comitet National de Eliberare a României. Teza aceasta a fost sustinutã de Secretarul de Stat Hencke, vechiul confident al Generalului Gheorghe, care se simtea si el incomodat de aparitia mea în fruntea unui guvern national. 

În modul acesta Axa Papanace-General Gheorghe s'a prelungit la Ministerul de Externe German cu încorporarea unui alt membru din incinta acestui Minister, si cel mai influent, Hencke. Cuvântul lui Hencke a avut greutate. 

Argumentele lui l-au captat pe Ribbentrop si acesta s'a lãsat convins cã este necesarã o corectare a propriei lui decizii. În modul acesta, s'a ajuns la concluzia cã este preferabil sã se renunte la ideea unui guvern national român si în locul lui sã se dea aprobarea formãrii unui Comitet National de Eliberare a României. 

În timp ce aceastã intrigã luase fiintã si se desfãsura în mod alarmant, eu eram complet strãin de existenta ei. Nimeni nu m'a avizat de noua orientare a Ministerului de Externe German. 
Eu îmi vedeam de drumul meu, convins cã, la Marele Cartier, nu se putea produce nici o schimbare dupã repetatele asigurãri ce le primisem.

Pe aceastã certitudine, a încrederii depline de care mã bucuram din partea lui Hitler, a lui Himmler si a lui Ribbentrop, lucram la realizarea instrumentului de luptã contra comunismului, cu toate mijloacele ce-mi stãteau la dispozitie în acea perioadã. 

7. O LOVITURÃ DIN SENIN

 În timp ce eram solicitat din toate pãrtile, pentru a rezolva problemele ce se iveau zi de zi, sã fi fost pe la 10 Noiembrie, sunt convocat de biroul ambasadorului Altenburg pentru a-mi transmite o importantã comunicare primitã de la Ministerul de Externe German. 

Era de fatã si Profesorul Gamillscheg, iar eu eram însotit numai de seful meu de cabinet, Traian Borobaru. Altenburg mi-a citit o notã, venitã direct de la von Ribbentrop, pentru a-mi aduce la cunostintã cã, dupã cursul ce l-au luat pânã acuma pregãtirile militare si de altã naturã ale Centrului Românesc de la Viena, acestea nu justificã formarea unui guvern national, asa cum se proiectase initial. 

Mã roagã sã accept noua situatie si în loc de un guvern, sã formez un Comitet de Liberare al României, care se va bucura de acelasi sprijin din punct de vedere material sau militar, ci doar mi se cere sã accept ca organul executiv al organizatiei de luptã al Românilor din Germania sã fie un Comitet National, în loc de un guvern, bineînteles prezidat tot de mine. 

Când mi-au citit acest mesaj al lui Ribbentrop, atât Altenburg cât si Gamillscheg erau vizibil jenati. Ei îsi dãdeau seama de nedreptatea ce mi se fãcea. Eu am rãspuns pe un ton diplomatic cã multumesc Excelentei Sale von Ribbentrop pentru noul semn de încredere ce mi-l acordã, dar nu sunt multumit de solitia datã si îmi rezerv dreptul sã trimit Excelentei Sale un memoriu, în care voi expune punctul meu de vedere si motivele nemultumirii mele. 

Ne-am ridicat si am plecat. În apartamentul meu de la Hotel Imperial, m'am pus imediat la lucru ca sã redactez memoriul destinat lui von Ribbentrop. Argumente aveam din abundentã. 
Le repet aici, asa cum îmi aduc aminte de ele. 

1. Am reamintit Excelentei Sale, Ministrul de Externe al Germaniei, cã chiar de la primele zile ale contactelor mele, reluând alianta cu Germania, mi s'au acordat puteri depline ca sã formez un guvern national. 

Între altele, scrisoarea din 3 Septembrie a Excelentei Sale era o plenipotentã în alb sã întreprind ce cred de cuviintã în acest sens. Eu am refuzat sã formez acest guvern, stante pede, înainte de a fi sãvârsit ceva în cadrul acordurilor comune si înainte de a-mi fi putut aduna la Viena personalitãtile destinate a intra în acest guvern. 

2. Oamenii politici bulgari, care au rãmas credinciosi Axei, din primul moment si-au format un guvern propriu, cu câteva personalitãti, sub presedintia Profesorului Tzankoff, bucurându-se de recunoasterea guvernului german. si eu puteam sã procedez la fel, dar am preferat sã organizez mai întâi structurile exterioare ale acestui guvern si apoi sã-l constitui în mod formal. 

3. În emisiunile noastre la Radio si în toate actiunile întreprinse de elementele noastre, în tarã, în Banat, în Ungaria, s'a accentuat permanent de camarazii nostri cã aceste actiuni se fac în numele guvernului national de la Viena. În numele acestui guvern, legionarii trimisi în tarã au luat contact cu lumea româneascã, convingând-o sã adere la lupta noastrã. 

Apoi toate recrutãrile de voluntari pentru armata nationalã s'au realizat tot sub autoritatea acestui guvern, fie dintre refugiati fie dintre fostii elevi, trimisi la scolile de ofiteri din Germania. 

În momentul în care nu se va mai vorbi de acest guvern, va scãdea si interesul pentru lupta noastrã. 
E o retrogradare, care va dãuna grav prestigiului de care ne bucuram pânã acum si luptei comune.

 4. Cea mai grea loviturã va fi însã resimtitã de armata nationalã, în curs de formare. Cu atât mai mult cu cât acum dispune de un cadru ofiteresc de elitã, în frunte cu Generalul Chirnoagã.

Acesti ofiteri s'au atasat nouã, stiind cã vor servi sub garantia politicã a unui guvern national. Ei stiau cã vor face parte dintr'o armatã nationalã si nu vor fi asimilati cu niste trupe recrutate din grupe etnice anonime. 

5. În final, am relatat realizãrile de pânã acum ale Centrului nostru: emisiunea de radio, incursiunea noastrã în Banat, parasutarea a o serie de legionari de elitã, pentru a organiza miscarea de rezistentã, crearea scolilor speciale de pregãtire a elementelor destinate sã plece în tarã, începutul de formare al armatei nationale la Döllersheim. 

Toate aceste realizãri s'au sãvârsit în curs de douã luni si alte actiuni tot atât de importante sunt în pregãtire. 

Acestea au fost argumentele principale pe care le-am expus în acest memoriu. M'am prezentat cu el la Gamillscheg si l-am rugat sã-l traducã în germanã si apoi sã-l înmâneze Ambasadorului Altenburg, pentru a-l transmite Excelentei Sale von Ribbentrop. 

Am fãcut acest memoriu nu cu speranta sã obtin o reparatie stiind cât este de greoaie birocratia germanã. Odatã adoptat un punct de vedere, greu o mai urnesti de acolo. Mi-am fãcut o datorie de constiintã, pentru a apãra mai ales pe cei plecati în tarã, de unde cine stie câti se vor mai întoarce.

 

III. FORMAREA GUVERNULUI DE LA VIENA 

 Urzeala de intrigi a lui Papanace, pe frontul intern si extern, n'a putut împiedica formarea guvernului de la Viena, dar a întârziat cu o lunã de zile constituirea lui. Eu eram pregãtit ca, la începutul lunii Noiembrie, sã procedez la proclamarea lui oficialã. 

La Viena se concentraserã toate personalitãtile legionare destinate sã facã parte din acest guvern. Sosise Vasile Iasinschi din Ardeal, apãruse si d-nul Sturdza din Danemarca, unde si-a petrecut cei patru ani de rãzboi, îl descoperisem si pe Grigore Manoilescu, în vizita ce-am fãcut-o la Comandamentul suprem al armatei germane din Ungaria. 

Împreună cu Corneliu Georgescu, echipa era completă. Eram în cãutarea unor personalitãti nelegionare. Luasem contact cu Generalul Chirnoagã si cu Vladimir Cristi. 

Eram asadar pe punctul sã întocmesc guvernul, când toatã operatia a fost blocatã de la Ministerul de Externe German, în urma intervenției General Gheorghe-Hencke. Am pierdut o lunã de zile în niste frãmântãri sterile când acest timp prețios putea fi folosit în sectoarele vitale ale luptei. 

1. LA MARELE CARTIER AL ARMATEI GERMANE DIN UNGARIA

Tot în cadrul pregãtirilor ce le fãceam în colaborare cu guvernul german de a stãvili invazia sovieticã, am fost invitat sã am convorbiri la Marele Cartier al Armatei Germane din Ungaria. La 3 Noiembrie 1944 mã aflam la Budapesta si de aici cu o masinã am pornit în nordul Ungariei în localitatea unde îsi avea resedinta Marele Comandament German.

Întâlnirea cu sefii supremi ai armatei germane din aceastã regiune a avut loc în ziua de 4 Noiembrie. 

Am vãzut mai întâi pe un tânãr general Woeler, care conducea efectiv operatiile de pe front. Dupã discutia cu el, am fost condus la Generalul Friessner, superiorul lui Woeler si comandantul suprem al fortelor militare germane din acest spatiu. Generalul Friessner a fost ultimul comandant militar german cu care a tratat Mareșalul Antonescu situația rãzboiului, dupã ruptura de la Iasi, din August 1944, înainte de a fi arestat la Palat. 

Invitația mea la Marele Cartier a fost provocatã de trecerea unui grup de legionari peste linia frontului românesc si predarea lor Germanilor.

Grupul era format din Dr. Emil Bulbuc, Ilie Vlad Sturdza, Andrei Costin si Octavian Marcu. Trecerea lor s'a fãcut cu învoirea Generalului Avramescu, comandantul armatei române din Ungaria. Ei veniserã cu un mesaj, de la Avramescu care se adresa atât Germanilor cât si Guvernului de la Viena. 

Generalul Avramescu comunica prin acesti camarazi cã ar fi dispus sã treacã cu întreaga armatã ce o comanda de partea Germaniei, dacã ar avea certitudinea cã - concomitent - s'ar produce o ofensivã din partea armatei germane în sectorul comandat de el. 

Eu fusesem chemat la Marele Cartier ca sã iau act de mesajul Generalului Avramescu si sã-mi dau aprobarea. Bineînteles cã m'am bucurat de aceastã veste auzitã din gura camarazilor care au trecut linia frontului si i-am asigurat cã dacã Generalul Avramescu trece de partea Germaniei va deveni ministrul nostru de rãzboi în cabinetul care este pe cale sã se constituiascã. 

Întorcându-mã la Budapesta, am fost invitat la Cãpitanul Reinhard, seful sectiei IC de la Budapesta, sã am o convorbire cu el asupra situatiei militare si politice din Ungaria si România. 
Invitatia mi s'a transmis prin Cãpitanul Beldie, care lucra sub comanda acestuia. Am fost condus la locuinta lui Reinhard din Budapesta, unde am gãsit o primire amicalã. 

Am stat pânã noaptea târziu, fiind invitat la masã si la un pahar cu vin. Cãpitanul Reinhard mi-a cerut punctul meu de vedere referitor la o rupturã cu ajutorul Românilor, în dispozitivul ruso-bolsevic. 

Ce posibilitãti ar avea guvernul de la Viena ca sã provoace trecerea unor unitãti militare românesti de partea Germaniei? Cãpitanul Reinhard nu pãrea a fi la curent cu cazul Generalului Avramescu si atunci si eu din motive de precautiune n'am abordat aceastã temã. 

L-am asigurat cã noi lucrãm în aceastã directie si cã la Marele Cartier German s'a luat act de contributia noastrã în vederea realizãrii acestui obiectiv comun. 

Ne-am întors la Viena si odatã cu noi, sau la scurt interval, au apãrut si camarazii Bulbuc, Ilie Vlad Sturdza, Andrei Costin si Octavian Marcu. Octavian Marcu s'a întors în România pe acelasi drum. A trecut linia frontului si apoi a dispãrut în interiorul tãrii, unde a luat contact cu organizatia noastrã si cu miscarea de rezistentã.

 

2. APARITIA PROVIDENTIALà A GENERALULUI CHIRNOAGà

În timp ce armata nationalã era încã în  formare, descinde ca un meteor în lagãrul de prizonieri pentru ofiterii români din Germania, Generalul Platon Chirnoagã. Era un ofiter de Stat-Major care fãcuse toatã campania din Rusia. În toamna anului 1943 se afla la Tiraspol, ca Sub-sef de Stat-Major la Comandamentul Armatei III-a, condusã de Generalul Petre Dumitrescu.

A fost apoi numit Comandant al Brigãzii 4 de Artilerie, din Diviziunea 4 de Infanterie, si, la scurt interval, primeste gradul de General. Divizia 4 de Infanterie era concentratã la Zimnicea, în timpul schimbãrii de front, dupã actul de la 23 August. La 14 Septembrie, Divizia 4 Infanterie, primeste ordinul sã se punã în mars de la Zimnicea spre Ungaria.

 
Pe drum însã, la Turnu-Severin, Generalul Petrescu, ce comanda divizia, se îmbolnãveste si se întoarce la Bucuresti, pentru a se trata. Generalul Petrescu predã comanda Generalului Chirnoagã si asa se face cã acest tânãr General ajunge Comandantul Diviziei 4-a. 

Trecând pe la nord de Arad, în marsuri fortate, Divizia ia directia Szolnok. La sud de Szolnok, Divizia se desfãsoarã pe ambele maluri ale Tisei. Aceastã asezare i-a fost fatalã. În fata ei se aflau puternice forte blindate germane, iar, în apropierea ei, nu se gãseau alte trupe românesti sau sovietice. 

Divizia 4-a a fost încercuitã pe ambele laturi ale frontului, dincolo si dincoace de Tisa, si silitã sã se predea. Cea mai mare parte a efectivelor ei au fost fãcute prizoniere. La 20 Octombrie a fost fãcut prizonier pe malul Tisei si Generalul Chirnoagã. Am fost condus mai întâi la Comandamentul diviziei blindate germane care-l fãcuse prizonier. 

De aici a fost transportat la Corpul de Armatã German si, în 23 Octombrie, cu trenul, la Grupul de armate. Împreunã cu Generalul Chirnoagã se aflau în acelasi tren, Lt. Col. Ciobanu, șeful Statului Major al Diviziei, si colonelii Alexandrescu si Tretinescu, comandanti de regimente de infanterie în divizia a 4-a. În acelasi compartiment a apãrut si un ofiter român: Lt. Grigore Manoilescu, care îndeplinea functiunea de interpret pentru Români la grupul de Armate.

Acesta primise sã-l însoteascã pe General pânã la Grupul de Armate. La Grupul de Armate i s'a luat Generalului Chirnoagã un interogatoriu complet de cãtre Colonelul Bauer, seful sectiei de informatii al acestui grup. 

Am luat aceste informatii din eseul sãu de amintiri, Întâlnirea mea cu Legiunea, publicat în monumentala lucrare Mãrturii despre Legiune, apãrutã la Rio, sub directia lui Faust Brãdescu, cu prilejul împlinirii a patruzeci de ani de la întemeierea Legiunii. În drum spre prizonierat, trecând pe la diversele comandamente germane, Generalul Chirnoagã a fost frãmântat de problema datoriei sale de Român în noua situatie în care a ajuns. 

Încotro sã apuce acuma? Sã se resemneze la viata lui de prizonier, asteptând sfârsitul rãzboiului, sau sã caute o iesire din acest impas pentru a fi de folos neamului sãu, invadat de hoardele bolsevice? În acest memorial, Generalul Chirnoagã ne povesteste drama vietii lui, prins între datoria de ostas si îndatorirea fatã de neam. 

Reproducem câteva pasagii caracteristice care dau într'un mod zguduitor zbuciumul sãu sufletesc. "Ceea ce m'a frãmântat din chiar primele cinci minute ale prizonieratului a fost sã mã fixez asupra datoriei mele de Român de aici înainte. 

Evident, regulamentele militare ale oricãrei armate din lume indicã reguli clare despre purtarea unui luptãtor cãzut prizonier, dar aceste reguli erau valabile pentru mine, cunoscând situatia tragicã din România? 

Când tara noastrã era invadatã de hoardele rusesti, când era condusã de un guvern obligat sã execute cererile si vointa invadatorului; când stiam cã de acest invadator nu vom scãpa decât numai dacã va fi învins, ce trebuia sã fac eu? Sã accept în pasivitate pozitia de prizonier pânã la sfârsitul rãzboiului sau sã gãsesc o formulã de a lupta mai departe contra Rusilor?

Desigur cã eram legat de un jurãmânt fatã de Rege si de tarã, dar la data aceea Regele nu mai avea nici un cuvânt de spus, iar tara era la dispozitia administratiei rusesti. Armata care lupta contra Germaniei mergea numai din spirit de disciplinã si nicidecum pentru cã era convinsã cã asa dictau interesele României.

Dupã ce trei ani am luptat cot la cot cu trupele germane, ca sã apãrãm hotarele si independenta tãrii, contra Rusiei Sovietice, cum se putea schimba dintr'o datã, într'o singurã noapte, toatã aceastã conceptie de apãrare si sã constati cã inamicul de moarte ti-a devenit bun camarad, iar camaradul de pânã ieri, îti este dusman? 

Cum nimeni dintre noi nu stia ce se întâmplase exact la Bucuresti, când a fost arestat Maresalul Antonescu, si pentru a nu rupe armata în douã, toti luptãtorii care au avut norocul sã nu fie fãcuti prizonieri de noii nostri aliati si trimisi în Siberia, au executat ordinul regal de a întoarce armele contra Germaniei. 

Dar odatã cãzut prizonier, deci pus în imposibilitate de a mai executa ordinul Regelui, am socotit cã datoria mea este sã caut o solutie, pentru ca sã continui lupta contra aceluia care de douã secole era inamicul independentei noastre si al hotarelor României." (pp. 51-52, din Mãrturii despre Legiune) Frãmântat de astfel de gânduri ajunge Generalul Chirnoagã la Comandamentul Diviziei Germane, la Corpul de Armatã German si apoi la Grupul de Armate. 

Când a fost interogat de colonelul Bauer la Grupul de Armate, a rezultat clar din declaratiile Generalului cã el dorea sã gãseascã o formulã de colaborare cu Germania pentru a continua rãzboiul contra Rusiei.

 A doua zi, era 24 Octombrie, ziua de nastere a Generalului. Colonelul Bauer a venit cu o sticlã de sampanie la el pentru a bea împreunã o cupã în cinstea zilei lui de nastere, care-si uitase de însemnãtatea ei. Colonelul Bauer i-a urat sãnãtate si succes pentru a-si îndeplini dorinta de a continua lupta contra Rusiei. 

De aici Generalul Chirnoagã a fost condus, împreunã cu ceilalti însotitori, în lagãrul de prizonieri Lückenwald, în apropiere de Berlin, rezervat ofiterilor români prizonieri. 

Trebuie precizat asadar cã Generalul Chirnoagã intrase în acest lagãr cu convingerea fermã, fãuritã în zilele anterioare, dupã ce cãzuse prizonier, cã locul lui este sã continue lupta alãturi de Germania. 

Mai mult decât atâta. S'a gândit cum ar putea sã ajungã sã ia contact cu guvernul german, pentru a obtine permisiunea sã organizeze o divizie româneascã, eventual chiar un corp de armatã, care sã continue lupta contra trupelor sovietice. 

Nu cunoștea pe nimeni în Germania. Nu auzise decât de Generalul Gheorghe, care, pânã la capitularea României, fusese Ministru al României la Berlin. 

Dupã aceea, a doua zi dupã sosirea lui la Luckenwald, a cerut, prin ofiterul german însotitor, sã fie pus în legãturã cu Generalul Gheorghe, fostul Ministru al României, pentru a discuta cu el planul unei continuãri a rãzboiului contra Rusiei. Mare i-a fost surpriza Generalului când la 1 Noiembrie 1944, s'a anuntat vizita fostului Ministru, Vasile Iasinschi. 

Din aceastã vizitã s'a înteles cã forurile suoperioare germane nu erau de acord cu colaborarea cu Generalul Gheorghe si îi indica grupul legionar din Germania pentru o eventualã întelegere. 

Discutia cu Vasile Iasinschi a fost cordialã si s'a ajuns la un prim acord. 

Generalul si-a exprimat încã odatã punctul lui de vedere cã necesitatea nationalã impune sã se continue rãzboiul alãturi de Germanuia, dupã ce tara noastrã a fost invadatã de Rusia comunistã. 

Vasile Iasinschi i-a rãspuns cã existã deja un început de organizare militarã în apropiere de Viena si cã Miscarea Legionarã este total de acord cu punctul de vedere al Generalului.

 L-a rugat pe General ca, pentru a se lua hotãrâri, sã binevoiascã sã facã un drum la Viena, pentru a sta de vorbã cu Horia Sima. Generalul Chirnoagã a declarat cã acceptã invitatia si va pleca spre Viena, de îndatã ce se vor face demersurile necesare pentru a putea pãrãsi lagãrul. 

Dupã plecarea lui Vasile Iasinschi, Generalul Chirnoagã a avut mai multe consfãtuiri cu ofiterii-prizonieri, cãrora le-a expus punctul lui de vedere si hotãrîrea lui de a se duce la Viena, pentru a clarifica situatia. Unii s'au înclinat spre aceastã solutie, în timp ce altii au fost reticenti. 

În ziua de 6 Noiembrie a primit aprobarea de plecare la Viena, cu ofiterii ce erau dispusi sã participe la întrevederi. Însotit de ofiterul german, permanent atasat pe lângã General, de când a fost fãcut prizonier, au ajuns la Viena în ziua de 7 Noiembrie, dupã masã. 

Nu a luat cu sine decât pe Seful sãu de Stat-Major, Lt. Col. Ciobanu. Generalul Chirnoagã a fost gãzduit la Grand Hotel, fatã în fatã cu Hotel Imperial. Aici a fost imediat vizitat de Traian Borobaru, care l-a invitat sã vinã la Hotel Imperial, unde îl astepta Horia Sima.

 

Dupã prezentãrile de rigoare l-am întrebat pe Generalul dacã este rudã cu Profesorul Eugen Chirnoagã, fost Rector al Politehnicii din Bucuresti sub guvernarea noastrã.

M'am bucurat nespus de mult aflând cã este frate cu Profesorul, socotind cã prin aceastã înrudire problemele pendinte vor fi mai usor abordate. Credeam cã Generalul Chirnoagã avea idei nationaliste ca si fratele sãu. 

Dar nu era asa. Generalul era în primul rând un ostas si n'a militat niciodatã în viata politicã. Apoi Generalul mi-a pus câteva întrebãri în legãturã cu guvernarea legionarã, referindu-se la excesele si ilegalitãtile care s'ar fi sãvârsit.

I-am explicat aceste ilegalitãti, în mãsura în care au existat, si nu cele trâmbitate de propaganda oficialã. Ele se datoresc anilor de torturi si suferinte îndurate de legionari, cât si atmosferei revolutionare care domnea în tarã, dupã alungarea Regelui Carol II. Discutia cu Generalul a durat toatã dupã masa si a continuat seara dupã luarea cinei. 

Generalul si-a exprimat dorinta sã organizeze o mare unitate militarã care sã lupte contra Rusilor. Voia el sã comande aceastã unitate. Functia de Ministru de Rãzboi într-un guvern nu-l atrãgea, el fiind prea tânãr general. 

Ar fi bine sã se gãseascã un alt general, mai vechi în grad. Generalul Chirnoagã, în convorbirea cu mine, a fixat organizarea viitoarei divizii pe baza urmãtoarelor principii: Comandant, un general român. 

Trupa sã fie constituitã din prizonieri români, din legionari, din elevi ofiteri si subofiteri aflati la scolile din Germania, si din Sasi si svabi, aflãtori în armata germanã, ce ar dori sã se încadreze în armata românã. Divizia sã fie consideratã armatã nationalã, în sensul cã legionarii sã execute ordinele superiorilor lor si sã renunte la salutul legionar. 

Începerea oficialã a armatei nationale sã aibã loc odatã cu formarea guvernului român de la Viena. În ce priveste întrebuintarea pe front, aceste trupe sã lupte numai contra Rusilor si sã nu fie trimise sã lupte contra Românilor. Mi-am dat imediat consimtãmântul la expunerea Generalului, deoarece punctul lui de vedere coincidea perfect cu pãrerile mele.

În ce priveste subordonarea legionarilor disciplinei militare, încã de la vizita mea la Grosskirschbaum, am atras atentia camarazilor mei de aici sã se comporte ca soldati, supusi ordinelor superiorilor lor. 

Odatã problema constituirii acestei divizii lãmuritã, Generalul Chirnoagã s'a atasat cu trup si suflet guvernului de la Viena, iar unitatea noastrã de la Döllersheim a luat un avânt considerabil, atât ca numãr de oameni cât si din punct de vedere al cadrelor, comandanti de batalioane si companii. 

3. DE PARTEA NOASTRà


De partea noastrã, a grupului mare de legionari, care constituiau baza guvernului de la Viena, s'au apropiat si ne-au sustinut din primul moment, în eforturile noastre de a constitui acest guvern, Generalul Chirnoagã si grupul de ofiteri de la Viena care au aderat la initiativa acestuia.

Este o datorie de constiintã sã vorbesc în aceastã lucrare de ei, Maiorul Constantin Maftei si Comandorul Eugen Bailla. Generalul Chirnoagã nu numai cã a dat un impuls decisiv la crearea armatei nationale, dar ne-a ajutat considerabil si la actiunea întreprinsã de mine de a îndepãrta solutia unui Comitet National, care ar fi ruinat toatã lupta noastrã de pânã acum, si a se reveni la formula guvernului national, preconizatã de la început. 

Dau aici din nou cuvântul Generalului Chirnoagã, din memorialul sãu, publicat în Mãrturii despre Legiune, p. 56: "La o sãptãmânã dupã sosirea mea la Viena, sunt informat cã, de fapt, conducerea legionarã întâmpina greutãti în formarea guvernului român din partea guvernului german, acesta punând conditia ca din Guvernul National sã facã neapãrat parte un general român. 

Cum pentru mine era însã o chestiune extrem de importantã sã se formeze guvernul cât mai repede, ca sã se poatã trece la organizarea unei divizii, m'am dus imediat la Hotel Imperial si într'o scurtã convorbire cu Dl. Sima, am lãmurit situatia.

L-am întrebat dacã într'adevãr nu poate constitui guvernul, pentru cã nu are un general cãruia sã-i încredinteze postul de Ministru de Rãzboi. Primind un rãspuns afirmativ, l-am întrebat dacã Dl. General Gheorghe n'ar accepta aceastã functie. Mi-a rãspuns cã fostul Ministru al României la Berlin nu este de acord cu formarea unui guvern Român pe teritoriul Germaniei, preferând mai degrabã un Comitet. 

Ori, pentru a vorbi în numele poporului român, este necesar un guvern. 
Guvernul de la Bucuresti fiind la dispozitia si sub autoritatea inamicului, nu poate sã afirme cã are libertatea de a reprezenta interesele superioare românesti. tara Româneascã nu mai este practic nici suveranã nici independentã. De aceea, se impune, aici în Germania, formarea unui Guvern Român, care sã vorbeascã liber si sã explice lumii adevãrata situatie din România. 

Atunci i-am declarat cã accept sã iau asupra mea postul de Ministru de Rãzboi, dar am pus conditia cã îndatã ce va veni un general mai vechi decât mine, îi voi ceda locul, pentru cã intentia mea era sã mã ocup de organizarea unei divizii, pe care sã o instruiesc si sã o comand în bãtãlie. 

Astfel am creat posibilitatea ca Românii din Germania sã se poatã manifesta oficial pe plan politic si militar, si sã poatã lua hotãrîri valabile, întãrite de autoritatea cuvenitã, în continuarea rãzboiului contra Rusiei Sovietice." 

În convorbirea aceasta cu Generalul Chirnoagã, nu m'am referit la rolul nefast jucat de Generalul Gheroghe în relatiile cu Ministerul de Externe German si înainte si dupã 23 August. 

Formula cu "Comitetul National" se datora precumpãnitor interventiei Generalului Gheorghe pe la confidentii lui de la Ministerul de Externe, aceiasi confidenti de care s'a servit si pe când era Ministru la Berlin ca sã-si azvârle arcanul contra legionarilor. si acuma sã trecem la splendidul comportament al ofiterilor români aflati la Viena, când a apãrut Generalul Chirnoagã. 

Maiorul Maftei fusese numit atasat militar român la Zagreb. Dupã prãbusirea frontului german în Croatia, s'a retras împreunã cu sotia la Viena. Era gãzduit la Grand Hotel, acelasi hotel unde locuia si Generalul Chirnoagã. Nu numai cã se cunosteau din tarã, dar erau si rudenii, amândoi originari din Moldova. Maiorul Maftei vorbea o francezã impecabilã. 

Din primele zile de când ne-am întâlnit, ne-am înteles perfect asupra obiectivelor ce trebuie sã le urmãrim la Viena. El sustinea, ca si noi, cã trebuie sã se formeze un guvern national si o armatã nationalã. Foarte des vizita pe Profesorul Gamillscheg, cãutând sã-l convingã, din perspectiva lui de militar, de necesitatea de a se crea cât mai repede cele douã institutii pe teritoriul Germaniei.

Cu Ambasadorul Altenburg a avut de asemenea dese întrevederi, vorbind cu el în frantuzeste, în aceiasi termeni. Era un propagandist neobosit al tezelor noastre. Cu atâta zel sustinea ideea unui guvern national, încât m'am întrebat dacã nu urmãreste sã obtinã un post în viitorul guvern. 
Cu respect si admiratie, aflu de la el cã nu doreste nici o functiune si duce aceastã campanie de lãmurire a cercurilor germane, exclusiv pentru a aduce un serviciu cauzei nationale.

Întâlnirea cu Generalul Chirnoagã i-a dat Maiorului Maftei un nou avânt. Vedea în Generalul Chirnoagã omul trimis de destin ca sã întrupeze veleitãtile Românilor Liberi din Germania, Guvern national, având ca ministru de rãzboi pe Chirnoagã, si o armatã nationalã, sub comanda acestuia.

Serviciile Maiorului Maftei au fost imense. Declaratiile lui urbi et orbi au avut un puternic ecou atât în cercurile românesti cât si în cele germane. A combãtut cu vehementã ideea unui Comitet National si a cerut pe un ton energic sã se revinã la formula unui guvern national. 

Pânã astãzi îl vãd cum perora cauza noastrã, cu o stãruintã mereu reînoitã. Oriunde întâlnea pe cineva interesat în problemã, pe culoarele hotelelor unde locuia sau la masã, nu-si uita lectia politicã. Odatã guvernul format, considerându-si misiunea îndeplinitã, s'a retras de pe scena Vienei, preferând sã-si continue exilul într'un hotel la Kitzbühel. Comandorul Bailla apãruse la Viena pe o altã rutã. 

Venise direct de pe front, dupã retragerea trupelor germane din România. Era originar din Banat, chiar de la Caransebes. Se trãgea dintr'o familie înnobilatã pe timpul împãrãtiei austriece. De aceea în Germania îsi luase vechiul titlu, numindu-se von Bailla.

Ofițer de aviație, a fost atasat de Statul Major Român ca ofiter de legãturã pe lângã Marele Comandament German, în cursul rãzboiului. Când acest Comandament s'a retras în Ungaria, el a putut sã treacã muntii, si apoi sã ajungã la Viena, locuind tot la Grand Hotel. Pe Generalul Chirnoagã l-a cunoscut Comandorul Bailla la Viena. 

A devenit si el un aprig sustinãtor al nostru, pe linia acelorasi obiective ca si Maiorul Maftei, adicã guvern national si armatã nationalã. În ceasurile întunecate prin care am trecut, când guvernul german, la intrigile Papanace-General Gheorghe, voia sã ne degradeze la rolul unui comitet national, Comandorul Bailla n'a cunoscut un moment de rãgaz. 

Pe filiera legãturilor ce le avea cu aviatia germanã, a intervenit cerând, în interesul cauzei comune, sã se revinã la formula unui guvern national. Atât Maiorul Maftei cât si Comandorul Bailla veniserã la Viena împreunã cu sotiile lor. 

Ele au împãrtãsit grijile si nelinistile sotilor lor si când s'a ivit tulburarea din mijlocul nostru, au militat alãturi de noi, îndemnând pe sotii lor sã ne ajute, pentru a rãsturna planul urzit la Externe.

4. SCHIMBAREA LA FATà

Memoriul înaintat de mine Ministerului de Externe German si-a produs efectul. Ribbentrop a revenit asupra ideii de a se constitui doar un Comitet National, asa cum fusese prevãzut încã de la întrevederile mele din Prusia Orientalã. 

Nu pot sã afirm cã rezultatul acesta a fost obtinut numai gratie interventiei mele. Mai întâi aveam de partea mea pe Gamillscheg si Altenburg. Acesta din urmã avea relatii strânse la Externe si fãrã îndoialã a fost consultat în chestiunea acestei controverse.

 Nu pot trece cu vederea nici influentele ce s'au exercitat pe lângã Himmler din partea Serviciului SD de la Viena. Cert este cã cei mai apropiati colaboratori ai lui Himmler l-au sfãtuit pe seful lor sã intervinã pe lângã Ribbentrop pentru a se da Românilor aceastã satisfactie. 

Dupã anumite informatii chiar Goebbels ar fi intervenit pe lângã Ribbentrop, cerându-i sã revinã la vechea decizie. 

Gratie acestor actiuni concentrice, venite din mai multe pãrti, Ribbentrop a fost nevoit sã batã în retragere. Hencke a fost sacrificat si în locul lui a fost desemnat Subsecretarul de Stat Von Steengracht ca sã ne invite la Berlin si sã ne comunice aprobarea formãrii guvernului national român.

La sfârsitul lui Noiembrie, însotit de Corneliu Georgescu, Generalul Chirnoagã si Lt. Col. Ciobanu, am descins la Berlin. Profesorul Gamillscheg ne-a condus la Steengracht, care ne-a primit extrem de cordial si ceremonios, în prezenta unui alt demnitar, von Rintelen. Atmosferã caldã si afectuoasã. 

Ca si cum nu s'ar fi întâmplat nimic. Steengracht ne-a comunicat decizia Excelentei Sale, von Ribbentrop, de a se recunoaste oficial, în numele guvernului Reichului, formarea unui guvern national român de la Viena.

S'a interesat de personalitãtile ce ar face parte din acest guvern si a fost extrem de bucuros aflând numele lor. A fãcut impresie intrarea Generalului Chirnoagã în guvern, a lui Vladimir Cristi si a lui Grigore Manoilescu, la Presã si Propagandã. 

Ne-a îndemnat sã constituim cât mai repede acest guvern. I-am comunicat cã ne-am gândit sã alegem data de 10 Decembrie, care coincide cu sãrbãtoarea studentimii române. 

5. ULTIMA TENTATIVÃ A LUI PAPANACE 

Trebuie sã-i recunoastem lui Papanace o extremã dexteritate în a înnoda fel de fel de intrigi. Inepuizabil în a induce lumea noastrã în eroare, din nefericire toatã aceastã risipã de inteligentã si talent a cheltuit-o în sens negativ. Pe el îl interesa cum sã mã elimine pe mine si nu cum sã ajute natiei în restriste. Noi la Viena fãceam un efort desperat alãturi de o Germanie, pe punctul de a capitula, de a abate nenorocirea ce se cernea asupra tãrii. 

Pe Papanace îl interesa cum sã împiedice formarea unui guvern national sub conducerea mea! Si, în acest scop, fecunda lui imaginatie lansa pe piatã fel de fel de formule cari de cari mai absurde. Pânã la urmã si-a gãsit un aliat tot atât de pornit ca si el în Generalul Gheorghe.

Si acesta ne pãstra resentimente din perioada anilor 1943-1944, când, executând ordinele Maresalului, stãtea la pândã din cabinetul lui de ministru de la Berlin ca sã mai descopere niscaiva legionari liberi ca sã-i denunte Gestapo-ului, pentru a fi însfãcati si trimisi în lagãr. 

Prin Hencke, omul lui de încredere la Ministerul de Externe German, Generalul Gheroghe a reusit sã ne disloce din pozitia eminentã ce-o ocupam pânã atunci în cabinetul lui Ribbentrop si în loc de un guvern national, ne-a cãzut în cap cãrãmida unui Comitet National. 

Am reactionat cu un memorandum, dar fãrã sperantã de a schimba ceva din atitudinea Minsterului de Externe German. Printr'un concurs favorabil de împrejurãri, a biruit adevãrul si acel trio de opozanti Papanace-General Gheorghe-Hencke a fost eliminat din combinatia politicã a momentului. 

S'a limpezit orizontul de ultimele obstacole ce stãteau în calea formãrii unui guvern national. Papanace nu mai avea altã iesire decât sã se resemneze dupã înfrângerea suferitã.

A câta oarã? Pierduse bãtãlia de la Berlin din vara anului 1940, dupã victoria de la 6 Septembrie; pierduse bãtãlia din lagãr, dupã 23 August, prin chemarea mea la Marele Cartier al Führerului, si acuma pierdea si bãtãlia de la Viena, în încercarea lui disperatã de a împiedica formarea unui guvern sub conducerea mea. 

6. CONSTITUIREA GUVERNULUI NATIONAL ROMÂN 

Prin audienta mea la Steengracht, la sfârsitul lunii Noiembrie, au cãzut si ultimele obstacole în calea formãrii unui guvern national român, asa cum fusese prevãzut de la primele contacte ce le-am avut, dupã eliberarea mea din lagãr, cu forurile superioare germane în Prusia Orientalã.

Am ales ziua de 10 Decembrie 1944 pentru proclamarea guvernului, deoarece era o datã istoricã.

Era ziua când a izbucnit miscarea studenteascã, 10 Decembrie 1922, la toate Universitãtile din tarã. În fiecare an studentimea românã sãrbãtorea aceastã zi cu servicii religioase, cuvântãri în fata tineretului universitar si cu manifestatii de stradã. 

Lista noului guvern era formatã din urmãtoarele personalitãti: Mihail Sturdua - Ministru de Externe. Vasile Iasinschi - Ministru de Interne si al Muncii. General Platon Chirnoagã - Ministru de Rãzboi. Corneliu Georgescu - Ministru de Finante. Grigore Manoilescu - Ministru al Presei si Propagandei. Vladimir Cristi - Ministru al Cultelor. 

În dimineata de 10 Decembrie 1944, am convocat pe toti membrii noului guvern la Hotel Imperial, le-am citit decretul de numire si apoi s'a desfãsurat ceremonia depunerii jurãmântului. Jurãmântul a fost luat de cãtre Protopresbiterul Emilian Vasilovschi, capelanul Bisericii Ortodoxe Române din Viena.

Îndatã dupã constituirea guvernului, la Palatul Lobkowitz s'a desfãsurat serbarea traditionalã de 10 Decembrie. Au asistat toti ministri noului guvern, corpul ofiteresc superior al Armatei nationale si diplomatii germani acreditati la Viena, în frunte cu Ambasadorul Altenburg. 

A luat mai întâi cuvântul Profesorul Ernst Gamillscheg, care a anuntat formarea guvernului national si a urat noului guvern sã-si împlineascã telul de a vedea România din nou liberã si independentã. S'a trecut apoi la desfãsurarea programului serbãrii. 

A vorbit mai întâi Vasile Andrei, seful studentimii legionare, care a evocat jertfele studentimii române de la 1922 si pânã astãzi.

În continuare, corul refugiatilor, sub conducerea maestrului Cubicec, a intonat Imnul legionar si cântece nationale românesti. Asistenta a fost adânc impresionatã atât de frumusetea ariilor executate cât si de starea de spirit a participantilor. Optimism si încredere în lupta finalã a Germaniei.

Ministrul Altenburg mi-a exprimat la plecare satisfactia lui pentru desfãsurarea programului si pentru moralul ridicat al Românilor refugiati. Era îmbujorat la fatã.

 

7. AMÃRÃCIUNEA MITROPOLITULUI VISARION 

Mitropolitul Visarion Puiu a fost adânc mâhnit de întorsãtura ce-au luat-o evenimentele. Aceasta, din cauza pledoariilor înflãcãrate ale lui Viorel Trifa, agentul cel mai zelos al lui Papanace, care-l vizita aproape zilnic la Hotelul unde locuia, asigurându-l cã pe linia Ministerului de Externe German se lucreazã la formula unui guvern sub presedintia Înalt Prea Sfintiei Sale.

Tratativele ar fi foarte înaintate, îl asigura Trifa, si se poate ajunge în curând la aceastã dezlegare. 
Mitropolitul Visarion, "tentat de coroana de aur", cum spunea Borobaru, îsi dãduse consimtãmântul pentru a fi comunicat Externelor. 

Dar Ribbentrop n'a retinut nici formula Mitropolitului si nici pe a mea, ci a recurs la subtilitatea unui Comitet National de Eliberare a României. În urma contra-atacului meu, combinat cu alte interventii, Ribbentrop a renuntat la solutia Comitet National si a revenit la formula guvernului sub presedintia mea. 

Aceastã schimbare a fost consideratã de Mitropolitul Visarion Puiu ca o înfrângere proprie, desi el nu fusese niciodatã propus în aceastã functiune, ci a jucat doar rolul unui pion în jocul Papanace-Gheroghe, de subplantare a mea în fruntea guvernului. 

Când s'a procedat la formarea guvernului, Mitropolitului Visarion i s'a rezervat postul de Ministru al Cultelor, deoarece corespundea situatiei lui de Înalt Ierarh al Bisericii Ortodoxe. Dar Mitropolitul a refuzat, invocând diferite motive, dar, în fond, mâhnit cã n'a ajuns în fruntea guvernului, asa cum îl îndoctrinase Trifa. 

Cu mare greutate, la insistenta Ambasadorului Altenburg, Mitropolitul a acceptat sã figureze în noul guvern ca sef spiritual al Episcopiei Ortodoxe Române din Europa de Vest. 

Îndatã dupã constituirea guvernului, Mitropolitul Visarion si-a exprimat dorinta sã se retragã de la Viena într'o localitate mai îndepãrtate. Serviciul de protocol i-a satisfãcut dorinta, indicându-i ca loc, de retragere localitatea Kitzbühel din Tirol. 

A fost încartiruit într'un hotel renumit, în conditii excelente, având tot ce îi trebuia. Odatã cu Mitropolitul a pãrãsit Viena si Viorel Trifa. Mitropolitul l-a numit Secretar al sãu. Viorel Trifa s'a bucurat de acelasi tratament.

Din toatã agitatia lui Papanace de a schimba configuratia guvernului de la Viena, cel care a nimerit-o mai bine, alegându-se cu un avantaj substantial, a fost Viorel Trifa. 

A trãit în conditii confortabile, pânã la sfârsitul rãzboiului, în hotelul de la Kitzbühel, în timp ce, noi ceilalti, ministri, care locuiam la Hotel Imperial, sufeream adesea de frig si de foame si trebuia sã coborâm în bunkerul hotelului din cauza bombardamentelor.

8. UN ANUMIT SABOTAJ 

La capãtul acestei pãrti din lucrarea mea, închinatã guvernului de la Viena, nu pot uita o chestiune care m'a nelinistit mult în aceastã perioadã criticã si anume un anumit sabotaj pe care l-am observat din partea cercurilor germane. 

Miscarea si-a mobilizat toate fortele ei disponibile din Germania si din tarã pentru a ajuta armata germanã sã stãvileascã invazia sovieticã cât mai departe de granitele ei. N'am putut salva România din cauza fulminantei penetratii a diviziilor rusesti peste Carpati si a lipsei oricãrei acoperiri militare germane în acest spatiu. 

Cei ce au proiectat lovitura de la 23 August au calculat cu schimbarea frontului si aceastã lipsã de prevedere a înaltului comandament german.

De la Bucuresti pânã în nordul tãrii se întindea un gol militar imens. Atât Hitler cât si consilierii sãi s'au lãsat înselati de asigurãrile ce le primiserã din partea lui Antonescu si din partea personalului lor diplomatic de la Bucuresti, în frunte cu Killinger, cã România va rãmâne credincioasã aliantei cu Germania.

Lipsiti de teritoriu national, noi n'am putut face altceva la Viena decât sã încercãm a înjgheba o armatã nationalã din refugiati si prizonieri din lagãre, cu care sã continuãm a lupta contra comunismului. În trei luni, am sãvârsit aceastã ispravã remarcabilã. 

Am format un guvern national, am organizat un aparat functionãresc de sustinere a acestui guvern si am pus pe picioare o armatã nationalã. Am putea afirma cã obiectivele ce ni le-am propus, în conformitate cu misiunea ce ne-a fost încredintatã de Hitler, le-am împlinit în proportie covârsitoare. 

Dar am constatat cu surprindere si amãrãciune cã în operatiile pe care le-am întreprins la Viena pentru a organiza rezistenta contra inamicului ne-am izbit nu numai de dificultãtile inerente acestei actiuni, dar si de un anumit sabotaj din partea cercurilor germane care au fãcut apel la concursul nostru. Mai întâi am avut de suferit reversul cu formarea guvernului national. 

Un bun, asa zicând, admis chiar de la începutul conversatiilor mele cu înaltele foruri germane la Rastenburg, si anume îndreptãtirea de a vorbi si actiona în numele unui guvern român, mi-a fost sustras mai târziu, în urma unor intrigi la Externe, indicându-mi calea unui Comitet National. 

Situatia s'a restabilit, dar s'a pierdut timp si energie, care puteau fi folosite în altã parte, pânã ce functionarii de la Ministerul de Externe au priceput eroarea sãvârsitã. 

O a doua arie de contact între guvernul român si autoritãtile germane, în care colaborarea nu functiona bine, era Wehrmacht-ul. La Kaisersteinbruch, Comandantul lagãrului de prizonieri era un colonel german din Wehrmacht. 

Am îneteles de ce interventiile noastre pentru a îmbunãtãti hrana soldatilor români prizonieri nu puteau fi satisfãcute, dar n'am înteles cã dupã ce grupe de sute de prizonieri români aderaserã la armata nationalã si au cerut sã fie scosi din lagãr, pentru a fi încadrati la Döllersheim, au fost tinuti în continuare în aceleasi conditiuni de mizerie. 

Schimbarea statutului lor întârzia câteodatã pânã la douã sãptãmâni. 
În acest rãstimp, mureau unii dintre ei, iar ceilalti, dupã aceastã curã prelungitã de foamete, slãbiserã în asa mãsurã încât nu puteau fi încadrati imediat, trebuindu-le un timp de recuperare.

Am observat la toate convoaiele de prizonieri români destinate sã plece la Döllersheim acelasi procedeu de întârziere si înfometare. 

Echipa noastrã de propagandã de la Keisersteinbruch nu mai contenea cu interventiile pe la Kommandatura lagãrului, cerând sã fie pusi în mars soldatii care au aderat la armata nationalã.

Eu însumi am intervenit pânã la cele mai înalte foruri, pentru a se grãbi formalitãtile de eliberare ale prizonierilor. L-am solicitat pe Himmler sã dea ordinele cuvenite la Kaisersteinbruch ca sã scurteze perioada de detentiune a soldatilor destinati sã intre în armata nationalã. 

Pe de o parte armata nationalã avea nevoie de voluntari - erau multe barãci goale - pe de altã parte, la Kaisersteinbruch erau retinuti mii de prizonieri care asteptau sã fie pusi în libertate. Explicatia acestui sabotaj? Nu era ceva îndreptat propriu zis contra noastrã?

În cercurile armatei germane se întãrise convingerea cã rãzboiul este pierdut, cã o prelungire a lui nu serveste la nimic altceva decât doar la pierderea de vieti omenesti. Strãinii din Germania, între care si noi Românii, cu participarea noastrã, de ultima orã, la efortul de rãzboi al Germaniei, contribuiau la prelungirea inutilã a ostilitãtilor si ca atare nu trebuiesc încurajati. 

Ofiterii din Wehrmacht respectau ordinele primite, dar în executia lor nu se observa zelul lor de altãdatã. Se observa o anumitã neglijentã si încetinealã. Am fost surprins apoi cã niciodatã la Viena n'am dat ochi cu Gauleiter-ul Baldur von Schirach.

Acesta venise la Bucuresti, cu prilejul funeraliilor Cãpitanului. Eu eram Vice-Presedinte al Consiliului de Ministri. Ne-am cunoscut si ne-am înteles bine pe atunci. De astãdatã n'am primit nici cel mai mic semn de recunoastere de la el. 

Probabil cã si Baldur von Schirach gândea în aceiasi termeni. Rãzboiul este pierdut si sã nu ne complicãm existenta, intrând în contact cu miscãri neagreate de biruitorii de mâine.

9. DEFECTIUNEA PREOTULUI PALAGHITà

Papanace s'a ales totusi cu un câstig din toatã aceastã intrigã ce-a urzit-o la Viena pentru a împiedica formarea guvernului de la Viena sub conducerea mea. L-a determinat pe Preotul Palaghitã sã se afilieze dizidentei si sã participe la campania de denigrare a mea.

Ruptura nu s'a produs brusc, ci a trecut prin anumite etape. Am arãtat mai înainte cã, impresionat de suferintele 

Preotului Palaghitã sub teroarea antonescianã si de miraculoasa lui salvare din închisoarea Suceava, l-am primit la Viena cu bratele deschise, considerându-l ca un ajutor nepretuit. 

L-am însãrcinat cu conducerea echipei de propagandã printre noii refugiati, si ca un semn de mare încredere, l-am cooptat în organismul central de conducere al Legiunii, format exclusiv din comandanti legionari, numiti pe timpul Cãpitanului. 

El stãtea alãturi de Corneliu Georgescu, Vasile Iasinschi, Dr. Iosif Dumitru, Dr. Ion Fleseriu, Puiu Traian, si alti câtiva. În sânul acestui for restrâns se dezbãteau toate problemele care priveau organizarea Miscãrii.

Colaborarea noastrã a mers impecabil o anumitã vreme. Comisia refugiatilor, prezidatã de Preotul Palaghitã, era toatã ziua pe teren, abordând pe noii refugiati unde îi întâlnea, pe stradã, în hoteluri, în lagãre, pentru a le explica rosturile guvernului de la Viena.

Pe tineri îi îndemna sã se înroleze în armata nationalã. Îsi formase o echipã competentã, în care figura, între altii, si avocatul Stãnicel. Când au avut loc întâlnirile cu cãpeteniile dizidente, Palaghitã m'a sfãtuit sã fac tot posibilul sã ajung la un acord cu ei.

L-am asigurat cã asta este si dorinta mea, cã eu nu tin seama de ceea ce s'a întâmplat în lagãr, cã acolo s'au petrecut fenomene explicabile prin suferintele si temerile îndurate, dar, în libertate, presupun, cã oamenii gândesc altfel, cãlãuziti exclusiv de cauza nationalã. Nu s'a putut ajunge la acest acord din cauza iesirii brutale a lui Papanace, la ultima întâlnire.

Eu nu i-am cerut sã facã nici o mea culpa. Eu eram dispus la un compromis sau acomodare, fiind gata sã-l primesc chiar în guvern si în toate functiunile noastre la Viena. Aflând Preotul Palaghitã de aceastã rupturã, cu toate explicatiile ce i le-am dat în cadrul Forului Comandantilor Legionari, am simtit la el în acel moment o oarecare rãcealã.

Era o nemultumire abia retinutã, ca si cum eu as fi fost responsabil de aceastã rupturã. Am aflat apoi, pe alte cãi, cã Palaghitã avea dese conciliabule cu Papanace si alte cãpetenii dizidente. 

Nu m'a turburat nici aceastã stire. Mã gândeam cã Palaghitã ar putea exercita o anumitã influentã pacificatoare asupra lui Papanace, având în vedere pozitia lui actualã în Miscare. De la un timp însã mi s'au comunicat stiri mai grave. 

În colocviile ce le avea cu refugiatii români nu mai sustinea cauza guvernului de la Viena, ci pleda mai mult punctul de vedere al lui Papanace. Cã eu nu am platformã în tarã, cã autoritatea mea, din cauza rupturii din Miscare, este slãbitã, cã activitãtile guvernului de la Viena nu corespund asteptãrilor germane si cã se pregãteste o schimbare la conducerea guvernului.

Evident cã refugiatii abordati de Preotul Palaghitã auzind aceste concluzii chiar din partea aceluia desemnat sã-i câstige pentru cauza nationalã, au început sã manifeste anumite rezerve.

La un moment dat am aflat cã încetaserã recrutãrile pentru armata nationalã din sectorul de propagandã încredintat Preotului Palaghitã. Existau dovezi abundente cã Preotul Palaghitã nu numai cã nu-si îndeplinea misiunea ce i s'a încredintat din partea guvernului de la Viena, ci, dimpotrivã, trecuse de partea dizidentilor si duce o campanie de discreditare a actiunii noastre în fata noilor refugiati. 

Nu mai puteam tolera aceastã situatie, deoarece relatiile noastre cu refugiatii erau primejduite sã fie alterate tocmai de acela care avea misiunea sã-i integreze în efortul general al guvernului. Palaghitã ducea o politicã de duplicitate, nemeritatã de mine. Un om cinstit mi-ar fi declarat cã el si-a format alte opinii si se retrage din functiunea ce i-am încredintat-o. 

Atunci l-am chemat pe Preotul Palaghitã la mine si l-am anuntat cã nu sunt multumit de activitatea lui, care, asa cum se desfãsoarã, dãuneazã guvernului de la Viena si cã sunt nevoit sã-l desãrcinez din fruntea Comisiei Refugiatilor. 

Totodatã i-am comunicat cã nu mai are nici un sens sã participe la reuniunea Comandantilor legionari, da fiind faptul cã înclinã mai mult spre grupul dizident decât sã ne rãmânã leal nouã. Preotul Palaghitã a încercat sã se apere. Dar faptele lui erau prea evidente. 

De atunci mi-a purtat o urã înversunatã, care nu s'a stins nici pânã la moartea lui. S'a rãzbunat, publicând în exil o carte plinã de infamii la adresa mea si a altor camarazi, bineînteles cu material procurat de Papanace. 

10. CAZUL VÃLIMÃREANU 


Nu stiu din ce moment si pentru care motiv a alunecat Petre Vãlimãreanu pe linia dizidentilor. Atât la Rostock cât si la Buchenwald a avut o atitudine corectã. Era bun prieten cu Ghitã Costea si când acesta a luat conducerea grupului legionar de la Rostock, dupã ce marea majoritate fusese internatã la Buchenwald, Vãlimãreanu a devenit seful lui de garnizoanã. 

Când ultimii legionari liberi de la Rostock au fost transportati la Buchenwald, grupul de sub conducerea lui Costea-Vãlimãreanu a rãsturnat toate prevederile dizidentilor. Acestia îsi imaginau cã ultimii legionari de la Rostock, venind de la Buchenwald, se vor atasa in corpore minusculului lor grup, rãsturnând proportia de pânã atunci si oferind autoritãtilor germane o nouã bazã de apreciare a situatiei din lagãr. 

Deceptia lor a fost mare când grupul de la Rostock, cu neînsemnate exceptii, s'a atasat masiv grupului mare, condus de Dr. Iosif Dumitru. Cert este cã, la Viena, Vãlimãreanu nu mai era cel de altãdatã. N'am auzit despre el sã fi luat contact cu Papanace sau cu alti reprezentanti ai grupei dizidente.

Si totusi am avut dificultãti cu el, dar de altã naturã. Mi-a cerut sã vorbeascã cu mine si când ne-am vãzut la Hotel Imperial mi-a prezentat un memoriu în care se ocupa de înaintãrile în grad fãcute de mine la Viena, criticându-le. Afirma cã s'au fãcut greseli.

 Dãdea si anumite nume si fãcea comparatie între înaintãrile primite de unii si de alti legionari. Acuma, lista înaintãrilor a fost întocmitã de noul secretar general Corneliu Georgescu, dupã indicatiile lui Iosif Dumitru, care cunostea situatia din lagãr si comportamentul fiecãrui legionar. Criteriul înaintãrilor a fost cum s'au comportat legionarii în lagãr. 

Se poate cã în anumite cazuri sã se fi judecat atitudinea unor legionari prea severi si, în consecintã, si gradul ce-l primiserã sã fie mai mic. Probabil cã nu s'au luat în considerare suficient de mult si antecedentele celor propusi la înaintare si nu numai etapa din lagãr.

Fãrã îndoialã cã s'au fãcut greseli de apreciere în anumite cazuri, la anumiti camarazi, si Vãlimãreanu avea dreptate. Eroarea lui Vãlimãreanu era alta. El fãcea din aceastã chestiune de promovare internã a unor legionari proglemã capitalã a Miscãrii. 

El sustinea cã s'au ignorat fundamentele ei morale si cã aceste înaintãri ignoreazã suferintele si luptele multor legionari. 

I-am explicat cã vor mai fi înaintãri, dacã Dumnezeu ne va tine în viatã, si atunci vom repara erorile sãvârsite acum. Nici perioada Cãpitanului n'a fost scutitã de erori. Si pe timpul lui, la propunerea sefilor de judet si regiune, au fost înaintati în grad legionari care apoi s'au lepãdat si de Cãpitan si de Miscare. 

Erorile sunt inerente firii omenesti, cãci nu putem pãtrunde pânã în strãfundul constiintei noastre. Nu stim de câtã tãrie sufleteascã este capabil fiecare individ. 
Putem avea oricând surprize. Cu aceastã explicatie ne-am despãrtit.

Mare mi-a fost uimirea când peste vreo douã sãptãmâni mã trezesc cu un alt memoriu de la Vãlimãreanu, având ca temã acelasi subiect: tulburarea provocatã în Miscare de gradele ce s'au acordat legionarilor, cari nu corespund meritelor si vechimii lor. 

Din nou ne-am vãzut dându-i aceleasi explicatii. Am adãugat cã noi acum suntem angajati într'un efort gigantic ca sã organizãm o nouã linie de rezistentã spre România, încât chestiunea ridicatã de el este adumbritã de sacrificiile cerute de lupta aceasta.

Trebuie sã ne concentrãm pe esential. Problema înaintãrilor nu o vom pierde din vedere, dar în acest moment, sunt depãsit de evenimentele de pe front. Pãrea cã a înteles. Dar n'a fost asa. Peste câtva timp revine cu un memoriu de aceeasi facturã. Era al treilea. 

Aceeasi argumentatie si aceleasi reprosuri. Din nou am stãruit sã lase aceste consideratii pentru vremuri mai bune. Acum sunt prins într'un cumul de activitãti care nu-mi dau rãgaz nici noaptea.
L-am solicitat din nou sã ne ajute în sectoarele de activitate ale guvernului de la Viena, unde vrea el.

Erau atâtea de fãcut în relatiile cu refugiatii si cu organismele germane. De atunci nu l-am mai vãzut. Nu frecventa nici mediul dizident. Probabil cã stãtea linistit într'un hotel sau o casã particularã. 

Ce l-a determinat sã se izoleze? Dupã toate probabilitãtile, memoriile lui succesive din toamna anului 1944 nu aveau alt scop decât sã câstige timp, justificându-si retragerea lui din orice activitate a guvernului de la Viena. 

Dar cu ce scop? Nu existã decât o singurã explicatie. Petre Vãlimãreanu nu mai credea în victoria Germaniei si nu era dispus sã se expunã la consecintele finalului. În cazul capitulãrii Germaniei, ce pãrea inevitabil, Vãlimãreanu nu putea fi învinuit de autoritãtile aliate de colaborare cu regimul national-socialist. 

În vreme ce pe ceilalti, în frunte cu Sima, cine stie ce soartã amarã îi asteaptã. Odatã trecutã furtuna, el îsi va cãuta o nouã orientare în cadrul lumii ce se va statornici dupã rãzboi.

IV. CREAREA ARMATEI NATIONALE 

Nu era destul sã avem un guvern national, în numele cãruia sã vorbim, sã ne adresãm tãrii, pregãtind-o de o iesire contra Anticristului, care ne-a cotropit tara. Mai trebuia sã dispunem si de un instrument de luptã, cu care sã participãm la rãzboi alãturi de armata germanã.

Asa s'a ajuns, în întelegere cu forurile superioare germane, la hotãrîrea de a se crea o armatã nationalã românã. Aceastã armatã va fi alcãtuitã din refugiatii români în Germania si eventual din alte tãri din Occident si din prizonieri români, cãzuti pe front în captivitate si internati în lagãre.

Armata nationalã a guvernului de la Viena se va constitui pe bazã de voluntariat si nu ca în tarã, unde sistemul de recrutare se baza pe ordine de chemare la unitãtile respective. 

 

1. CONSTITUIREA ARMATEI NATIONALE 

Cel dintâi act de constituire al Armatei nationale a avut loc la Viena, într'un cadru exclusiv legionar. Pe ziua de 29 Septembrie 1944, am chemat la Hotel Imperial un grup de fruntasi legionari, cãrora le-am expus planul formãrii unei armate nationale, de acord cu autoritãtile militare germane. 

În actuala conjuncturã politicã, cu tara invadatã de bolsevici, nu avem altã alegere decât sã ne facem datoria de ostasi. Le-am comunicat cã vor pleca spre un Centru de Instructie si, dupã pregãtirea necesarã, vor fi trimisi într'o anumitã zonã de operatii militare. 

Dupã aceastã convocare, a urmat a doua reuniune cu toate elementele care s'au anuntat voluntar sã intre în armata nationalã. 

La aceastã adunare, au participat peste o sutã de Români, majoritatea legionari. Adunarea s'a tinut la Palatul Lobkowitz, în prezenta Secretarului General, Corneliu Georgescu. Într'o scurtã alocutie, le-am explicat celor prezenti necesitatea ca atât pe plan national cât si din punct de vedere international sã continuãm lupta contra comunismului. 

Ion Boacã, în amintirile lui despre armata nationalã, a expus, într'o formã sugestivã si amãnuntitã, cum a luat nastere cea dintâi unitate a acestei armate, compusã precumpãnitor din legionari si elevi-ofiteri si subofiteri, trimisi din tarã la cursuri de specializare în Germania.

 "La 1 Octombrie, scrie Boacã, oamenii din grupul de mai sus s'au prezentat la Arsenalul Armatei din Viena, unde li s'a fãcut vizita medicalã si formele de recrutare. 

Din acel moment au fost considerati ca soldati ai Armatei Nationale în embrion, care abia mai târziu, la 10 Decembrie, va lua fiintã legalã. 

În dimineata zilei de 3 Octombrie 1944, la orele 3, am plecat cu totii cu trenul spre lagãrul Grosskirschbaum, destinat de cãtre autoritãtile germane a fi Centrul de Adunare al Românilor din toatã Germania, care vor forma viitoarele cadre ale Armatei Nationale.

Grosskirschbaum, localitate aproape de Frankfurt/Oder, fusese, pânã la venirea noastrã, un Centru de instructie al armatei germane si acuma fusese afectat Românilor. 

Dupã o cãlãtorie de douã zile si douã nopti, am ajuns la destinatie. Aici am gãsit foarte multi elevi români ai scolilor de ofiteri si subofiteri, care veniserã în Germania la cursuri de specializare. 

Trebuie sã fi fost câteva sute. Pentru noi, legionarii, misiunea ce o primiserãm, de a ne înrola în cadrele unei viitoare armate nationale si a continua lupta contra comunismului în noile împrejurãri, era un fapt normal, cãci corespundea afirmãrii noastre ideologice.

Nu tot asa de simplu si natural se prezentau lucrurile cu elevii ofiteri si subofiteri. Ei treceau printr'o stare sufleteascã grea. Actul de la 23 August îi pusese în mare încurcãturã. 

Ei erau pe punctul de a se întoarce acasã, unde îi astepta si tresa de sublocotentent si unde urmau sã fie încadrati în unitãtile respective. Noua situatie îi dezorientase complet. Unde era locul lor si de care parte tebuiau sã îsi facã datoria? Ei nu simpatizau cu bolsevicii, dar atitudinea Regelui, cu neasteptata schimbare de front, le-a creat grave probleme de constiintã. 

Mai ales intervenea si împrejurarea cã noua armatã nationalã se constituise sub egida Miscãrii. Generalul Chirnoagã si alte cadre ofiteresti nu apãruserã încã alãturi de Comandant. Colaborarea strânsã si întelegerea perfectã cu ofiterii români va avea loc mai târziu, dupã strãmutarea grupului la Döllersheim. 

La Grosskirschbaum ne aflam fatã în fatã grupul de 'civilisti', în mare parte legionari, si grupul mult mai mare al acestor elevi ofiteri si subofiteri. Misiunea noastrã, pentru moment, nu era de a face instructie, ci de a intra în contact cu acesti militari si a le explica situatia politicã iesitã din evenimentele de la 23 August, cu invadarea teritoriului national de bolsevici, care va avea grave consecinte pentru existenta Statului Român.

Cu certitudinea în plus cã bolsevicii (asa cum prevestise Cãpitanul) nu vor respecta nici ordinea socialã si nici independenta Statului. 

Vom fi redusi la sclavie politicã si socialã. România, fructul atâtor sfortãri si sacrificii, va dispare pentru a face loc unui pseudo-Stat românesc, condus de uneltele Moscovei, o suferintã de nedescris se va abate asupra poporului nostru.

Grupa de legionari, de sub conducerea lui Coman si Ilie Smultea, din care mai fãceau parte si Nelu Pãunescu, Lututovici, Nagacevschi si fratii Rahmistriuc, a intrat imediat în actiune.

Acestia, prin discutii si contacte personale, au reusit sã schimbe destul de repede climatul initial, determinând pe multi elevi sã participe la noua cruciadã nationalã contra cotropitorului din rãsãrit.

În lagãrul de la Grosskirschbaum, cum am spus, nu se fãcea instructie. Noi am rãmas în haine civile, asa cum venisem, în timp ce elevii scoalelor speciale din Germania erau în haine militare. 

Din cauza deosebirii de 'straie' si mentalitate, contactul a fost oarecum dificil la început. Elevii au fost însã impresionati de faptul cã la acesti 'civili' domnea o ordine si o disciplinã perfectã, cã desi 'civili' se comportau ca militarii, cã la masã si în alte ocazii, mergeau în coloanã cântând. 

În felul acesta, procedând cu multã atentie, fãrã a brusca situatia, fãrã a impune înrolarea obligatorie în noua armatã nationalã, ci, din contrã, fãcând din adeziunea Românilor din Germania un act de voluntariat, în câteva zile atmosfera s'a dezghetat. 

Îndatã au început discutiile si schimburile de pãreri pe un ton amical si entuziast". (......) "Sansele de victorie în rãzboi, alãturi de Germania, sunt minime, le mai spuneam eu, dar noi avem datoria ca un act de protest istoric, sã continuãm lupta contra comunistilor, care nu numai cã au ocupat tara, dar îi vor schimba aspectul religios, national si social. 

Le mai spuneam cã primejdia unei stãpâniri comuniste a fost semnalatã de Cãpitan cu douã decenii înainte si cã Miscarea Legionarã, cu sacrificii enorme, a luptat fãrã sovãire pentru prevenirea ei. 

Din cauza aceasta a fost decapitatã si prigonitã pânã în ultimul moment, iar acuma, când clarviziunea lui Corneliu Codreanu a devenit o tristã realitate, e de datoria noastrã sã continuãm pe drumul trasat de el". Pânã aici tine expunerea lui Boacã asupra începutului armatei nationale la Grosskirschbaum. 

A fost o experientã care a durat aproximativ o lunã de zile, în care timp s'a realizat apropierea sufleteascã între legionari si elevii-ofiteri adusi de la scolile din Germania. Cum scrie si Ion Boacã, aici nu s'a fãcut instructie, ci doar înrepãtrunderea moralã si politicã între cele douã grupe de Români, pe care i-a prins actul de la 23 August în Germania.

Colaborarea strânsã cu ofiterii români nu va avea loc decât mai târziu, dupã strãmutarea întregului grup de la Grosskirschbaum la Döllersheim. 

2. O VIZITÃ LA GROSSKIRSHBAUM 


Pe la 20 Octombrie 1944, am vizitat, însotit de Traian Borobaru, lagãrul de la Grosskirschbaum. Am adunat pe toti cei concentrati în acest lagãr, legionari si elevi ofiteri, într'o salã mare, pusã la dispozitie de Comandantul german al lagãrului. Comandantul lagãrului era un ofiter SS, care însã nu dispunea de autoritate militarã asupra grupului românesc.

 
Misiunea lui se restrângea la mentinerea ordinei interne din lagãr. Mai exista în acest lagãr personalul administrativ si cei ce se ocupau de hrana trupei. Trupele germane plecaserã de aici, fiind evacuate înainte de venirea Românilor. În cuvântarea mea am insistat asupra necesitãtii de a se crea o armatã nationalã, care sã continue lupta alãturi de Germania.

Pe vremea aceea deja stirile ce veneau din România erau din ce în ce mai nelinistitoare. Trupele sovietice se comportau cu sãlbãticia lor caracteristicã, îngrozind populatia. 

Aceste stiri deprimante ajunseserã si la urechile elevilor-ofiteri, determinându-i sã se ataseze nouã în numãr tot mai mare. Adresându-mã lor, le-am vorbit de rolul lor precumpãnitor în formarea armatei nationale si i-am rugat sã-i înteleagã pe legionari, care provin dintr'un alt mediu. 

De asemenea, i-am avizat pe toti cã ar putea sã se iveascã si alte categorii de voluntari, provenind dintre proaspetii refugiati în Germania. ªi acestia trebuie tratati cu multã atentie si bunãvointã, pânã ce se vor obisnui cu noile împrejurãri, diferite de cele ce le-au lãsat în tarã. 

Delegatul meu de pânã atunci la Grosskirschbaum, Coman, si-a exprimat dorinta sã fie schimbat din functiunea ce-o avea pânã atunci, si atunci am numit în locul lui pe Ilie Smultea ca sef al grupului legionar de aici, bucurându-se de o mai mare autoritate. 

Am vorbit apoi în cerc restrâns exclusiv cu legionari, avizându-i sã tinã seamã de acest numeros grup de elevi-ofiteri, care vin dintr'o altã lume. Sã se comporte cu ei în asa fel încât sã se simtã bine în mijlocul nostru.

Le-am recomandat sã procedeze cu mult tact în relatiile cu ei si sã rãspundã cuviincios si cu multã rãbdare la toate întrebãrile si obiectiunile lor. M'am interesat apoi de conditiile de cazare si alimentare ale grupului românesc concentrat aici. Mi-au comunicat toti cã ratia alimentarã este suficientã si cã sunt tratati de Comandantul lagãrului ca niste camarazi de-ai lor. 




3. ETAPA DÖLLERSHEIM 

Centrul de formare al armatei nationale se strãmutã, la sfârsitul lunei Octombrie, de la Kirschbaum la Döllersheim, o localitate în Austria, la 90 km. Nord vest de Viena. 

Aceastã schimbare a fost hotãrîtã de autoritãtile germane, pentru cã începând perioada de organizare si instructie a armatei nationale, unitatea militarã în curs de formatie sã fie mai aproape de sediul guvernului de la Viena si a lagãrelor de prizonieri români, concentrate în cea mai mare parte tot în jurul acestui oras. 

Abia cu strãmutarea la Döllersheim începe instructia propriu-zisã a trupei, cãci, cum am precizat, la Grosskirschbaum nu s'a fãcut altceva decât o primã selectie de personal militar, prin cunoasterea reciprocã si întrepãtrunderea psihologicã între elementul legionar si tinerii de la scolile de ofiteri si subofiteri din Germania. 

O mare parte dintre acesti tineri au acceptat sã intre în armata nationalã. Altii, putini la numãr de altfel, au preferat sã rãmânã pe pozitia lui 23 August si au fost trimisi în lagãr. 

La Döllersheim s'a sãvârsit unitatea sufleteascã între toti românii care au aderat la armata nationalã, mai ales dupã ce Generalul Chirnoagã si-a însusit din proprie initiativã proiectul constituirii unei divizii românesti, care sã continue lupta alãturi de Germani contra comunismului. 

Cadrul ofiteresc de la Döllersheim era extrem de amestecat. Nu era format numai din români, ci si din ofiteri germani. Acestia detineau posturile de comandã ale regimentelor. Dar s'a mai produs o interferentã. Ofiterii germani, atasati unitãtii românesti, proveneau din douã surse: erau ofiteri germani recrutati dintre sasii si svabii din România. 

Asa de pildã, Comandantul de la Döllersheim, Colonelul Ludwig, era originar din Ardeal, eminent militar, dar lipsit de tact în relatiile cu ofiterii români. A trebuit sã treacã câtãva vreme pânã ce s'a ajuns la o convietuire armonicã între gradele superioare ale unitãtii. 

Mai trebuie adãugat cã si printre legionarii voluntari erau multi cu trese de sublocotenent. Cum era si firesc, acestora li s'au dat comenzi importante în cadrul primului regiment în curs de formatie. 

Adeseori, legionarii au ajuns sub comanda ofiterilor tineri care s'au atasat armatei nationale si, invers, unii dintre elevii-ofiteri au trecut sub comanda unor legionari care aveau grade mai înalte. S'au produs oarecare neîntelegeri si chiar conflicte la început, care numai cu timpul au putut fi aplanate, prin efortul comandantilor de batalioane, care erau doi români, Opris si Dreve. 

La Döllersheim, nucleul armatei române, constituit la Grosskirschbaum, a cunoscut o mare afluentã de voluntari, proveniti în cea mai mare parte din prizonierii din lagãrele germane. La acestia s'au adãugat si un numãr însemnat de tineri refugiati români care au aderat la guvernul national si s'au înrolat în armatã. 





4. REGIMENTUL 1 DEPUNE JURÃMÂNTUL 

La câteva zile dupã constituirea guvernului national român, primul regiment organizat la Döllersheim a depus jurãmântul de credintã. Jurãmântul a fost depus cãtre Führerul Adolf Hitler, în calitate de sef suprem al armatetelor germane si aliate care luptau contra comunismului, si cãtre Horia Sima, în calitate de sef al guvernului national român de la Viena. 

Preotul Cojocaru, duhovnicul regimentului, a celebrat slujba religioasã, dupã care s'a rostit de ostasi formula jurãmântului. Generalul Platon Chirnoagã, în calitate de Ministru al Armatei, vorbeste ostasilor, cerându-le sã continue lupta armatei românesti contra Sovietelor, alãturi de armata germanã. 

Comandantul Regimentului 1 a fost numit Maiorul Wehnert. Comandantii de batalioane erau ofiteri români, Cãpitanii Opris si Dreve, care s'au atasat guvernul de la Viena. 

Cadrele companiilor erau formate în mare parte din ofiteri si subofiteri proveniti de la scolile speciale din Germania. 

Legionarii s'au împrãstiat în toate companiile, unii cu grade, iar altii fãrã, pentru a fi mai aproape de soldati, explicându-le misiunea noii armate si ajutându-i la adaptarea lor instructiei din Germania si cunoasterii armelor speciale. 

Dupã câteva sãptãmâni, gratie influentei legionarilor, s'a fãcut sudura sufleteascã între diversele elemente ale armatei nationale, provenind dintre legionari, refugiati, prizonieri si tineri ofiteri, iesiti de la scolile speciale din Germania. S'a realizat o armatã, greu de prevãzut la început, omogenã sufleteste si cu moralul ridicat. 

5. EVOLUTIA ARMATEI NATIONALE 

Dupã proclamarea guvernului român de la Viena si dupã ce Generalul Chirnoagã, în calitate de Ministru de Rãzboi, a luat comanda trupelor românetti cantonate la Döllersheim, efectivele armatei nationale au crescut într'un ritm vertiginos. 

De la câteva sute de elemente, vãrsate de la Kirschbaum, provenite precumpãnitor din legionari si elevi ai scolilor militare, s'a ajuns la aproape opt mii în decursul lunii Decembrie. A fost o influentã considerabilã de voluntari, veniti precumpãnitor din lagãrele de prizonieri din jurul Vienei. Dar n'au lipsit voluntari nici dintre proaspetii refugiati din România. 

Am avut bucuria sã salut la Viena un grup de legionari din Italia, între care prietenul Caraiani, pe care l-am cunoscut în fuga mea în Italia, si pe Crivãt, o distinsã figurã de legionar si intelectual care m'a ajutat apoi mult în cursul peregrinãrii mele prin aceastã tarã, dupã sfârsitul rãzboiului. 

Asa cum s'a convenit de la început, dat fiind cã unitatea noastrã trebuia sã opereze în cadrul armatei germane, sef suprem al trupelor de la Döllersheim a fost numit Colonelul Ludwig, un compatriot de-al nostru originar din Ardeal.

Colonelul Ludwig condusese pânã atunci o divizie de voluntari albanezi anticomunisti, care a luptat cu o vitejie neîntrecutã contra partizanilor lui Tito si a altor sefi locali comunisti. 

Dupã catastrofa germanã din Balcani, în urma actului de la 23 August, Colonelul Ludwig a rãmas disponibil si atunci Himmler i-a încredintat conducerea armatei de voluntari români. Colonelul Ludwig vorbea o româneascã perfectã, ceea ce i-a înlesnit contactul cu ofiterii si soldatii români.

În ordine ierarhicã, dupã Colonelul Ludwig venea Maiorul Wehnert, care comanda primul regiment al proiectatei divizii românesti În acest scurt interval, Colonelul Ludwig a început organizarea celui de-al doilea regiment de voluntari români, dispunând atât de cadrele necesare de ofiteri si subofiteri cât si de suficiente efective. 

Regimentul 2 s'a completat si instruit în cursul lunilor urmãtoare, Ianuarie si Februarie 1945. Revenind la primul regiment, trebuie adãugat cã Statul Major al regimentului, de sub comanda Maiorului Wehnert, era format din ofiteri germani calificati, între care unii erau Sasi originari din Ardeal, fapt care înlesnea contactul cu ofiterii si soldatii români. Seful Armatei Nationale era Generalul Chirnoagã, Ministru de Rãzboi în Guvernul de la Viena.

 Statul lui Major era compus din urmãtorii ofiteri superiori: Lt. Col. Ciobanu - Sef al Statului Major al Diviziei. Comandor Bailla - Secretar General al Ministerului de Rãzboi si Consilier pentru problemele aviatiei. Colonelul Alexandrescu - însãrcinat de Generalul Chirnoagã cu supravegherea instructiei la regimentele de la Döllersheim.

La formarea Regimentului 2, n'a fost numit momentan în fruntea lui un ofiter superior german. Rãspunderea organizãrii si instructiei acestui regiment a cãzut atunci asupra a doi militari de elitã, Maiorul Bumbãcescu si Cãpitanul de cavalerie Ion V. Emilian, cunoscutul luptãtor nationalist, încã din vremea miscãrii studentesti. 

Amândoi au cãzut prizonieri în luptele de pe Tisa si aflând de formarea unei divizii românesti de la Döllersheim, au cerut sã fie scosi din lagãr si s'au înrolat în armata nationalã. 

Sub comanda lor, regimentul 2 a atins repede gradul de pregãtire al regimentului 1, încât putea fi oricând trimis pe front.

 6. SOARTA PRIZONIERILOR ROMÂNI DIN GERMANIA 

Ca urmare a întoarcerii frontului dupã 23 August si a luptelor dintre armata românã si armata germanã în retragere, au cãzut o multime de prizonieri români în mâinile Nemtilor. 

În sectorul de nord al frontului, la Szolnok pe Tisa, aproape întreaga divizie a Generalului Chirnoagã a intrat în prizonierat. 

Acesti prizonieri au fost mai întâi pusi în mars spre lacul Balaton, unde au fost încartiruiti în niste barãci. De aici, tot pe picioare, au fost trimisi în Austria si internati în lagãrul de la Kaisersteinbruck. Generalul Chirnoagã a vizitat acest lagãr si iatã cum a descris ce a vãzut acolo: "Nu departe de Viena era lagãrul de prizonieri Kaisersteinbruch, unde se gãseau câteva mii de soldati români. 

Cea mai mare parte dintre ei erau încã îmbrãcati în uniformã de varã, fãrã pãturi si fãrã încãltãminte.

În urma marsurilor lungi executate din România prin Ungaria, pânã în Austria, încãltãmintea trupelor se rupsese complet si încã nu primiserã alta când au fost fãcuti prizonieri. Pe lângã aceastã lipsã de îmbrãcãminte, se adaugã lipsa de cãldurã în mijlocul iernii din anul 1944-1945 si o mâncare extrem de sãracã. 

Mortalitatea în rândurile acestor soldati ajunsese la un grad îngrijorãtor. Interventia guvernului national român, pe lângã autoritãtile competente germane, pentru o ameliorare a situatiei prizonierilor români, a rãmas fãrã rezultat.

Lipsa alimentarã, de care suferea întregul popor german, se rãsfrângea în chip cu totul grav asupra alimentatiei prizonierilor, socotiti guri inutile. Prizonierii englezi, francezi, americani, primeau prin crucea rosie internationalã pachete bine asortate, care le usurau mult viata. 

Prizonierii români nu primeau nimic. Din aceastã stare de nedescris au fost salvati numai aceia care au venit în armata nationalã, în numãr de câteva mii." (Istoria politicã si militarã a rãzboiului României contra Rusiei Sovietice, p. 297). Am fost si eu de mai multe ori în lagãrul de prizonieri de la Kaisersteinbruch. 

Am fost cutremurat de conditiile de viatã în care erau tinuti prizonierii români. Am intervenit de mai multe ori la comandamentul lagãrului sã le acorde minimum de existentã.

Dar nu depindea de conducerea lagãrului sã li se îmbunãtãteascã nivelul de viatã, ci de ordinele ce le primiserã. Prizonierii români au fost asimilati tratamentului aplicat prizonierilor rusi. 

Din punct de vedere german, era explicabilã atitudinea lor. Românii au luptat cot la cot cu soldatii germani patru ani de zile si si-au vãrsat sângele împreunã de la Prut pânã în Caucaz. Si acum Românii au întors armele contra noastrã si ne omoarã soldatii nostri, luptând alãturi de inamicul nostru. 

Ce consideratie putem avea fatã de ei si cum vreti sã-i tratãm? Situatia era chinuitoare si argumentele lor puternice. Singura posibilitate de salvare a acestor mii de prizonieri români, amenintati sã moarã de foame si de boli, era sã intre în armata nationalã. 

Intrând în armata noastrã, în curs de formatie, pe de o parte ei rãscumpãrau eroarea conducãtorilor politici care i-au împins sã ridice armele contra propriului lor aliat, iar, pe de altã parte, scãpau de spectrul foametei, primind o hranã, dacã nu îndestulãtoare, cel putin suficientã ca sã supraviețuiască. Aceștia au fost 'salvati', cum spune si Generalul Chirnoagã. 

7. ECHIPA LEGIONARÃ DE LA KAISERSTEINBRUCH 


Nici vizitele mele repetate si nici ale Generalului Chirnoagã la Kaisersteinbruch n'ar fi dus la rezultate multumitoare, fãrã de propaganda desfãsuratã de o echipã de legionari în mijlocul prizonierilor români. 

Între prizonierii români din acest lagãr domnea o stare de confuzie indescriptibilã. Abia ajunsi pe front si au fost capturati, aproape în totalitatea lor, soldatii unei divizii. Adeziunea lor la armata nationalã era combãtutã cu înversunare de un grup numeros de subofiteri, care au ajuns în prizonierat odatã cu ei. 

Ofiterii au fost separati încã de pe drum si trimisi în alt lagãr. Acesti plutonieri, care n'aveau alt orizont politic decât al cazarmei lor, îi avertizau pe soldati cã dacã intrã în noua armatã, vor avea de suferit represalii la întoarcerea în tarã si dacã nu ei, familiile lor. Speriati de aceastã perspectivã, masa soldatilor stãtea în rezervã, nestiind ce drum sã apuce. 

Trãiau în conditii de viatã crâncene si zilnic erau dusi câtiva dintre ei la groapã. si atunci se zbãteau între temerea cã vor fi trasi la rãspundere, la sfârsitul rãzboiului pentru trãdare, si mizeria în care trãiau. Viata li se scurgea picãturã cu picãturã din vine, fiind amenintati sã disparã.

La scurt interval dupã strãmutarea grupului de soldati de la Kirschbaum la Döllersheim au apãrut primele contingente de prizonieri români de la Kaisersteinbruch în noul cantonament militar. 

Încã de timpuriu, de la aparitia primelor grupe de prizonieri români la Kaisersteinbruch, pe la jumãtatea lunii Octombrie, am numit o comisie de propagandã si recrutare, pentru acest lagãr.

Rolul acestei Comisii era sã pãstreze permanent contactul cu prizonierii din acest lagãr, lãmurindu-i asupra telurilor noastre. Evident, rolul acestei Comisii a crescut considerabil dupã sosirea masei de prizonieri români capturati pe Tisa, care au devenit factorul principal de recrutare de voluntari pentru armata nationalã. 

Aceastã Comisie a fost formatã din legionari de prima linie, cunoscuti prin inteligenta, tactul si darul lor oratoric. Comisia s'a constituit sub conducerea avocatului Vasile Mailat, ofiter al armatei române cu gradul de locotenent. 

O altã figurã remarcabilã a Comisiei a fost scriitorul Vasile Posteucã, el însusi sublocotenent în rezervã. Mai fãceau parte din Comisie scriitorul Toader Ioras, renumit pentru darul lui de povestitor, putând sã tãlmãceascã soldatilor 'pre limba lor' sensul actiunii noastre.

Un alt virtuos al cuvântului, Eugen Teodorescu, sef al Regiunii Constanta, intrase de asemenea în sânul acestei Comisii. 

Am ales dintre legionarii de la Viena pe cei mai îndemânateci sã convingã prin verbul lor înflãcãrat pe soldatii-prizonieri, determinându-i sã accepte înrolarea lor în armata nationalã. Succesul guvernului de la Viena între prizonierii români de la Kaisersteinbruch se datoreste în proportie covârsitoare acestei echipe. 

Acesti patru camarazi au stat zi de zi în mijlocul soldatilor prizonieri, fãrã nici o întrerupere, de la începutul pânã la sfârsitul campaniei, când s'au apropiat Rusii de Viena. 

Cea mai mare parte a prizonierilor au putut fi convinsi sã se înroleze în armata nationalã, constituind contingentul cel mai important al diviziei în formatie. 

Un numãr extrem de redus, circa 600, au ascultat de acesti plutonieri nãrãvasi si au rãmas în lagãr. Acestia, împreunã cu rãu sfãtuitorii lor, au pierit toti de foamete si boli. În special au fost decimati de tifosul exantematic ce-a izbucnit în mijlocul lor. 

8. SCOLILE SPECIALE 

Armata nationalã functiona dupã regulile oricãrei armate din lume. Era sub comanda Ministrului de Rãzboi din guvernul de la Viena, Generalul Platon Chirnoagã. Acesta îsi organizase un Stat-Major din ofiteri superiori, care acceptaserã, odatã cu el, sã continue lupta contra comunismului.

Cum însã atât guvernul national cât si armata nationalã s'au constituit pe teritoriul german, ni s'au impus anumite obligatii din partea guvernului Reichului, cari decurgeau din situatia noastrã specialã. Comandantul Diviziei de la Döllersheim era un ofiter german, numit direct de la cartierul Führerului, Colonelul Ludwig. 

Seful primului regiment era Maiorul Wehnert, care-si întocmise un Stat Major al regimentului, format din ofiteri germani, provenit din Wehrmacht si SS, între care unii erau originari din Ardeal. Mai jos însã, de la Batalion la Companii, toate posturile erau ocupate de ofiteri români. 

La regimentul 2 nu se fixase încã ordinea definitivã de bãtaie. Ofiterii care se ocupau de instructia trupei erau exclusiv români. Participarea româneascã la constituirea armatei nationale nu s'a limitat la unitatea de la Döllersheim. Mai existau anumite nuclee, rãspândite pe la scoli speciale. 

Aceste efective, formate din ofiteri si soldati erau destinate unor misiuni speciale, în spatele frontului inamic. Aceste scoli speciale erau rãspândite în jurul Vienei si fiecare se afla sub o comandã autonomã. Cea dintâi scoalã specialã s'a înfiintat la Breithenfurt, o localitate lângã Viena.

Apartinea organizatiei Abwehr si se afla sub comanda Locotenentului Pfeiffer, denumit Piff. În aceastã scoalã au fost pregãtite opt echipe care au fost parasutate în tarã, în Decembrie 1944. Al doilea centru de pregãtire a trupelor speciale a fost la Korneuburg, nu departe de Viena. 

Aici se instruiau în lupta de guerrilã un grup de aproximativ 70 legionari. Acest grup nu era nou recrutat, ci venise de la Friedenthal-Oranienburg, unde fusese supus unui antrenament de circa o lunã de zile. Cum misiunea pentru care fusese selectat acestui corp cãzuse, s'a decis transferarea lui la Korneuburg, unde sã continue instructia în cadrul altor obiective. 

Acest grup apartinea organizatiei Skorzeny. Era comandant de Locotenentul Müller, având ca ajutor pe Virgil Popa. Cel mai numeros grup de interventie era cantonat la Stockerau, nu departe de Korneuburg. 

Aici exista o formatie mai mare, denumitã Jagdkommando Skorzeny Sud-Ost, aflatã sub conducerea Maiorului Benesch. Din aceastã unitate fãcea parte si un detasament românesc sub comanda Maiorului Tobã.

Acest grup era format nu numai din legionari, ci si din alti voluntari români, proveniti dintre elevi-ofiteri sau soldati rãzleti. Pregãtirea acestui grup se concentra spre un obiectiv militar de mare amploare. Se pregãtea o ofensivã a trupelor germane în Ungaria si misiunea lui era sã taie liniile de comuncatie în spatele frontului inamic.

 9. OFITERI ROMÂNI LA SECTIUNEA IC 

Pe front, la marile comandamente militare, era o sectiune denumitã IC, a cãrui misiune era sã culeagã informatii din tabãra inamicului, cu scopul de a descoperi dispozitivul de luptã al acestuia, fortele de care dispune si planurile lui de moment.
 În fruntea Sectiunii IC pentru întreg frontul din rãsãrit se afla Generalul Gehlen, recunoscut si de Hitler ca un om integru si neîntrecut în acest domeniu. Ni s'a cerut si nouã, în cadrul colaborãrii militare cu trupele germane, sã repartizãm câtiva ofiteri în zonele de luptã care sã serveascã în aceastã sectiune. 
Noi declaraserãm de la început sã nu vom lupta contra propriilor nostri frati. Dar forurile superioare de la IC ceruserã, ca o exceptie, sã acceptãm ca ofiterii detasati la aceastã sectiune sã fie întrebuintati pe front în fata trupelor române. 
Mi-am dat consimtãmântul, reflectând cã ofiterii detasati în fata trupelor române nu erau destinati sã îndeplineascã misiuni belice, ci exclusiv informative: sã culeagã informatii de la prizonierii români si sã-i determine sã treacã de partea armatei nationale. Înainte de a sosi ofiterii nostri în zona frontului, se gãsea în Slovacia un detasament românesc, numit Vulturii, care colabora cu Germanii. Ei trecuserã de partea acestora în momentul rupturii de la 23 August si acuma operau în cadrul Sectiunii IC în fata trupelor românesti. Detasamentul acesta era format din trei ofiteri si 10 subofiteri. Seful lui era Maiorul Balotescu, ajutat de Cãpitanul Andrei Nicola si de Sublocotenentul Dumitrescu. Din partea guvernului de la Viena, au fost detasati în cadrul acestei sectiuni locotenentii Viorel Boborodea si Ilie Rotea. Ei locuiau la Bratislava, de unde fãceau dese incursiuni în zona frontului.
 Cu aceeasi misiune a fost trimis sã opereze în Slovacia si Cãpitanul Beldie, cunoscut în exil sub numele lui de scriitor: Stefãnescu-Govora. El s'a stabilit în satul Gorodno, unde se afla mai dinainte detasamentul Maiorului Balotescu. Cãpitanul Stefãnescu Govora avea o pozitie autonomã. Nu fãcea parte din acest detasament, ci stãtea la ordinele Cãpitanului Reinhard, seful IC-ului din Budapesta. Dealtminteri, Govora nu a stat mult nici la Gorodno, fiind solicitat de Cãpitanul Reinhard pentru alte misiuni. Cãpitanul Stefãnescu-Govora (Beldie) a desfãsurat o activitate intensã în zona frontului românesc.
 Mergea pe motocicletã, din lagãr în lagãr, unde se gãseau prizonieri români. Lagãrele erau sub paza Ungurilor. Cãuta pe deoparte sã obtinã de la Unguri o îmbunãtãtire a soartei lor, iar, pe de altã parte, sã convingã pe soldati sã se alãture armatei nationale, plecând la Viena. De la Gorodno a fost mutat la scurt interval, în satul Chtelnika, tot în Slovacia. Aici a rãmas, îndeplinind aceleasi misiuni, pânã la sfârsitul ostilitãtilor. 
Apropiindu-se de Rusi, Nemtii si-au fãcut bagajele si s'au pregãtit sã evacueze localitatea. În ultima clipã, când Govora era pe punctul sã fie încercuit, a putut scãpa într'un camion. Pe Rotea nu l-a cunoscut. În schimb l-a întâlnit pe Boborodea într'un sat din Slovacia, Boborodea i-a propus lui ªtefãnescu Govora sã-l însoteascã în tarã, deoarece "acesta este cel mai bun lucru ce ne-a rãmas". Govora a respins propunerea si s'au despãrtit. "Boborodea, remarcã cu amãrãciune Cãpitanul, nu cunostea suficient de bine pericolul bolsevic si de aceea a trebuit sã facã 20 de ani de închisoare." 

V. APOTEOZA 

Punând acest titlu pretentios în fruntea pãrtii ce urmeazã, nu vrem sã exaltãm isprãvile guvernului de la Viena în perioada cuprinsã între constituirea lui oficialã, 10 Decembrie 1944, si disparitia lui, odatã cu capitularea Germaniei, 8 Mai 1945. 
Ne referim la un alt aspect al guvernãrii noastre. Si anume la faptul cã, în fapt, colaborarea noastrã cu Reichul în aceastã perioadã germanã s'a realizat într'o formã plenarã. Toate oprelistile au cãzut si intrigile celor de rea credintã n'au mai avut audientã în locurile unde se hotãra atitudinea guvernului german fatã de noi. Abia de la aceastã datã am avut calea liberã pentru desfãsurarea potentialului nostru de luptã. Abia de la 10 Decembrie frãtietatea de arme între Germani si Românii refugiati a fost definitiv pecetluitã. 
Am fost considerati ca fãcând parte integrantã din dispozitivul lor de rãzboi. Am fost alãturi de Germania pânã în ultima zi a giganticei bãtãlii pentru libertatea popoarelor si a civilizatiei europene contra invaziei din rãsãrit. Germanii au dat un examen urias în aceastã bãtãlie, iar noi, prin armata nationalã, ne-am încadrat în acelasi front cu viteazul popor german, într'un ultim efort pentru salvarea Europei de bolsevism. Onoarea e cu atât mai mare pentru noi cu cât perspectivele de victorie erau disparente, în aceastã intreprindere de ultimã orã alãturi de Germani. 
A lupta fãrã sperante, fãrã a distinge nici o geanã de luminã la orizont. Asa s'au comportat ultimii germani care l-au urmat pe Hitler si asa am fãcut si noi, Românii, rezistând în transee pânã în ceasul amar al înfrângerii. Paginile ce urmeazã relateazã tocmai aceastã perioadã de compenetratie totalã între efortul nostru de rãzboi, modest prin natura împrejurãrilor în care am fost siliti sã luptãm, rupti de tarã, si ultimul act al epopeii germane de stãvilire a invaziei bolsevice. Deveniserãm aliati ai poporului german, în locul acelora care au întors armele contra lui, prin actul de la 23 August. 

 1. SÃRBÃTOAREA CRÃCIUNULUI 

Mi-a rãmas în minte, ca o amintire nestearsã, Crãciunul Anului 1944. L-am întâmpinat cu bucurie si încredere. Situatia noastrã se consolidase. Se formase guvernul si mii de prizonieri intrau pe poarta lagãrului Döllersheim, scãpând de la moarte, iar pe noi întârindu-ne cu contingentul lor, ca sã închegãm proiectata divizie. Regimentul 1 era aproape încheiat si al doilea era în formatie. Aceastã stare sufleteascã era generalã. 
Membrii guvernului, corpul ofieresc si tinerii soldati, abia scãpati din infernul de la Kaisersteinbuch, formau o unitate de gândire si simtire, în jurul vigurosului nucleu legionar. În tarã fuseserã parasutate mai multe echipe si altele asteptau sã-si ia zborul spre linia muntilor. Pentru sãrbãtoarea de Crãciun, unitatea de la Döllersheim a fãcut pregãtiri speciale. Comandamentul german primise dispozitii de la forurile superioare ca sã pregãteascã, în mãsura posibilitãtilor, sãrbãtorirea acestei zile cu fastul cuvenit. Ratia soldatilor a fost mãritã, iar corpului ofiteresc i s'a oferit chiar un pahar cu vin.
Dupã Serviciul Divin, sãvârsit de duhovnicul regimentului, preotul Cojocaru, întreaga asistentã, soldati si ofiteri, s'au adunat într'o salã mai mare, unde a avut loc serbarea ostãseascã. S'a jucat mai întâi piesa Irozii de cãtre un grup de tineri, care au apãrut pe scenã în costumele acelei epoci îndepãrtate. A urmat apoi corul ostasilor, condus de studentul Nagacevschi. S'au cântat colinde din toate tinuturile românesti. Serbarea s'a încheiat cu imnuri nationale, cântate de întreaga asistentã, cu multã însufletire. 
La urmã, Generalul Chirnoagã, în calitate de sef al armatei, a vorbit ostasilor, îndemnându-i sã-si facã datoria, asa cum au luptat în Rusia, pentru recucerirea pãmântului strãmosesc, invadat de hoardele din rãsãrit. Întreaga asistentã s'a îndreptat apoi spre o altã salã, unde li s'a servit masa. Membrii guvernului, împreunã cu Colonelul Ludwig, cu ofiterii superiori germani si români, au fost invitati la o masã aparte. Discutia a fost foarte animatã. 
Tocmai începuse ofensiva germanã în Ardennes, cu rezultate promitãtoare. Moralul tuturor, trupã si ofiteri era foarte ridicat. Am trãit un moment de comuniune spiritualã a tuturor Românilor concentrati la Döllersheim, iluminat de speranta unei schimbãri iminente si pe frontul din Ungaria. 

2. LA BADEN AM WIEN. SOSIREA PROFESORULUI SÂNGIORGIU

 Dupã serbarea ostãseascã de la Döllersheim, am avut bucuria sã petrec zilele de Crãciun la Baden am Wien, o localitate balnearã aproape de Viena. Am fost invitat la acest complex balnear de cãtre Serviciul Protocolului de la Ministerul de Externe, atasat pe lângã cele douã guverne, bulgar si român, încartiruite la Hotel Imperial. Am trãit, împreunã cu sotia mea si Grigore Manoilescu, câteva zile de odihnã, în conditii exceptionale. Am avut o camerã caldã si o masã îndestulãtoare, uitând de Imperial, unde sufeream de foame si frig. Am uitat si de oboselile a patru luni de alergãturi intense, pentru a organiza activitãtile guvernului de la Viena. Frontul se apropia de granita Austriei, noi aici eram privilegiati, nesimtind decât efectele unei odihne plãcute, ca si cum am fi venit în vilegiaturã. Dar cum o bucurie nu vine niciodatã singurã, ca si necazurile de altminteri, am avut multumirea sã salut la Baden am Wien pe Profesorul Ion Sângiorgiu, care trecuse linia frontului si se predase armatei germane. Era îmbrãcat în uniformã de locotenent român. Cum a ajuns la Viena, a întrebat de mine si a fost îndreptat sã mã caute de cãtre Profesorul Gamillscheg la Baden am Wien. 
Eu nu-l cunoscusem pânã atunci. Ba, mai mult, aveam oarecare rezerve fatã de persoana lui din cauza strânselor lui legãturi cu Palatul. Nu ne era un adversar propriu-zis, atacându-ne permanent, dar, într'o anumitã împrejurare, dupã întoarcerea echipei legionare din Spania, si-a îngãduit sã afirme cã legionarii care au luptat în aceastã tarã nu mai pot fi cetãteni români, pentru cã au servit într'o armatã strãinã. Evident, declaratia lui Sângiorgiu a fost interpretatã de Cãpitan si de toti legionarii ca fiind sugeratã de camarila Palatului. Rãspunsul n'a întârziat sã vinã chiar din partea Cãpitanului, condamnând gestul lui, mai ales cã lovea si în onoarea lui Ion Mota si Vasile Marin, cãzuti pe acest front. 
Din acest moment, dupã câte stiu eu, nu s'a mai produs nici o iesire din partea Profesorului Sângiorgiu contra Legiunii. Deci, cu aceste sentimente amestecate, l-am primit la Baden am Wien. Pe mãsurã ce conversatia cu Profesorul Sângiorgiu se prelungea, mi-am dat seama cã nu ne purta nici un sentiment ostil. Dimpotrivã, ultimele lui experiente cu partidele si cu oamenii care au organizat lovitura de la 23 August l-au determinat sã-si corecteze opinia fatã de noi. Se convinsese cã, de fapt, Corneliu Codreanu avusese dreptate când a avertizat asupra unei eventuale tovãrãsii a României cu Rusia bolsevicã, iar dupã 23 August, nu avusese alt gând decât cum sã scape din România, pentru a se pune la dispozitia guvernului de la Viena. Profesorul Sângiorgiu nu voia sã intre în guvern. 
Dorinta lui era ca în uniformã de locotenent sã intre în armata nationalã. M'a impresionat hotãrîrea acestui om de culturã renumit sã intre într'o unitate si sã meargã pe front. Ne-a povestit cum a scãpat din tara ocupatã. Prin anumite legãturi, a ajuns la cartierul general al Generalului Avramescu, care comanda armata românã din nordul Transilvaniei. Cu ajutorul acestuia, a trecut linia frontului si s'a predat armatei germane. A fost condus la Comandantul suprem al zonei unde, dupã ce i s'a luat interogatoriul de rigoare, a fost expediat la Viena. 
Am petrecut împreunã cu Profesorul Sângiorgiu zilele de Crãciun. S'a bucurat si el de aceleasi conditii de trai la hotel, uitând de peripetiile prin care a trecut. Sederea noastrã la Baden am Wien n'a durat mult. Timpul vacantei noastre era limitat la zilele Crãciunului de cãtre Serviciul de Protocol. Dealtminteri, chiar fãrã aceastã restrictie, n'as mai fi putut rãmâne. Alte probleme se îngrãmãdiserã la orizont si îsi cereau urgentã dezlegare. 

3. COMEMORAREA CODREANU LA BERLIN

 Punctul culminant al relatiilor noastre de solidaritate si colaborare cu Reichiul german a devenit notoriu în cursul serbãrii de la Berlin, închinate memoriei Cãpitanului. Trebuie amintitã aceastã manifestatie, care a avut loc în perioada finalã a rãzboiului, pentru cã depãseste o anumitã semnificatie politicã si se înscrie într'o viziune spiritualã a nationalismului, destinatã sã perpetueze în generatiile viitoare. Hitler si colaboratorii lui intimi au voit sã-si arate cu aceastã participare adevãrata pretuire ce-au pãstrat-o totdeauna în constiinta lor fatã de Miscarea Legionarã, chiar atunci când consideratiile politice de moment i-au determinat la o altã atitudine. Actul de omagiu adus Întemeietorului Miscãrii Legionare a fost organizat în comun de Institutul Român de la Berlin si Sectia Culturalã a Ministerului de Externe German, de sub conducerea Profesorului Six. Institutul Român de la Berlin a fost creat de Profesorul Sextil Puscariu, în toamna anului 1940, în timpul guvernãrii noastre. Profesorul Puscariu a devenit Presedintele Institutului, iar ca Director al Institutului a fost numit Grigore Manoilescu. În momentul prãbusirii frontului din România, Profesorul Sextil Puscariu a fost prins de evenimente în tarã si atunci Guvernul de la Viena a numit în fruntea Institutului de la Berlin pe Profesorul Gheroghe Cârsteanu. 
Din initiativa acestuia, bucurându-se de colaborarea Ministerului de Externe German, s'a realizat la Berlin aceastã mãreatã manifestatie, destinatã sã exalte valorile nationalismului european, într'un moment critic al rãzboiului. Dar paralel cu acest act cultural si politic, guvernul german a considerat momentul oportun ca sã-si manifeste atasamentul sãu indestructibil fatã de guvernul de la Viena, care a cunoscut pânã atunci atâtea momente critice. Luând aceastã initiativã, la care noi nu ne asteptam, ni s'a comunicat de la Berlin cã membrii guvernului român, ce vor participa la serbare, se vor bucura de o primire oficialã si vor fi gãzduiti în casa de oaspeti a Führerului. Mi-am dat seama îndatã de înalta semnificatie a acestui gest. Ca în plin rãzboi, cu capitala bombardatã aproape zilnic, sã te ocupi de membrii unui guvern pribeag, primindu-l cu onorurile unui aliat, când acest guvern trãia exclusiv din sprijinul Reichului, era un gest de înaltã tinutã moralã, care depãsea relatiile politice existente. Reichul german, desi crud lovit de inamici din toate pãrtile, a voit sã dea o satisfactie tineretului român, care atunci când România oficialã a întors armele contra lor, ei si numai ei au rãmas credinciosi camaraderiei de arme cu soldatul german. Cu aceastã invitatie, guvernul german voia sã rãsplãteascã tinuta mândrã si demnã a Legiunii care, cu toatã dureroasa experientã din lagãr si toate încercãrile prin care a trecut, a rãmas ferm legatã de idealurile ei europene si antibolsevice. În vederea serbãrii de la Berlin, am procedat la o scindare a guvernului. Nu puteam lua toatã echipa, din cauza greutãtilor de primire si încartiruire. Vasile Iasinschi si Mihail Sturdza au rãmas la Viena, pentru a rezolva afacerile curente ale guvernului. 
Eu mi-am luat ca însotitori pe Corneliu Georgescu, Ministrul Finantelor, General Platon Chirnoagã, Ministru de Rãzboi, si Grigore Manoilescu, Ministru al Propagandei. sederea noastrã de la Berlin a durat din 4 pânã în 8 Ianuarie 1945. Am sosit cu trenul si am tras mai întâi la Adlon Hotel. De aici am fost condusi la Gästtehaus a Führerului. O clãdire nouã, care pânã atunci fusese crutarã de bombardamente. Într'adevãr merita numele ce-l purta. Interiorul era somptuos. Sãli mari si mobilate cu rafinament, amintind o epocã de pace si întelegere amicalã. Sufrageria era tot atât de elegantã. Fiecare dintre noi primise un dormitor aparte, înzestrat cu toate comoditãtile necesare. 
Era o locuintã de vis. Dupã trecerea pe la Budapesta si Viena, prin diferite hoteluri, nimic nu se putea compara cu splendoarea întâlnitã în aceastã casã de oaspeti. Când ne întâlneam, dupã o noapte de odihnã, ne uitam unul la altul nedumeriti, cum de-am ajuns în acest loc feeric. Serviciul protocolului de la Berlin era mult mai bine organizat si mai atent cu noi. Se vedea cã fuseserã instruiti sã ne facã viata cât mai plãcutã aici, cine stie, gândindu-se la soarta ce ne asteaptã. Festivitatea Codreanu a avut loc în Beethovensaal, în centrul Berlinului. Printr'un miracol, nici aceastã clãdire nu fusese atinsã de bombe.
 Era intactã. Teatrul era decorat în verde. Era plin pânã la ultimul loc, atât jos la parter cât si în lojile dimprejur. Cuvântãrile omagiale au fost rostite de Profesorul Ernst Gamillscheg si de Grigore Manoilescu, Ministrul Propagandei. 
În continuare, Filarmonica din Berlin, sub conducerea maestrului Furtwängler a executat Simfonia Codreanu, opera compozitorului Bãlan, de origine macedo-românã. Festivalul s'a încheiat cu executarea Simfoniei Eroica a lui Beethoven. Între participanti s'a remarcat un numeros grup de personalitãti ale vietii publice germane a Celui De-al Treilea Reich. În primul rând, Subsecretarul de Stat de la Cancelaria Reichului, Rudolf Meissner, apoi Subsecretarul de Stat de la Externe, Steengracht. Între cei prezenti, mai erau Profesorul Dr. Six, seful sectiei culturale din Ministerul de Externe, apoi Consilierii Rühle, Schmidt si Dr. Böhm, înalti functionari din Wilhelmsstrasse. Din partea armatei germane au participat numerosi ofiteri de rang superior, între care ne-am bucurat de prezenta Maiorului Wehnert, seful regimentului 1. 
În afarã de ministri români de la Viena, au luat parte la serbare în Beethovenhalle personalul de la Institutul Român, în frunte cu actualul presedinte, Profesorul Cârsteanu, apoi numerosul grup de legionari din Berlin, între care se aflau si Dr. Iosif Dumitru împreunã cu Dr. Alexandru Randa. Seara a avut loc o masã de galã în casa de oaspeti a Führerului. 
Au participat notabilitãtile germane care au onorat comemorarea cu prezenta lor, Meissner, Dr. Six, Profesorul Gamillscheg si alti înalti functionari ai Ministerului de Externe, detasati primirii noastre. Din partea Românilor au fost la masã toti ministri români si toti reprezentantii nostri la Berlin, concentrati în jurul Institutului. Dar mai importantã decât aceastã reuniune germano-românã, în jurul unei mese comune, a fost atmosfera de camaraderie ce-a domnit aici. 
Nimic din rigiditatea unui protocol. Parcã eram între vechi prieteni. Parcã ne cunosteam din Heidelberg, din vremuri studentesti. Parcã n'ar fi existat anii de tulburare ai rãzboiului. În cursul mesei s'au servit vinuri alese de pe Valea Rinului. La urmã, sampania francezã a fost turnatã generos în pahare. S'a vorbit nemteste. Toti puteam întretine o conversatie fãrã pretentii în aceastã limbã, iar dacã se iveau probleme mai complicate, Alexandru Randa ne servea de interpret. Deosebit de cordial a fost Dr. Meissner.
 Profesorul Six era extrem de multumit cã are ocazia sã ne cunoascã. Spre deosebire de alte Stelle, el întotdeauna a sustinut cauza legionarilor la superiorii lui.
 Era bun prieten cu Gamillscheg, pe care îl numise Director al Institutului Germano-Român de la Bucuresti. Ministri nostri erau bine dispusi. Lui Corneliu Georgescu îi sclipeau ochii de bucurie. Vorbea nemteste mai bine decât noi si a avut lungi conversatii cu Profesorul Six. Chiar Generalul Chirnoagã, dezavantajat de necunoasterea limbii germane, se simtea în largul lui cu acesti prieteni germani. Dar mai multumit decât toti pãrea Profesorul Gamillscheg. Pare cã, prin serbarea de la Berlin, trãia un triumf personal.
 Într'adevãr suferise cu noi toatã aceastã perioadã de crizã a guvernului de la Viena si era fericit cã punctul lui de vedere, pe care-l sustinuse permanent, al unui guvern national si nu al unui Comitet National, se impusese pânã la urmã forurilor superioare. Ne-am despãrtit de înaltii demnitari germani târziu de tot, într'o atmosferã de Heidelberg, ca si cum am fi trecut cu totii printr'o baie de împrospãtare a energiilor si sperantelor. Ecoul campaniei din Ardennes nu se stinsese încã, iar tãvãlugul rosu nu se pusese încã în miscare de pe malurile Vistulei. În ziua de 8 Ianuarie, am pãrãsit Gästtehaus, dar am mai rãmas câteva zile la Berlin pentru a vizita centrele românesti din Capitala Reichului. 

4. CENTRELE ROMÂNESTI DIN BERLIN 

În ziua de 8 Ianuarie, cum am spus, s'a încheiat vizita noastrã oficialã la Berlin. L-am rugat pe Profesorul Gamillscheg sã-mi caute o camerã la Adlon Hotel, deoarece voiam sã mai rãmân câteva zile în Capitala Reichului, pentru a vizita centrele românesti de aici.
 Cu oarecare greutate a gãsit o camerã pentru mine si Borobaru si asa am putut folosi zilele urmãtoare pentru a mã informa de activitatea camarazilor detasati la Berlin. Cea dintâi vizitã am fãcut-o, cum era si firesc, Institutului Român din Berlin.
 Nici clãdirea aceasta nu cãzuse pradã bombelor, încât am întâlnit aici întreg personalul Institutului, în frunte cu Profesorul Cârsteanu. Orele de birou se desfãsurau în mod normal, ca si cum nimic nu s'ar fi întâmplat împrejur. Casa Institutului fiind încãpãtoare, si-au gãsit aici loc de dormit si alti camarazi, care aveau servicii în altã parte. 
Am fost invitat seara sã iau masa împreunã cu toti camarazii gãzduiti la Institut, bucurându-mã de întâlnirea cu el. Am fost invitat apoi la Centrul de Comandã al organizatiei Hitlerjugend, al cãrui sef era Arthur Axmann. Acesta nu se afla în Berlin. Ajutorul lui era Dr. Finck, un german din România, pe care l-am cunoscut cu prilejul participãrii lui în fruntea unui detasament de tineri la serbãrile de la Iasi, din 8 Noembrie 1940. Revederea a fost cordialã. 
Acestei organizatii îi apartinea si un nucleu de tineri studenti români, trimisi de la Viena, cu scopul sã colaboreze cu tineretul german. Grupul era condus de Decebal Andrei si era precumpãnitor constituit din fosti frati de cruce: Dionisie Ghermani, N. Muscalu, Victor Carâp si Ovidiu târlea. Am avut o lungã conversatie cu Dr. Finck, care mi-a explicat cã marea majoritate a tineretului hitlerist e pe front si luptã contra inamicului din rãsãrit. 
M'am întretinut apoi cu tinerii români, care mi-au mãrturisit cã sunt extrem de multumiti de cordialitatea cu care sunt tratati de Dr. Finck si ceilalti colaboratori ai sãi. Cum eforturile Germaniei si ale aliatilor ei se concentrau spre o mobilizare totalã a posibilitãtilor lor, în cadrul operatiilor militare, si activitatea grupului tinerilor români s'a subordonat acelor imperative. 
Au fost vizitate centre industriale si lagãre de români recent refugiati din România pentru a li se rezolva respectivele lor probleme dar îndemnându-i sã participe si la lupta de eliberare a Patriei lor, ca voluntari în Armata Nationalã.
 În acest scop au luat contacte cu intreprinderea Centralei Siemens din Berlin, unde lucrau deja tineri români, si, apoi, în localitãtile din Weimar, Weida Alt-Stadt, Gera, Zwickau etc. La cimitirul din Weimar s'au vizitat mormintele camarazilor Gheorghe (Gigi) Bãdulescu si a celorlalti cinci cãzuti în timpul bombardamentului lagãrului Buchenwald: ing. Ion Graur, Ion Voinea, Constantin Zaharia, Gheorghe Papanace si Constantin Cãlin. 
Pe crucea mormântului lui Gheorghe Papanace se afla inscriptia Feiwillig SS. La Berlin se mai aflau în functiuni oficiale, reprezentând guvernul de la Viena, Dr. Iosif Dumitru si Dr. Alexandru Randa. Comandantul Legionar Dr. Iosif Dumitru era reprezentantul Miscãrii la Berlin, detasat de Corneliu Georgescu de la Secretariatul General. Alexandru Randa era reprezentantul diplomatic al guvernului de la Viena în Capitala Reichului. El avea legãturi permanente cu functionarii germani de la Miniserul Afacerilor Strãine. Cu ei am vorbit de stadiul relatiilor noastre cu oficialitãtile germane. Împreunã cu Profesorul Cârsteanu, ei constituiau forul nostru politic permanent la Berlin, substituindu-ne pe noi, ministri în guvern, care rareori aveam prilejul sã vorbim direct cu înaltii demnitari germani. La 12 Ianuarie 1945, am pãrãsit si eu Berlinul cu trenul, însotit de Gamillscheg si Borobaru, întorcându-ne la Viena. Ceilalti ministri plecaserã mai înainte. Tocmai în acea zi începuse marea ofensivã sovieticã de pe Vistula. 

5. CONFLICT GENERAL CHIRNOAGÃ - COLONELUL LUDWIG 

Abia întors la Viena din cãlãtoria mea la Berlin, unde am participat la comemorarea Codreanu, si deja a trebuit sã fac fatã unei probleme extrem de dificile. L-am însotit la Döllersheim pe Generalul Chirnoagã, care fãcea o inspectie trupelor desfãsurate pe terenul de instructie. Era prezent si Colonelul Ludwig, comandantul diviziei. Pânã atunci relatiile dintre cei doi sefi erau cordiale si eu eram multumit de colaborarea lor strânsã, vitalã pentru bunul mers al unitãtii. Mergând toti trei printre grupurile de soldati, desfãsurati pe teren si mânuind fel de fel de arme, la un moment dar Generalul se adreseazã Colonelului Ludwig, cerându-i anumite explicatii, în legãturã cu antrenamentul soldatilor. Generalul Chirnoagã cerea aceste explicatii, în calitatea lui de Comandant suprem al armatei nationale. În acel moment, Colonelul Ludwig, pe un ton neobisnuit de dur, îi rãspunde cã el are de dat socotealã numai superiorilor lui din Comandamentul Waffen SS si nu a unui ofiter strãin. Generalul Chirnoagã a rãmas de piatrã si a refuzat sã întrebe ceva mai departe. 
S'a închis în mutism. Cu atât mai mult l-a mâhnit rãspunsul lui Ludwig cu cât acesta fusese înainte ofiter român si s'a încadrat mai târziu în armata germanã. La Viena, Generalul Chirnoagã mi-a comunicat, în prezenta Loc. Col. Ciobanu, seful lui de Stat-Major, cã apreciazã iesirea Colonelului Ludwig mai mult decât ca pe o ofensã personalã, ci mai grav, o cãlcare a angajamentelor luate de Germani la alcãtuirea Diviziei de la Döllersheim. Armata Nationalã, asa cum s'a stipulat chiar în negocierile avute cu guvernul national, stã sub autoritatea acestui guvern si nu e subordonatã armatei germane. 
M'a rugat sã rezolv aceastã chestiune de competentã, cãci altminteri el nu mai poate rãmânea în fruntea Ministerului de Rãzboi. Conflictul luase un aspect grav, cãci mã puteam astepta la o descompletare a guvernului, care ar fi avut urmãri grave asupra propriei lui existente. 
Fãrã întârziere, am intervenit, pe unde am putut, povestind incidentul: pe la biroul lui Altenburg, pe la camarazii nostri din SS si SD, prin legãturile ce le aveam la Berlin, cu rezultatul cã Colonelul Ludwig a fost înlocuit cu Colonelul Fortenbach, în fruntea Diviziei. Chiar de la Statul Major al lui Himmler a venit ordinul de schimbare la conducerea Diviziei, întelegându-se atitudinea lui Ludwig în termeni corecti, ca un motiv de frictiune cu Românii care au aderat la Cruciada Anticomunistã si luptã alãturi de trupele germane. Generalul Chirnoagã a fost multumit de solutia datã conflictului sãu cu Colonelul Ludwig, cu atât mai mult cu cât noul comandant, Colonelul Fortenbach, era un om distins. A arãtat mult tact si bun simt în relatiile cu grupul de ofiteri români si cu Generalul Chirnoagã a ajuns la o întelegere perfectã. 

VI. PLANUL STOICÃNESCU 

Cum am spus chiar la începutul lucrãrii, Stoicãnescu a fost cel dintâi legionar care a cãlcat pe pãmântul tãrii. La o scrisoare a lui Hitler, pin care îmi cerea sã opresc înaintarea Sovietelor prin pasurile Carpatilor, cu ajutorul legionarilor, i-am rãspuns explicându-i imposibilitatea realizãrii acestui plan, deoarece îmi lipsea teritoriul de recrutare.
 Nu puteam în câteva zile sã înjghebez aceste formatiuni militare, când inanmicul era în drum spre toate trecãtorile Carpatilor. În locul acestei solutii tardive, i-am propus Führerului un alt plan, care consta dintr'un 23 August invers, al cãrui obiectiv era ca sã determinãm o parte a armatei române aflate pe fronul din Transilvania, înaintând spre Ungaria, sã se asocieze armatei germane si împreunã sã prindã la mijloc diviziile sovietice.
 Pentru realizarea acestui plan dispun de cel mai bun cap politic al Miscãrii, Constantin Stoicãnescu, pe care îl cred capabil sã ducã la bun sfârsit aceastã operatie, destinatã sã surprindã pe Rusi în înaintarea lor spre Ungaria. Hitler a fost de acord cu acest plan si Stoicãnescu a pornit spre tarã. 

1. FÃRÃ SÃ-L VÃD 
Stoicãnescu a fost ridicat de acasã, de la hotelul unde locuia, cu repeziciunea unui fulger, de cãtre autoritãtile militare germane. Îmbrãcat în uniformã germanã, a fost transportat cu cea mai mare urgentã la Târgu Mures, care se afla încã sub stãpânirea maghiarã. De aici Stoicãnescu trebuia sã se strecoare în România si sã înceapã urzeala planului de subplantare a fortelor rusesti. Eu nici nu l-am mai putut întâlni pe Stoicãnescu înainte de a pleca de la Viena, cum era firesc, ca sã ne punem de acord asupra operatiei de realizat. Dar desi a dispãrut ca un meteor de la Viena, fãrã sã fi schimbat o vorbã, am constatat, din desfãsurarea ulterioarã a evenimentelor, cã Stoicãnescu a gândit interventia lui în România exact în termenii preconizati de mine în rãspunsul dat Führerului, adicã o actiune mãestrit orchestratã care sã ducã la surprinderea inamicului între douã focuri, în plinã ofensivã spre Ungaria. Nu o rãzvrãtire de tip revolutionar, ci o rupturã în însusi sistemul de aliante ruso-românesti, care s'a fãurit la 23 August. Stoicãnescu a gândit problema misiunii lui în România exact în aceiasi termeni ca si mine, fãrã sã fi schimbat o vorbã la plecare! Nu cunosc itinerariul lui Stoicãnescu pânã ce a ajuns la Târgu-Mures. ªtiu doar atâta cã în acest oras s'a întâlnit mai târziu cu grupul de legionari condus de Vasile Iasinschi si tot acolo fusese semnalatã prezenta lui Nicu Iancu, ce se retrãsese de la Sibiu cu un detasament german. 
Când Rusii s'au apropiat de Târgu Mures, toti Românii de aici s'au retras împreunã cu ultimele trupe germane spre interiorul Transilvaniei... afarã de Stoicãnescu. El s'a lãsat depãsit de ocupantul rus si apoi si-a luat drumul de unul singur spre interiorul tãrii. 
Din acest moment i s'a pierdut urma. Nu stiu ce drum a apucat si pe cine a întâlnit. Nici mai târziu nu am aflat nimic despre el, ci doar am fost informat la Viena de rezultatele actiunii lui. În câteva luni de zile, Stoicãnescu întocmise un dispozitiv de luptã contra Sovietelor, fãrã exagerare monumental. Reusise sã cointereseze la planul lui cercuri militare de primul rang, dar si cadre politice ce detineau functiuni importante în Stat. 
Pãtrunsese în locuri unde nimeni nu s'a asteptat. Ajunsese sã aibã acces pânã la Generalul Rãdescu, Presedintele Consiliului de Ministri. N'am auzit sã fi luat contact cu partidele politice, cari, dealtminteri, îsi pierduserã influenta în Stat. Pe plan operativ, Stoicãnescu îsi câstigase un aliat pretios în persoana Generalului Avramescu, care comanda armata românã din Nordul Ardealului si Muntii Slovaciei. Acesta era de acord sã intre în actiune contra Rusilor, dacã Germanii vor intreprinde o ofensivã de pe pozitiile ce le vor detine în momentul convenit. 
O puternicã ofensivã germanã era conditia pusã de Generalul Avramescu ca el sã întoarcã armele contra cotropitorului. Aceastã cerere s'a transmis peste linia frontului prin curier si a ajuns la Marele Cartier al Führerului. Hitler a aprobat planul si în acest scop a deplasat în regiunea Balaton faimoasa Divizie blindatã a lui Sepp Dietrich, desi avea nevoie de ea în rãsãrit, pentru a opri ofensiva sovieticã dezlãntuitã la 12 Ianuarie 1945. Pe plan militar, Stoicãnescu mai dispunea de un punct de sprijin important. Îsi întinsese relatiile la Marele Stat Major al Armatei Române de la Bucuresti. Seful Statului Major era generalul Bratan. 
Acesta era dispus sã intre în actiune, cu mijloacele de care dispunea la Centru, în eventualitatea unei schimbãri de front, sub comanda Generalului Avramescu. 
Cel mai apropiat colaborator al lui Stoicãnescu în aceastã intreprindere era Profesorul de ebraicã de la Facultatea de Teologie din Bucuresti, Georgescu. Cu ajutorul acestuia, mai putin cunoscut, Stoicãnescu a înnodat fire la multe oficialitãti, ajungând pânã la cabinetul Generalului Rãdescu. Presedintele de Consiliu nu cunostea planul Stoicãnescu, dar înclina spre o solutie de fortã contra ocupantului comunist, cu ajutorul maselor populare. În eventualitatea unei schimbãri pe front, s'ar fi putut organiza la Bucuresti o insurectie popularã, patronatã chiar de Rãdescu. E cunoscutã interventia publicã a acestuia contra celor 'fãrã de patrie si fãrã Dumnezeu'. 

2. MOMENTUL DECISIV 

Se apropie momentul decisiv. Pentru coordonarea actiunii din tarã cu ofensiva armatei germane din Ungaria, era nevoie de o conferintã prealabilã. Contactul-radio nu era suficient. Totul era pus la punct în România ca sã se provoace schimbarea de front a armatei române din Ungaria. În caz de reusitã, urmãrile ar fi fost dezastruoase pentru Moscova. Armatele rusesti ar fi fost anihilate si un gol imens s'ar fi extins de la Dunãre pânã în Carpati. Cine stie? În cursul ofensivei germano-române s'ar fi putut trece Carpatii, având ca obiectiv recucerirea Capitalei. Gândul nostru se precipita mai departe, la Englezii ce debarcaserã în Grecia. Ce vor face acestia în fata dezastrului suferit de aliatii lor rusi? Întreg dispozitivul militar aliat din Balcani era amenintat si rãzboiul s'ar fi prelungit. Dar atunci se ivea un pericol si mai mare, noile arme germane, care erau pe punctul sã fie realizate. 
Aceastã amenintare n'ar fi determinat pe Anglo-Americani sã intervinã în Balcani, trecând peste conventia de la Teheran a zonelor de influentã în Europa? Repercursiunile ar fi fost mult mai grave decât oprirea ofensivei sovietice în acest spatiu. si atunci prezenta anglo-americanilor în Balcani n'ar fi avut consecinte politice si în România, evitând robia ce ne astepta sub cisma cotropitorului? Toatã aceastã grandioasã conceptie de salvare a României s'a prãbusit din cauza unor neprevãzute în parcursul ultimei etape. La Bucuresti functionau douã servicii informative germane: Abwehr-ul si SD. 
Listele agentilor din Abwehr, cu numele, adresele si conturile lor bancare, se gãseau în dublurã si la Legatia germanã. Când trupele române au înconjurat si ocupat Legatia germanã, au fost descoperiti în fisierul ei si agentii Abwehr-ului. Guvernul român, constituit dupã 23 August, a trecut lista acestor agenti noilor lor aliati. Acestia au arestat, rând pe rând, pe toti agentii germani care fãceau parte din aceastã retea. Unii dintre ei au fost prinsi când s'au dus sã încaseze bani de la bãncile unde aveau conturile. 
Agentii din SD nu figurau în listele de la Legatia germanã, încât n'au putut fi identificati si arestati. Acestia s'au bucurat încã multã vreme de libertate. Constantin Stoicãnescu a luat contact cu reprezentantii principali ai lui SD la Bucuresti, între care si ofiterii Auner si Gunne, acelasi Gunne care m'a condus pe mine în Bulgaria în Martie 1941. 
Au lucrat împreunã la fãurirea planului de resurectie internã, care sã provoace rãsturnarea situatiei interne din România. Dar si în cadrul acestei organizatii, SD, mult mai sever condusã, s'a produs o infiltratie inamicã. sefii principali ai lui SD au fost arestati de Români, între altii si cei doi capi principali, Auner si Gunne. Acestia au reusit sã fugã din prizonieratul Românilor si s'au refugiat la Brasov. 
Dar le lipseau aparatele lor de emisiune, retinute de români când au fost arestati, pentru a putea lua contact cu centrala lor de la Viena. 
Atunci si-au adus aminte de un vechi agent al lor, Dr. tãranu din Timisoara, care nu fusese arestat si care se gãsea, cum se spune în limbajul agentilor, în adormire. Auner si Gunne au reusit sã ia contact cu Dr. tãranu si sã-l aducã la Bucuresti. Centrala SD de la Bucuresti l-a însãrcinat pe Dr. tãranu sã tinã legãturile radiofonice cu centrala lor de la Viena. Acesta avea aparatul lui propriu. Totul a mers bine pânã când într'o zi locuinta lui Dr. tãranu din Bucuresti a fost descoperitã de Rusi, încercuitã iar el arestat. Ce se întâmplase? Prin sisteme prea bine cunoscute, serviciile speciale rusesti au identificat casa de unde Dr. tãranu transmitea mesagiile SD-ului în strãinãtate prin postul lui de emisiune. 
Arestat de Rusi, Dr. tãranu a fost pus de ei în alternativa sã aleagã între a fi împuscat sau sã intre în serviciul lor. Dr. tãranu a acceptat sã-si salveze viata, cu pretul de a dezvãlui Comandamentului Militar Sovietic al Capitalei textul tuturor telegramelor ce-i ajungeau în mânã, fie cele sosite din strãinãtate fie acelea ce trebuie sã le transmitã la Viena. 
Aceastã tranzactie s'a realizat aproximativ la începutul lunii Ianuarie 1945, astfel încât din acel moment grupul SD din România se afla sub vigilenta Rusilor. Dr. tãranu primise ordine de la Rusi sã continue transmisiunile în mod normal, fãrã sã dea de bãnuit superiorului cã s'ar fi petrecut vreo interferentã. Tocmai în aceastã perioadã, când postul de emisiune SD fusese interceptat de Rusi, s'a proiectat cãlãtoria lui Constantin Stoicãnescu si Andreas Schmidt la Viena. 
Ei trebuiau sã vinã pentru a explica la Marele Cartier al Führerului stadiul în care se aflã pregãtirile lor de rãsturnare a aliantei româno-ruse. Odatã aprobat planul de interventie, ei trebuiau sã se întoarcã în România, pentru a asigura pe Avramescu din partea germanã cã se va intreprinde ofensiva cerutã de forurile militare românesti. Constantin Stoicãnescu a ales calea aerului pentru a ajunge la Viena. El era grãbit sã comunice Führerului cât mai repede ce posibilitãti existã de a se da o loviturã decisivã fortelor rusesti în spatiul ungaro-transilvan. 
Aflase si doi ofiteri aviatori români, simpatizanti ai Miscãrii, dispusi sã-i piloteze pânã la Viena. Decolarea nu se putea face însã decât în zona frontului, unde cei doi ofiteri fãceau serviciu si dispuneau de propriul lor avion. Totul a mers bine pânã aici si ei sperau sã ajungã fãrã incidente la Viena. Dar ei nu cunosteau trãdarea din spate. 
Dr. tãranu primise un mesaj de la SD ca sã comunice centralei de la Viena cã în ziua cutare va apãrea un avion românesc deasupra Vienei si artileria anti-aerianã sã nu tragã, deoarece în el se aflau douã personalitãti importante din tarã. Comandantul fortelor aeriene de la Viena era solicitat sã înlesneascã aterizarea acestui avion si sã conducã pe pasagerii lor direct la sediul SD de la Viena. 
Rusii au fost si ei încunostiintati de Dr. tãranu de continutul mesajului. 
Acestia au lãsat lucrurile sã se întâmple pe parcursul expeditiei fãrã sã intervinã, dar au luat mãsuri de identificare a avionului destinat sã treacã frontul, urmând ca, odatã ridicat în aer, sã fie doborît de aviatia de vânãtoare. Eu aflasem de iminenta sosire a lui Stoicãnescu si Andreas Schmidt, pe calea aerului, din douã surse. Mai întâi camarazii din SD de la Viena, care locuiau la Hotel Imperial, m'au informat de continutul telegramei primite; apoi Comandorul Bailla, care avea contact cu Comandamentul Aerian de la Viena, m'a înstiintat de ordinul ce-l primiserã ofiterii din acest centru ca artileria antiaerianã sã nu tragã într'un avion cu culorile românesti. 
Aceastã întâmplare s'a petrecut pe la începutul lunii Februarie 1945. În ziua anuntatã sã aterizeze avionul, nu apãruse nimic la orizont. În zilele urmãtoare, aceeasi liniste chinuitoare. Târziu de tot, am aflat ce s'a întâmplat cu ei. Avionul cu Stoicãnescu si Schmidt a fost interceptat de aviatia de vânãtoare si doborît. Ei au fost capturati cu rãni grele din avionul arzând. 
Cu toatã starea lor gravã, au fost imediat transportati la Înaltul Comandament Sovietic, unde au fost supusi unui interogatoriu feroce, pânã ce serviciile rusesti au aflat întreg adevãrul. Planul conceput de Constantin Stoicãnescu, care le putea provoca o catastrofã militarã, a fost descoperit, au început arestãrile celor implicati în el. În primul rând Generalul Avramescu cu întreaga lui familie. 
Apoi, o serie de ofiteri superiori din jurul lui. S'au înãsprit mãsurile de supraveghere ale trupelor românesti care operau în Ungaria. Stoicãnescu si Andreas Schmidt au fost transportati într'un lagãr din Rusia, unde au si murit. Tot ca urmare a acestei descoperiri, Moscova a pregãtit eliminarea Generalului Rãdescu de la putere în 6 Martie 1945, si înlocuirea lui Petru Groza. 

3. GENERALUL AVRAMESCU. O ULTIMÃ ÎNCERCARE 

Dupã esuarea planului Stoicãnescu, despre al cãrui sfârsit tragic am scris mai înainte, am fãcut o ultimã încercare de a-l determina pe Generalul Avramescu sã treacã în liniile germane si sã se ataseze guvernului de la Viena. Am trimis în Slovacia, în localitatea unde era încartiruit detasamentul românesc Balotescu, pe doi camarazi care veniserã de curând din tarã, trecând peste linia frontului: Ilie Vlad Sturdza si Andrei Costin. Misiunea lor era sã ia contact cu Generalul Avramescu, fiind rudenie cu el, si sã-l convingã sã facã saltul în tabãra noastrã. 
Eram si nelinistit de consecintele ce le poate avea cãderea lui Stoicãnescu în mâinile Rusilor. Supus la torturi, ar putea sã-l descopere si pe Generalul Avramescu. Ei au plecat în prima jumãtate a lunii Martie si au stat în localitatea Gorodno, unde se gãsea detasamentul românesc, mai bine de o sãptãmânã. S'au întors la Viena fãrã sã fi putut lua contact cu Generalul Avramescu. 
Cum relateazã Cãpitanul Beldie, alias Stefãnescu-Govora, care vorbise cu ei în aceastã localitate si i-a ajutat sã-si îndeplineascã misiunea. Generalul Avramescu sovãia sã facã pasul decisiv. Eu speram cã Ilie Sturdza, care era ginerele lui, îl va putea convinge sã rupã cu trecutul si sã treacã liniile noastre, de partea Germaniei si a guvernului de la Viena. În fata frontului românesc. Ilie Sturdza n'a cutezat sã se avânte, fiind o figurã prea cunoscutã, si atunci a cãzut alegerea pe Andrei Costin. 
Acesta s'a îmbrãcat cu o bluzã militarã, asemãnãtoare cu a Generalului Avramescu, când mergea în inspectie pe front. Costin a reusit sã treacã în liniile românesti, dându-se un soldat rãtãcit, dar pe Generalul Avramescu nu a putut sã-l întâlneascã pentru a-i preda mesajul nostru. Tocmai în acel moment când trebuia sã aibã loc întâlnirea, Generalul Avramescu si-a mutat postul de comandã într'un oras mult înapoia frontului. În fata acestei situatii, Andrei Costin a revenit la liniile germane si apoi, împreunã cu Ilie Sturdza, s'a înapoiat la Viena. Temerile mele s'au îndeplinit. La 3 Martie 1945, Generalul Avramescu, cu întreaga familie, au fost arestati de cãtre Rusi. El a fost ucis în Rusia si nu cum spune versiunea oficialã, sovieticã, cã ar fi murit în cursul unui bombardament german, chiar în Ungaria. 

4. CADRUL DIPLOMATIC 

Guvernul national român de la Viena s'a bucurat si de o recunoastere diplomaticã din partea altor State, ceea ce era o demonstratie netãgãduitã a independentei lui politice în raport cu Reichul German. Cum am spus mai înainte, Ministerul de Externe German a trimis la Viena pe Ambasadorul Altenburg ca sã reprezinte Reichul pe lângã cele douã guverne strãine, constituite pe teritoriul sãu, guvernul bulgar si guvernul român. Altenburg primise o însãrcinare oficialã din partea lui Ribbentrop ca sã coordoneze interesele politice si militare ale Reichului cu acesti aliati de ultima orã, care n'au acceptat ocupatia tãrilor lor de Soviete. Activitatea lui Altenburg la Viena avea toate caracteristicile unui reprezentant diplomatic autentic, exact cum ar fi functionat într'o altã tarã. Avea biroul lui la Imperial, avea consilierii lui si seful lui de protocol, Profesorul Ernst Gamillscheg era de asemenea atasat Ambasadorului Altenburg. Dar de partea româneascã a existat o reprezentantã diplomaticã a guvernului român pe lângã guvernul german? Ne-am bucurat si de aceastã favoare. Mihail Fotin Enescu, diplomat de carierã, a fost numit de guvernul national Consul General la Viena, cu jurisdictie pentru întreaga Germanie. Am primit de la Guvernul german clãdirea Consulatului Român de la Viena, unde Enescu si-a instalat serviciile. Doamna Maria Bucur a fost numitã Secretarã a Consulatului si însãrcinatã cu emiterea pasapoartelor si a altor documente de identitate. Pasapoartele românesti, eliberate de Consulat, erau recunoscute în întreaga Germanie si în tãrile aliate ei. Consulatul Român elibera certificate de nastere si alte documente solicitantilor ce le pierduserã în cursul rãzboiului. S'au încheiat chiar acte de cãsãtorie în fata Consulului, asa cum se proceda si în alte tãri. Guvernul german trata asadar guvernul român ca un organism international, legal si legitim. Desi nu poseda teritoriu, guvernul se putea manifesta ca o entitate politicã independentã. Trebuie adãugat cã si la Berlin aveam un reprezentant oficial, în persoana lui Dr. Alexandru Randa. Acesta avea acces permanent la Ministerul de Externe German unde se prezenta ori de câte ori era solicitat de la Viena sã înfãtiseze punctul nostru de vedere.
În Spania reprezentanta diplomaticã a guvernului de la Viena s'a constituit cu mult înainte de a se fi format în mod oficial acest guvern, la 10 Decembrie 1944. Aceasta, datoritã prestigiul de care se bucura fostul ministru legionar Radu Ghenea, atât în cercurile spaniole cât si între reprezentantii diplomatici al Axei. Pentru a nu întâmpina dificultãti la crearea Legatiei, Radu Ghenea s'a dus la Ministerul de Externe Spaniol si a fãcut o declaratie cã guvernul national de la Viena nu urmãreste decât sã lupte contra comunistilor si nicidecum contra Aliatilor.
 În caz cã Aliatii vor continua lupta si contra comunistilor, guvernul de la Viena va fi alãturi de ei. Cu aceastã declaratie, Radu Ghenea si-a asigurat bunãvointa guvernului spaniol, care, în acele momente, era alarmat de orice act ce-ar putea sã supere pe Aliati.
 A luat apoi contact cu Ambasadorul german de la Madrid, Von Stöhrer, care i-a comunicat cã a aflat de formarea unui guvern national la Viena si cã Ambasada Germanã va sprijini cu toate mijloacele proiectul unei Legatii Române la Madrid, destinate sã reprezinte interesele acestui guvern în Spania. Bazat pe aceastã declaratie, Radu Ghenea a procedat fãrã întârziere la constituirea Legatiei Române de la Madrid.
 El si-a rezervat functiunea de ministru, aceea pe care o avusese si înainte de lovitura de Stat a lui Antonescu, iar, ca personal al Legatiei, a fãcut apel la colaborarea unor tineri români, bine cunoscuti în societatea spaniolã prin activitãtile lor culturale: Aurel Rãutã, Ciril Popovici si Gheorghe Uscãtescu. Acestia îndeplineau functiunea de consilieri ai Legatiei, în diferitele ei sectoare de activitate: economie, culturã si politicã. Odatã Legatia constituitã, Von Stührer si-a tinut angajamentul, obligându-se sã asigure cheltuielile ei de functionare. Dupã rezolvarea problemei materiale, Radu Ghenea si consilierii lui au luat hotãrîrea sã închirieze un apartament, în care sã-si aibã resedinta noua Legatie
. Au gãsit o locuintã prezentabilã în Strada Abascal, o cale centralã din Madrid. O figurã de prim rang a ambasadei germane de la Madrid era Consilierul Lazãr, care fusese la Bucuresti înainte de rãzboi. Lazãr a devenit prietenul devotat al poporului român, sustinându-l cu energie în fata superiorului sãu, ambasadorul Von Stöhrer. Vechea Legatie româneascã, de sub conducerea Ministrului Nicolae Dumitrescu, n'a dispãrut dupã 23 August. 
Ea a continuat sã functioneze si sub noul guvern român al lui Sãnãtescu si apoi al Generalului Rãdescu. si-a încetat existenta abia dupã capitularea Germaniei, în 8 Mai 1945, deoarece guvernul de atunci, al lui Petru Groza, a întrerupt legãturile diplomatice cu guvernul lui Franco, la ordinul Moscovei. În felul acesta, în perioada de dupã 23 August, au existat la Madrid, douã Legatii românesti, cea oficialã, care reprezenta guvernul de la Bucuresti si cea creatã ad-hoc, sub conducerea lui Radu Ghenea si care reprezenta guvernul român de la Viena. Paradoxul Legatiei Române de la Madrid este cã s'a constituit înainte de proclamarea oficialã a guvernului de la Viena, la 10 Decembrie 1944. 
Legatia a existat încã înainte de a exista un guvern. Exclusiv pe baza propagandei de la Radio ce se fãcea în numele acesui guvern neînfiintat si a activitãtilor ce le desfãsura cu acest nume. În tarã si în strãinãtate nimeni nu se îndoia de existenta acestui guvern, desi legal nu era constituit. 
Legatia de la Madrid a fost recunoscutã de guvernele aliate Axei. În primul rând guvernul italian de la Salo, de sub conducerea Ducelui Benito Mussolini, apoi Republica Slovacã a Monseniorului Tiso. Polonezii din Madrid, care nu aveau reprezentantã oficialã, ci numai un grup de refugiati, s'au oferit sã-i facã legãturi lui Radu Ghenea cu serviciile americane. 
El a repetat acestora pozitia guvernului de la Viena, anterior expusã. Legionarii nu sunt contra Aliatilor, ci luptã doar contra comunistilor. Membrii Legatiei au petrecut Crãciunul cu sotiile lor, în localul achizitionat în calle Abascal. Ca sã ne facã si nouã o bucurie, celor din Germania, care duceam multe lipsuri, Radu Ghenea a trimis la Berlin pe Aurel Rãutã, consilier de legatie. 
Acesta s'a îmbarcat într'un avion de cursã, Barcelona-Berlin, care zbura la o joasã înãltime si era expus sã fie interceptat de aviatia aliatã. De la Barcelona, avionul a luat zborul peste Italia, Elvetia si sudul Germaniei. În ziua de 27 Noiembrie, Aurel Rãutã era la Berlin. Mã aflam si eu, în acel moment, în Capitala Reichului, chemat la Ministerul de Externe German pentru a obtine autorizatia de formare a guvernului national. Ne-am întâlnit la Hotel Adlon. Aurel Rãutã mi-a fãcut o dare de seamã asupra evenimentelor din Spania si despre Legatia ce se înfiripase la Madrid. 
Am trãit un moment de intensã bucurie, aflând de activitatea laborioasã a lui Radu Ghenea si a celorlalti camarazi, în reprezentarea intereselor românesti în aceastã tarã. Aurel Rãutã ne-a adus fructe din Spania, unele necunoscute de noi, pe care le-am contemplat cu nesat. La urmã a scos o mie de franci elvetieni din buzunar, darul Legatiei Române de la Madrid pentru nevoile ce se apropiau. Acesti bani ne-au fost de mare folos în pribegia noastrã, dupã capitularea Germaniei. Aurel Rãutã a fost gãzduit la Institutul Român de cãtre Profesorul Gheorghe Cârsteanu. A mai stat câteva zile, pentru a vedea si alti camarazi, si apoi a reluat aceeasi rutã plinã de primejdii. Legatia noastrã de la Madrid, de sub conducerea lui Radu Ghenea, a functionat pânã la capitularea Germaniei. Odatã cu disparitia guvernului de la Viena, si-a încheiat si ea activitatea. Apartamentul din calle Abascal a fost predat altui locatar si membrii Legatiei si-au luat fiecare libertatea de actiune. A doua tarã aliatã cu Germania care ne-a acordat dreptul de reprezentantã diplomaticã a fost Italia. Mussolini a fost extraordinar de impresionat de evenimentele din România si de reactia Gãrzii de Fier, care, din primul moment, s'a opus actului de la 23 August. 
Republica de la Salo, cum se numea pe atunci teritoriul rãmas sub autoritatea lui Mussolini, intrase în faza cricitã a deznodãmântului. Trupele germane, dupã rezistenta prelungitã de pe Monte Cassino, erau în retragere si se apropiau de sanctuarul mussolinian. Legionarii nostri, care, pânã la arestarea lui Mussolini, locuiau la Roma, s'au retras si ei în reduitul lombardic. Profesorul Gãzdaru, fostul Director al ªcoalei Române de la Roma, a fost primit în audientã de Mussolini, la scurt interval dupã 23 August, Ducele si-a exprimat întreaga lui admiratie pentru Miscarea Legionarã, considerând-o cea mai revolutionarã miscare din Europa, si l-a asigurat pe Profesor de concursul fascistilor italieni la crearea unei linii de rezistentã contra cotropitorului. Profesorul Gãzdaru mi-a trimis îndatã dupã audientã o scrisoare entuziastã, în care mi-a expus modul afectuos în care a decurs audienta la Mussolini. Îndatã dupã formarea guvernului de la Viena, bazându-mã pe scrisoarea Profesorului Gãzdaru, am cerut prin Ambasadorul Altenburg, de la guvernul german, permisiunea sã trimitem un reprezentant diplomatic la Salo. Am anuntat si numele persoanei alese de mine sã ne reprezinte la Salo. Era Dr. Emil Bulbuc, care venise din tarã de curând, trecând linia frontului. Emil Bulbuc, medic de carierã, îsi fãcuse studiile în Italia si vorbea o limbã italianã perfectã. Eu fãcusem demersul la Ministerul de Externe German cam pe la sfârsitul lui Ianuarie si rãspunsul a întârziat destul de mult. ªtiu cã eram deja la Alt-Aussee când a venit aprobarea. Ca urmare, Dr. Emil Bulbuc, însotit de consilierul sãu de legatie, Avocatul Octavian Rosu, au întreprins cãlãtoria în Italia, abia la începutul lui Martie 1945. S'au stabilit la Milano. Pe Mussolini nu au mai apucat sã-l vadã. Afacerile cu guvernul italian le-au tratat prin Secretarul General al Partidului fascist, Pavolini.
 Din primul moment însã s'au bucurat de sprijinul exceptional al Ministrului Von Rahn de la Legatia Germanã. Acesta le-a pus la dispozitie si mijloacele financiare necesare pentru a instala Legatia într'un hotel din Milano. În scrierile lui postbelice, Von Rahn vorbeste cu elogii de Miscarea Legionarã. Pe Profesorul Gãzdaru îl numisem seful grupului legionar din Italia. Dar Profesorul nu a fost multumit cu aceastã functiune. Dupã audienta la Mussolini, el spera ca sã ajungã ministrul guvernului de la Viena pe lângã Republica de la Salo. Dezamãgit din cauza preferintei mele pentru Emil Bulbuc, a renuntat si la functiunea pe care i-o încredintasem si a trecut în tabãra dizidentilor.
 A treia tarã care ne-a fãcut onoarea sã ne recunoascã diplomatic a fost Croatia. Am numit în postul de Ministru Plenipotentiar al guvernului de la Viena pe Profesorul Ion Ionicã. I s'a comunicat numirea la Zagreb si era asteptat. Dar evenimentele n'au mai permis sã-si ia postul în primire. Frontul se apropia de Zagreb si chiar oficialitãtile croate au început sã se retragã spre Germania. Am fãcut o încercare sã obtinem recunoasterea diplomaticã si din partea Slovaciei. Am intrat în tratative cu guvernul slovac dar ele n'au dus la rezultatul dorit. 
Cum am aflat mai târziu, Germanii s'au opus la numirea unui ministru al nostru la Bratislava. Nu stiu din ce motive. O altã tentativã de contact diplomatic cu o tarã apartinând Puterilor Axei s'a fãcut cu Ungaria. 
Era pe timpul când guvernul maghiar prezidat de Szalasy pãrãsise Budapesta, asediatã de trupele sovieto-române, si se refugiase în orasul de frontierã cu Austria, Szombathely. Invitat de guvernul maghiar, Ministrul nostru de Externe, Mihail Sturdza, a plecat în acest oras, unde a fost primit în audientã de Ministrul de Externe al Ungariei, Kemenyi. 
În cursul conversatiilor între cei doi ministri, a fost tratatã si chestiunea unei reprezentante diplomatice a guvernului de la Viena pe lângã guvernul maghiar. Kemenyi a fost de acord cu propunerea lui Sturdza, dar evenimentele în curs, Germania fiind în pragul capitulãrii, au împiedicat aplicarea acestei conventii. "Au existat, deci, cum remarcã Faust Brãdescu, în ciuda conjuncturii extrem de nefavorabile, raporturi diplomatice de naturã directã între Guvernul de la Viena si mai multe state europene. Recunoasterea solemnã a Guvernului de la Viena de cãtre alte state europene îi asigurã un prestigiu si o trãinicie internationalã. Angajamentul solemn al altor State este miezul viabilitãtii lui ca reprezentant natural al natiunii încãtusate." 
VII. AMURGUL 
 Intrãm în faza finalã a guvernului de la Viena. Germania, lovitã din toate pãrtile, era pe punctul de a capitula. Diviziile sovietice se apropiau de granita austriacã. În aceastã situatie, autoritãtile germane competente ne-au propus sã evacuãm Viena, retrãgându-ne în interiorul Austriei. Ne-au ales ca nouã resedintã localitatea Alt-Aussee, lângã lacul cu acelasi nume, la poalele lui Dachauergebirge. Activitatea guvernului de la Viena a continuat cu acelasi zel si dupã aceastã evacuare, îndeplinindu-se îndatoritile de zi cu zi, în spatiul restrâns în care am fost constrânsi sã trãim de acum înainte, din cauza evenimentelor de pe front. Notãm cã armata nationalã a rãmas la Döllersheim. De asemenea scolile speciale nu si-au schimbat resedinta. Un regiment al armatei nationale a plecat pe front, ocupând linia Oderului, în Nordul Germaniei.

1. DE LA VIENA LA ALT-AUSSEE 

Apropiindu-se armata sovieticã de granita Austriei, Ministerul de Externe German a hotãrît evacuarea guvernelor bulgar si român de la Viena la Alt-Aussee, o localitate situatã între Linz si Salzburg, în regiunea muntoasã a Austriei. S'a avut în vedere si faptul cã, dupã informatiile difuzate de Aliati aceastã zonã ar cãdea în zona americanã de ocupatie. 
Mutarea s'a fãcut a 19 Februarie 1945, unii cu trenul altii cu masini particulare si altii cu autobuzul. Odatã cu membrii guvernului, se retrag la Alt-Aussee si toti functionarii români care lucrau în serviciile acestuia. Ambasadorul Altenburg însoteste cele douã guverne cu întreg personalul acreditat biroului sãu. De asemenea, s'au instalat la Alt-Aussee si toti ofiterii SS din Sicherheitsdienst. Practic, la Hotel Imperial n'a mai rãmas nimeni din vechii lui oaspeti. Postul de Radio Donau fost transferat în aceeasi regiune si anume la Gmund, unde echipa româneascã si-a continuat emisiunile. 
La Alt-Aussee, membrii guvernului si functionarii lui au fost repartizati sã locuiascã la Hotel Am See. Dar încartiruirea lor acolo n'a durat mult, deoarece Hotelul a fost rechizitionat de autoritãti pentru a servi de spital soldatilor rãniti. Aici ni s'au pus la dispozitie camere în case particulare. Eu mi-am gãsit resedintã într'o vilã, cu sotia mea, Corneliu Georgescu, Grigore Manoilescu si Traian Borobaru. Ceilalti s'au împrãstiat care încotro pe unde au gãsit o familie care sã-i adãposteascã.
 Activitatea guvernului de la Viena n'a încetat o clipã nici în acest loc îndepãrtat de metropola Austriei. Grija noastrã principalã s'a concentrat acuma ca sã se mentinã contactul cu unitãtile de la Döllersheim. Instructia trupei continua fãrã sã se observe vreun semn de dezagregare, cu toate cã Rusii se apropiau de Viena. Un al treilea regiment era în curs de formatie. 2. 

REGIMENTUL NR.1 PLEACÃ PE FRONT 

 La 4 Martie 1945, am primit o telegramã de la Maiorul Wehneht, prin care mã anunta cã regimentul de sub comanda sa a intrat pe pozitie contra Rusilor în fata orasului Schwed an der Oder. Plecarea regimentului în directia frontului a început pe 15 Februarie.
 Cãlãtoria cu trenul a fost lungã si anevoioasã. Întâia etapã a fost la Stettin. A doua zi dimineata regimentul a avut parte de primul bombardament aerian sovietic. De la Stettin, unitatea româneascã a coborît spre sud pentru a ajunge la localitatea de destinatie. Pe calea feratã trenul s'a oprit deodatã brusc chiar pe un pod, fiind surprins de avioane sovietice. Erau în fata localitãtii Stargard. Avioanele au mitraliat trenul si au asvârlit grenade asupra lui. Soldatii s'au refugiat o parte sub pod, iar altii într'o pãdurice din apropiere.
 La fel au fãcut cãlãtorii germani din tren. A fost botezul focului pentru regimentul nr. 1. Multe pierderi în morti si rãniti. Sanitarii lui Dr. Apostolescu nu mai pridideau cu legatul rãnilor. Înainte de a ajunge la locul de destinatie, regimentul a suferit un nou atac de avioane, dar fãrã pierderi, cãci au fost puse pe fugã de mitralierele anti-aeriene instalate pe tren. 
Dupã o altã cãlãtorie, destul de lungã, au ajuns în localitatea Schwed an der Oder. Regimentul a luat pozitie pe o insulã a Oderului, în fata satului Gatow. De partea cealaltã erau Rusii. Contactul cu inamicul nu se fãcea decât prin mijlocirea echipelor de soldati care fãceau incursiuni dincolo de Oder, sub comanda lui Icã Tãnase. si-a pierdut viata legionarul Blaga. Se înrolase în armata germanã, ajungând la gradul de elev plutonier. 
Auzind de formarea armatei nationale, a pãrãsit unitatea germanã si a intrat printre primii voluntari în regimentul nr. 1. Era cel dintâi legionar care-si pierdea viata pe front din unitatea formatã la Döllersheim. Fiind cantonati pe insulã, echipe de soldati trebuiau sã treacã zilnic în sarul Gatow, cu bãrcile, pentru a aproviziona regimentul. 
Petre Sorici era de serviciu în sat si el se îngrijea de strângerea alimentelor. În timpul acestor treceri zilnice cu barca, mai multi soldati si-au pierdut viata, din cauza atacurilor inamice. Aceastã situatie a durat pânã la sfârsitul lunii Martie, Generalul Chirnoagã, însotit de Vasile Iasinschi, au inspectat regimentul nr. 1, pe front. Cum scrie Generalul Chirnoagã, "Era o perioadã de acalmie cu focuri de arme rãzlete si incursiuni peste Oder în timpul noptilor. Pozitia era bine ocupatã si trupa avea moralul ridicat". (Rãzboiul României contra Rusiei Sovietice, p. 296). 

3. O VIZITÃ LA SOPRON

În plinã iarnã, 6 Martie 1945, si chiar pe linia frontului cu Ungaria, am fãcut o vizitã Generalului Zako, care era seful serviciului informativ al armatei maghiare, o functiune asemãnãtoare cu a Generalului Gehlen la Germani. Legãtura s'a fãcut prin Locotenentul Pfiff, provenit din Abwehr, care, dupã cãderea lui Canaris, fusese integrat în sectiunea VI de la Reichssicherheitshauptamt. Eu îmi exprimasem mai înainte de mai multe ori dorinta sã-l cunosc pe seful guvernului maghiar, Szalasy. Acest contact nu s'a putut face, nu stiu din ce motive. În schimb mi s'a oferit sã întâlnesc pe Generalul Zako, un om de încredere al presedintelui. Cãlãtoria pânã la cartierul Generalului Zako, undeva în zona frontului, în dreptul orasului Sopron, am fãcut-o cu masina lui Pfiff. Eram însotit numai de Traian Borobaru. 
Am ajuns cu bine la casa unde se adãpostea Generalul Zako. Pe afarã era frig si fulguia. Generalul ne-a primit cu o deosebitã cordialitate. Era înconjurat de un grup de ofiteri, intimi colaboratori de-ai lui în serviciul de informatii. Ceea ce m'a surprins mai mult era cã Generalul Zako vorbea o româneascã impecabilã. Mi-a destãinuit sincer cã a trãit multi ani la Brasov, unde fusese trimis de serviciul de informatii maghiar. Din contactul îndelungat cu poporul nostru, a ajuns sã-l aprecieze si chiar sã doreascã o întelegere între cele douã popoare, prin concesiuni reciproce. M'am bucurat de declaratiile Generalului Zako si i-am rãspuns cã si eu sunt de aceeasi pãrere si sunt convins cã se poate ajunge la o convietuire pasnicã între Români si Unguri, în cadrul unei federatii sau confederatii dunãrene. 
Am trecut apoi la subiectul propriu zis al întâlnirii noastre, al posibilitãtilor de colaborare între armata noastrã de la Döllersheim si armata maghiarã, în fata puhoiului bolsevic. Notez cã, la vremea aceea, Budapesta cãzuse, dupã o rezistentã eroicã, iar guvernul Szalasy nu mai dispunea decât de o fâsie îngustã de teritoriu dealungul frontierei ungaro-germane, fosta frontierã ungaro-austriacã. Orasele Sopron si Szombathely se mai aflau încã sub autoritatea guvernului maghiar. I-am rãspuns cã noi, Românii, nu putem participa, cu armata nationalã, la operatii pe frontul din Ungaria, din cauza prezentei armatei române pe acest front. Ar însemna sã luptãm Români contra Românilor. 
În mod categoric am cerut guvernului german ca unitãtile românesti sã nu fie întrebuintate în sectoarele unde se gãsesc soldati trimisi de Bucuresti, ci sã lupte exclusiv contra Rusilor. Generalul Zako a înteles perfect situatia noastrã delicatã si n'a mai insistat. 
A venit apoi rândul meu sã cer concursul guvernului maghiar într'o chestiune militarã. I-am explicat dificultãtile ce le întâmpinãm cu recrutarea de voluntari pentru armata nationalã. Nu avem la dispozitie un teritoriu national si ca atare suntem avizati exclusiv la prizonierii români si la refugiati. Aceste rezerve sunt aproape epuizate. Dar, cum am aflat, în Germania au fost adusi de guvernul maghiar circa 20.000 de români din Ardealul de Nord, care au fost angajati ca lucrãtori pe la tãrani sau diverse intreprinderi.
 Dacã guvernul maghiar, având în vedere cã si unii si altii suntem amenintati de acelasi pericol, ar îngãdui sã putem recruta voluntari pentru armata nationalã si din acest grup de români, ne-ar face un mare serviciu, întãrind unitãtile noastre militare. Generalul Zako a luat notã de cererea mea si a promis cã o va supune lui Szalasy. Interventia Generalului Zako n'a avut rezultatul dorit de noi. Szalasy n'a voit sã-si asume rãspunderea acestei operatii. 
Probabil de teamã sã nu fie acuzat cã acceptând recrutãri de voluntari pentru armata nationalã dintre Românii originari din Ardealul de Nord, afecteazã situatia politicã a acestui teritoriu, mai ales în acel moment când trupele române puseserã stãpânire pe el. Generalul Zako a fost si un amfitrion exceptional. Ne-a tratat cu mâncãruri si bãuturi pe care noi nu le mai gãseam în Germania. N'am uitat bunãtatea acestui General si sincera lui dorintã sã vadã pe Români si Unguri trãind pasnic în bazinul dunãrean. Colaborarea cu Generalul Zako a continuat si dupã sfârsitul rãzboiului.
 Ne-am reîntâlnit la München si am participat împreunã la numeroase acte politice ale refugiatilor de dincolo de cortina de fier. La plecarea de la Generalul Zako ni s'a întâmplat o încurcãturã care putea sã ne coste viata. Ni s'a indicat de General la plecare pe ce drum trebuie sã apucãm ca sã ne întoarcem în Austria. Dar cum câmpia era înzãpezitã, Locotenentul Pfiff, care conducea masina, la o cotiturã, a luat o directie gresitã, în sens invers. În loc sã ne întoarcem în Austria, am început sã alergãm spre front. La un moment dat am ajuns în fata unor transee, care, spre norocul nostru, erau ocupate de trupele germane. Dupã ce Pfiff si-a declarat identitatea unui alt ofiter german, ni s'a arãtat cã trebuie sã o luãm înapoi pentru a ajunge în Austria. 

4. ULTIMA CÃLÃTORIE LA BERLIN

La 14 Martie 1945 am fãcut ultima cãlãtorie la Berlin. Am fost însotit de Traian Borobaru, Vasile Iasinschi si Generalul Chirnoagã. Mentorul nostru nelipsit, Profesorul Gamillscheg, era cu noi. Am fãcut aceastã cãlãtorie pentru a mã informa asupra situatiei militare si ce mãsuri s'au luat pentru a opri înaintarea diviziilor sovietice ce ajunseserã la Oder. 
Un regiment era pe Oder. Dar celelalte douã nu se miscaserã de la Döllersheim, unde continuau instructia. Voiam sã vorbesc apoi cu legionarii din Berlin, dându-le îndrumãri pentru eventualitatea cã vor trebui sã pãrãseascã orasul. Generalul Chirnoagã si Iasinschi au venit la Berlin pentru o altã misiune: sã inspecteze regimentul românesc de pe Oder, pentru a cerceta starea în care se gãseste si care e moralul trupei. 
Au venit sã aducã un cuvânt de încurajare din partea guvernului român, cerând ofiterilor si soldatilor sã rãmânã ferm pe pozitie pânã la capãt. Am rãmas o sãptãmânã la Berlin si în acest rãstimp am trãit un teribil bombardament, care, de astãdatã n'a crutat nici Adlon Hotel. Toti oaspetii s'au refugiat în bunkerul hotelului, asteptând sfârsitul bombardamentului. 
Am vãzut atunci, lipiti de zid, pe Degrelle, pe Kaltenbrunner, pe Neubacher, si noi toti, Românii, care locuiam la hotel. Luminile adesea se stingeau si am rãmas în întuneric. Când s'a anuntat sfârsitul bombardamentului, hotelul ardea într'o parte. 
Atunci l-am vãzut pe Dörnberg, seful protocolului Reichului, aducând apã cu o cãldare în mânã si zvârlindu-o apoi, pentru a stinge focul. De astãdatã n'a mai scãpat de bombe nici Institutul Român. A suferit avarii, dar totusi mai putea fi locuit. Legionarii ce locuiau la Institut si-au pãstrat calmul si încrederea. Erau hotãrîti sã continue lupta pentru tarã, în orice împrejurare, chiar dacã Germania ar pierde rãzboiul. La 21 Martie 1945, am pãrãsit Berlinul tot cu avionul, însotit numai de Traian Borobaru.
 Am fãcut o oprire la Viena si de acolo am plecat imediat spre Alt-Aussee, unde lumea era îngrijoratã de apropierea frontului. Vasile Iasinschi si Generalul Chirnoagã au plecat la Schwed an der Oder, pentru a inspecta trupele. 
Au avut consfãtuiri cu ofiterii regimentului si cu legionarii din unitate. Iasinschi si-a revãzut fiul. Moralul trupei era ridicat, cum noteazã Generalul Chirnoagã. Nu s'au desfãsurat lupte în aceastã perioadã. Rusii stãteau linistiti dincolo de Oder si din când în când tulburau linistea regimentului, aflat pe o insulã, cu salve de artilerie. Pierderile au fost putine. 
Se fãceau incursiuni dincolo de Oder, cu echipe bine antrenate si înarmate, care se întorceau cu prizonieri rusi. Vasile Iasinschi si Generalul Chirnoagã s'au întors la Viena cu trenul si de acolo au luat drumul spre Alt-Aussee. La sfârsitul lui Martie toti ministri si toate serviciile noastre erau concentrate în jurul lacului din aceastã localitate. 

5. WEHRWOLF 

 Pe la sfârsitul lui Februarie 1945, fiind încã la Roma, primesc vizita lui Kurt Auner, cãpetenia SD din România, care reusise sã fugã din tarã si, dupã multe peripetii, sã ajungã în Austria. Auner lucra la ordinele lui Tzeischka, seful suprem SD de la Viena, care avea legãturã directã cu Himmler. Ce îmi spune Auner? La Cartierul Führerului s'a decis crearea unui reduit de rezistentã bavaro-austriac, având ca bazã lantul Alpilor, începând cu Dachauergebirge. 
Aceastã regiune ar urma sã fie împânzitã de soldati germani si de voluntari strãini, dispusi sã lupte contra unei invazii rusesti. Trupele sovietice atinseserã granita maghiarã si se presupunea cã vor înainta în directia Graz-Salzburg. Americanii erau încã departe. M'a întrebat dacã guvernul de la Viena ar fi dispus sã participe la aceastã ultimã bãtãlie a Europei contra barbariei din rãsãrit, care ne ameninta pe toti. I-am rãspuns cã armata nationalã stã sub ordinele Marelui Cartier German si nu mã pot amesteca în dispozitivul ei de luptã. 
Un regiment se aflã angajat pe Oder. Referitor la restul legionarilor voi forma o echipã de voluntari odatã strãmutati la Alt-Aussee, care va participa la aceastã miscare de rezistentã în muntii dimprejur. Mai târziu am primit tot prin Auner noi precizãri. Cu organizarea acestei grupe de luptãtori în munti a fost însãrcinat faimosul Skorzeny, care a si fãcut planul de bãtãlie pentru întreaga regiune. 
Au început concentrãrile de oameni si, în curând, vom intra si noi în actiune. De la Alt-Aussee va pleca spre munti un detasament de ofiteri si soldati SS, sub comanda lui Adolf Eichmann. Grupa legionarã care va participa la operatie va fi atasatã detasamentului Eichmann. 
Nu e nevoie de efective multe, ci de elemente decise sã se înfrunte cu inamicul în ciocniri rãzlete, oprind penetratia lui în lantul muntos si creând aici o fortãreatã inexpugnabilã. Nemtii sperau cã Aliatii, dupã ce au înfrânt Germania, îsi vor întoarce armele contra Sovieticilor, iar cei ce se concentraserã în munti vor fi chemati sã colaboreze cu armatele anglo-americane din primul moment. Vom trata mai amãnuntit participarea noastrã la planul Wehrwolf când ne vom ocupa de finalul guvernului de la Viena, refugiat la Alt-Aussee. 

6. RUPEREA RÂNDURILOR

 Situatia nu mai era sigurã la începutul lui Aprilie nici în refugiul nostru de la Alt-Aussee. Budapesta cãzuse si Ungaria fusese în întregime ocupatã de trupele sovietice. Americanii se apropiau de linia muntilor pe la pasul Brennero. Eram prinsi între douã focuri. Sigur cã ne gândeam, ca toti refugiatii, cã decât sã fim capturati de Rusi, mai bine sã cãdem în mâna Americanilor. 
Mã frãmântam cu mintea cum era mai bine sã procedãm. Punctul de confluentã al zonelor americanã si sovieticã era orasul Linz. 
Noi cãdeam în zona americanã, dupã stirile ce le primiserãm prin radio. Dar ce vor face Americanii cu noi? Nu ne vor aresta si preda Rusilor sau guvernului din România? Am ajuns la concluzia cã e mai bine ca nici legionarii si nici membrii guvernului sã nu ajungã în mâinile lor, ci sã se împrãstie care încotro, si, pe socotealã proprie, sã-si caute fiecare salvarea, cum îi va cãlãuzi Dumnezeu. Zis si fãcut. Începând cu luna Aprilie, am procedat pe etape la evacuarea Românilor concentrati la Alt-Aussee. 
Le-am spus tuturor cã, în echipe mici, de 2-4 persoane, sã-si aleagã un loc provizoriu unde sã se aseze, pânã ce îsi vor gãsi un alt rost în lume. Fiecãrui cãlãtor i-am înmânat o sumã modestã de bani, câteva sute de mãrci, pentru a avea pentru plata drumului si pentru primele necesitãti.
 Banii acestia i-am luat din casieria guvernului si dintr'un fond de ajutorare tot în mãrci, pus la dispozitie de Ambasadorul Altenburg. Procedând în modul acesta, rând pe rând, a dispãrut aproape întreg grupul de la Alt-Aussee în luna Aprilie, rãmânând doar membrii guvernului si legionarii destinati sã participe la miscarea de rezistentã din munti. Am respirat usurat la sfârsitul acestei operatii de împrãstiere, gândindu-mã cã poate unii mãcar din cei plecati vor avea norocul sã scape de orice urmãrire. 

 7. GUVERNUL EN VOYAGE 

Aceeasi mãsurã am aplicat-o si membrilor guvernului. I-am sfãtuit sã se împrãstie în lumea largã. Aflând de moartea lui Adolf Hitler, m'am dus la Altenburg si i-am prezentat condoleantele mele si ale guvernului. Dupã aceea, i-am expus planul meu. Nu este bine ca armata de ocupatie, americanii în spetã, sã gãseascã guvernul grãmadã. Poate cã or sã ne trateze corect, dar tot asa de bine sã ne declare arestati si sã ne predea Rusilor. Nu cunosteam angajamentele lor cu Stalin. 
Si atunci e preferabil ca si membri guvernului sã-si caute salvarea pe cont propriu. Altenburg a fost de acord cu punctul meu de vedere si mi-a înmânat din fondurile ce le avea la dispozitie 10.000 dolari, pentru a-i folosi pentru necesitãtile proprii si pentru a oferi fiecãrui ministru o sumã pentru pribegie. Apoi a scos dintr'un sertar zece pasapoarte germane, parafate si semnate. 
Doar trebuiau completate cu numele si semnalmentele posesorului si data la care a fost eliberat. Aceste pasapoarte ne-au fost de un enorm folos, cãci ne-au ajutat sã ne legitimãm atât în Germania si Austria cât si fatã de autoritãtile de ocupatie. Atunci de abia am apreciat nobletea acestui om în toatã mãretia. Ce pãcat cã n'am avut un ambasador de talia lui la Bucuresti. 
Cum ne-ar fi înteles, evitându-se tragedia de la Ianuarie! Dupã ce i-am multumit, l-am întrebat dacã el personal se gândeste sã plece de la Alt-Aussee. M'a privit cu ochii lui albastri, mari si frumosi, si mi-a rãspuns cã el rãmâne mai departe la Alt-Aussee, asteptând pe Americani. Cum nu a fãcut nimic rãu în Grecia, unde a fost ambasador, e cu constiinta împãcatã. Sperã sã nu i se întâmple nimic rãu. -si dacã va fi întrebat de guvernul de la Viena, ce va rãspunde? Mi-a rãspuns zâmbindu-mi. - Le gouvernement est en voyage. Cu ajutorul banilor pusi la dispozitie de Altenburg si a pasapoartelor primite, am organizat strecurarea treptatã a membrilor guvernului spre destinatia ce si-a ales-o fiecare. Eu, cu un grup de camarazi, mi-am ales partea cea mai grea.
 Vom urca la munte cu echipa lui Eichmann. Nu puteam în aceste ceasuri grele pentru poporul german sã plec în necunoscut. Nu era corect. Ministrul de Externe, Mihail Sturdza, s'a retras în Danemarca, unde se refugiase si în cursul rãzboiului. Avea cunostinte si spera sã se poatã ascunde pe la ele. Pe Corneliu Georgescu l-am rugat sã plece la Armata Nationalã, pentru a supraveghea evacuarea regimentelor noastre de la Döllersheim. 
Vasile Iasinschi si Generalul Chirnoagã au optat sã rãmânã în ilegalitate. N'a fost chip sã-i conving sã ia si ei calea necunoscutului. Îsi imaginau cã Americanii îi vor trata cu consideratia cuvenitã. Ei se încredintau si destinului, zicând cã nu poti sã scapi de ceea ce îti este scris. 
Cu ajutorul lui Gamillscheg, Iasinschi cu sotia lui au gãsit refugiu temporar la Kitzbühel. Peste câteva zile Gamillscheg le-a indicat sã plece la Bad-Gastein, unde Ministerul de Externe a fixat locul de concentrare al întregului corp diplomatic al Axei si a membrilor tuturor guvernelor care au colaborat cu Germania. Odatã cu familia Iasinschi, s'a retras la Bad-Gastein si sotia mea. 
A plâns la despãrtire, dar n'aveam încotro. Dacã am fi rãmas împreunã, am fi fost primejduiti amândoi. A înteles si s'a resemnat. Vladimir Cristi s'a îndreptat spre Innsbruck. Aici a întâlnit mai multi români între care pe Profesorul Ion Ionicã. Profesorul Sângiorgiu s'a retras si el la Bad-Gastein. 
Dintre toti ministrii a rãmas alãturi de mine numai Grigore Manoilescu, acceptând sã împãrteascã primejdiile ascensiunii prin munti. Era un bun alpinist si încã plin de vigoare, mai tânãr decât ceilalti membri ai guvernului. Când au intrat Americanii în Alt-Aussee si au dat de Altenburg, prima lor întrebare a fost: - Unde e guvernul român de la Viena? - En voyage!, le-a rãspuns Altenburg. Aveau ordine sã ne aresteze. 

8. WEHRWOLF ÎN ACTIUNE 

N'am sovãit nici o clipã sã împãrtãsesc soarta camarazilor germani din Wehrwolf. Aflasem cã în alte regiuni muntoase ale Austriei pâlcuri de soldati germani voluntari se urcau pe munti, în locurile desemnate de Skorzeny. Ceea ce mã nelinistea era schimbarea obiectivului initial. Formatia Wehrwolf, cum mi s'a spus, era destinatã sã se opunã unei invazii rusesti pe linia Graz-Stuttgart, ceea ce coincidea cu ideologia si planurile noastre. Dar asa cum se conturau evenimentele, Wehrwolf pãrea dispus sã opreascã si înaintarea Americanilor spre zona lor de ocupatie, în interiorul Austriei. Nu eram sigur. Era o supozitie, cãci nu dispuneam de nici o informatie precisã. 
Dar cu toatã aceastã neliniste, la ora aceea, o ipotezã, n'am dat un pas înapoi sã rãmân alãturi de voluntarii germani pânã la capãt. De Eichmann stiam cã fusese însãrcinat cu transportul evreilor din Ungaria la Auschwitz, dar acum el era angajat într'o actiune de rãzboi, comanda un detasament de soldati voluntari, si nu mai avea nimic de-a face cu vechile lui actiuni. Acestea nu ne priveau pe noi. Sistemul lui Eichmann de a organiza expeditia în munti nu era bine ales. 
Pentru aprovizionarea trupei, dispunea de mari cantitãti de alimente, depozitate chiar în Alt-Aussee. Fiindcã nu avea benzinã suficientã pentru camionul ce-l avea la dispozitie, ca sã transporte cu el alimentele la poalele muntilor, Eichmann a gãsit solutia utilizând pe elevii mai mãrisori de la scolile din localitate. A format cu ei un lant de trãgãtori, care-si treceau pachetele unul de la altul, pe marginea unei vãi, care ducea o bunã distantã pânã la urcusul muntelui. 
Operatia a început dupã 20 Aprilie 1945 si a continuat chiar dupã ce se aflase de moartea lui Hitler. Eichmann era la ordinele lui Skorzeny si, ca soldat disciplinat, continua sã-si îndeplineascã misiunea ce i s'a încredintat. Îmi aduc aminte cã înainte de a pãrãsi Alt-Aussee pentru a mã îndrepta spre munti, am vorbit cu Tzeischka, care se retrãsese în aceeasi localitate. L-am întrebat de ce el si ai lui nu luau o decizie, acuma când frontul se apropia de localitate. Mi-a rãspuns cu demnitate, privindu-mã în ochi: "Ich bin dienstpflichtig". Ceea ce însemna cã nu poate pãrãsi postul pânã ce nu primeste dezlegarea cuvenitã. Pânã la urcus era o vale de circa 4 km. Toatã aceastã distantã a fost acoperitã de strãdania acestor elevi, care au muncit o zi întreagã pânã ce au depozitat pachetele cu alimente într'un lagãr la poalele muntelui.
 Am admirat spiritul de disciplinã al acestor tineri, când apãrea un trimis al Reichului, chiar în zilele sumbre ale finalului, desi la câteva zeci de kilometri se aflau în mars trupele americane. 
Pânã în ceasul amar al capitulãrii, autoritatea Statului german era respectatã pe întreg teritoriul lui. Cu camionul de care dispunea grupa Eichmann s'au transportat corturi, arme, munitii si multe alte lucruri necesare unei vieti de munte. 
Nu stiu prin ce minune, Dumnezeu s'a îndurat de acesti pribegi si ne-a binecuvântat cu o vreme cãldutã. Nu ploua, nu ningea, nici chiar noaptea nu simteam frigul. Soarele strãlucea pe cer si ne încãlzea. Primãvara era mai înaintatã decât alte dãti, în a doua jumãtate a lunii Aprilie.
 Când ne-am urcat la munte, ne-am mirat cã nu am descoperit pete albe de zãpadã. Se putea dormi bine la umbra copacilor. Pãmântul era uscat. În afarã de Grigore Manoilescu, echipa era compusã din urmãtorii legionari: Mircea Dimitriu, fostul sef al studentimii legionare de la Timisoara, fugit în Germania în timpul prigoanei carliste si rãmas la Berlin, chiar în timpul guvernãrii noastre. 
În timpul guvernului de la Viena, mã însotea în toate deplasãrile unde era nevoie de prezenta mea în Austria; Traian Borobaru, nelipsitul meu secretar; Petre Ponta, gazda noastrã de la Berlin; Dr. Ion Fleseriu, fostul prefect de Sibiu, si Vasile Hanu, originar din Alba Iulia, figurã bine cunoscutã de legionar în întreg Ardealul. 
Dintre acesti însotitori cei mai buni pentru o eventualã rezistentã în munti erau Grigore Manoilescu, ofiter de rezervã, care fãcuse rãzboiul, luând parte la asediul Sevastopolului, apoi Dr. Ion Fleseriu, si el ofiter de rezervã; Petre Ponta, care desi nu fãcuse armata, era îndemânatic în toate chestiunile tehnice si învãtase repede mânuirea armelor. 
Vasile Hanu era curajos, dar n'avea pregãtirea militarã necesarã, Mircea Dimitriu era de asemenea un bun tehnician si chiar fãcuse cursuri militare la Scoala Politehnicã din Timisoara. Eu cu Borobaru eram la coada calificãrilor, pentru eventualitatea unei rezistente în munti. 
Dupã ce alimentele au fost transportate la poalele muntilor, am început sã le urcãm la înãltimile dimprejur. În fata noastrã se ridica o pantã mai dulce, dar în spatele ei ne asteptau vãgãuni si stânci. Eu eram extrem de slãbit din cauza eforturilor sãvârsite în ultimele luni. Abia târam câte un pachetel. Am avut noroc cu Petre Ponta, care se încãrca zdravãn cu lucrurile din lagãr. La sfârsitul lui Aprilie, începutul lui Mai, noi continuam sã ne cãtãrãm în muntii dimprejur, urcând din loc în loc, cu mâinile noastre, alimente, arme, corturi si îmbrãcãminte. O muncã grea si istovitoare. 
Puterile noastre slãbeau vãzând cu ochii. La începutul lui Mai, am aflat, prin iscoadele ce rãmãseserã în urmã, cã Americanii au intrat în Alt-Aussee. 
Acum nu se mai punea problema rezistentei în munti, ci cum sã ne pierdem urma cât mai sus posibil, pentru a nu fi descoperiti de Americani. Acelasi drum, dar cu alte obiective. Situatia grupului Eichmann, si a noastrã împreunã cu el, era criticã, deoarece atât la Alt-Aussee cât si în toate satele dimprejur se aflase de retragerea unui grup de soldati în munti. Fãrã îndoialã cã si Americanii aflaserã de existenta acestor Wehrwolf si se pregãteau sã cerceteze ascunzisurile.
 Nici în acel ceas de primejdie acutã nu m'am gândit o clipã cã noi, grupul celor sapte, am putea abandona pe soldatii germani. De aceeasi pãrere au fost toti camarazii mei. Vom împãrtãsi aceeasi soartã, orice s'ar întâmpla. 
Ne-am reluat ocupatiile noastre obisnuite, ca si cum focul n'ar arde în urma noastrã. Era o zi frumoasã. Cobor de pe înãltimea unde ne aflam si mã apropii de vale. Îl vãd pe Eichmann cã urcã spre noi si ne întâmpinã. Eram cu Borobaru si Petre Ponta. Îmi spune, cu un aer de tristete, cã dupã moartea lui Hitler, Wehrwolf si-a pierdut orice ratiune de existentã. 
A primit ordin de la superiorii lui sã lichideze operatia, lãsând libertate tuturor voluntarilor sã se îndrepte oriunde cred de cuviintã, pe socoteala lor proprie. Jos, în cortul lui, se gãsesc câteva monede de aur si mari cantitãti de tigãri. 
Legionarii pot lua din aceste lucruri, pentru a se putea strecura mai usor în necunoscut. La despãrtire, întrebându-l unde are de gând sã se retragã, mi-a rãspuns cã, dupã toate probabilitãtile, în Germania de Vest. Mi-a arãtat apoi o capsulã ce-o avea între mãsele. - Dacã sunt prins, apãs pe capsulã si mor. Ich will nicht dem Reiche schaden. Ultimul act al colaborãrii noastre cu Reichul se încheiase. Nu noi am rupt pactul, ci printr'o decizie mai înaltã care ne privea si pe noi. Am fost multumit sufleteste cã ne-am fãcut datoria de aliat loial al Reichului pânã la capãt. 

9. SOARTA ARMATEI NATIONALE 

 Cum am scris mai înainte, armata nationalã se împãrtise. Regimentul 1 era în pozitie pe Oder, iar regimentele 2 si 3 îsi continuau organizarea si instructia la Döllersheim. Capitularea Germaniei a prins armata nationalã între aceste douã fragmente si fiecare si-a urmat destinul lui. La Regimentul 1, dupã inspectia Generalului Chirnoagã, s'a petrecut ceva neprevãzut. La 2 Aprilie a venit un ordin de la Comandamentul Suprem al Armatei Germane, prin care se cerea Comandamentului Regimentului sã facã o severã triere a trupei si sã nu rãmânã pe front decât elementele sigure. Ce se întâmplase? Se petrecuse anumite defectiuni la trupele strãine care luptau alãturi de Germania: la o unitate maghiarã si la diviziile lui Vlasov care luptau în Cehoslovacia. Hitler a luat atunci o decizie globalã, prin nimic justificatã pe plan general, aplicându-o tuturor fortelor strãine care luptau contra Rusilor. Între alte trupe, a fost lovit si regimentul românesc de pe Oder. 
În total acest regiment avea 3.000 de soldati, repartizati în douã batalioane, sub comanda Cãpitanilor Opris si Dreve. Batalionul II al lui Dreve a fost retras de pe front, dezarmat si trimis ca unitate de lucru în spatele frontului. Primul batalion, al Cãpitanului Opris, a rãmas mai departe pe pozitie, ca unitate de luptã. Decizia luatã a provocat consternare atât în trupã cât si în corpul ofiteresc, pentru cã în sânul acestui regiment nu se produsese nimic care sã justifice dezarmarea lui. Moralul era ridicat, cum a constatat si Generalul Chirnoagã. Am aflat si eu de aceastã mãsurã fiind la Alt-Aussee, si am protestat în locurile cuvenite. Cum am aflat mai târziu, actul de dezarmare al trupelor strãine avea si un alt tâlc: lipsa armamentului în armata germanã. Noile unitãti, denumite Volkssturm, nu aveau arme, si atunci s'a procedat la confiscarea materialului belic de la trupele strãine si distribuirea lor la Volkssturm, format în mare parte din oameni mai în vârstã. Batalionul întâi, comandat de Cãpitanul Opris, a rãmas mai departe în linia de luptã, fiind atasat la III SS Panzer Korps. 
Noua misiune a batalionului era sã opreascã invazia carelor de luptã sovietice si, în acest scop, i s'au distribuit numeroase Panzerfaust. Regimentul, redus la un batalion, s'a numit de atunci Panzerzerstörung Regiment. Aceste schimbãri au avut loc cu câteva zile înainte de începerea ultimei ofensive sovietice, din 16 Aprilie 1945, al cãrei obiectiv era cucerirea Berlinului. În fata puternicei ofensive a fortelor sovietice, care trecuserã Oderul în mai multe puncte, armata germanã care apãra linia fluviului n'a putut rezista si a început o miscare de retragere generalã. Regimentul român, cu ambele batalioane din nou reunite, au urmat acelasi curs al retragerii spre Vest. 
Românii s'au retras mai întâi spre Eberswalde si de aici spre Oranienburg. În drum spre aceastã localitate, s'a încercat de cãtre o unitate SS, Kampfgruppe Harzer, o regrupare de forte, din resturile altor unitãti militare aflate în retragere, cât si din detasamente din aviatie si marinã, la care s'au adãugat diferite corpuri strãine de voluntari. În cadrul acestei forte improvizate a intrat si batalionul nostru. Aceastã fortã ad-hoc s'a numit Grupul de Atac Von Wolff. Erau încercãri disperate, care nu mai puteau opri avalansa sovieticã, mai ales dupã ce s'a aflat si de moartea lui Hitler. Debandada era generalã. Trupele române s'au retras pe linia Oranienburg-Neuruppin-Perleberg, fugind de Rusi odatã cu soldatii germani si multi civili. Exodul s'a sfârsit în orasul Ludwigslust, la 3 Mai 1945, ocupat de Americani.
 La marginea orasului, soldatii români au fost perchezitionati pentru arme si apoi internati în lagãr cu mii de prizonieri germani. A doua zi Americanii le-au pus în vedere ca toatã lumea sã pãrãseascã Ludwigslust si sã treacã Elba, deoarece ei au ordin sã predea acest teritoriu Rusilor. Cu camioanele puse la dispozitie de Americani, civilii si militarii fugari au trecut dincolo de Elba. Prizonierii au fost predati Englezilor, deoarece la Vest de Elba se întindea zona lor de ocupatie. De aici încolo soarta soldatilor si ofiterilor români care au apartinut regimentului 1 a fost diferitã, dupã cum s'au împrãstiat. Multi ajungând dincolo de Elba, si-au schimbat hainele militare cu haine civile si s'au aciuit pe la gospodãriile tãranilor, care aveau nevoie de bratele lor de muncã.
 Acestia n'au mai avut de suferit prin lagãre, reusind cu timpul sã se asimileze refugiatilor civili. Multi soldati si gradati au preferat sã urmeze destinul rezervat tuturor prizonierilor de rãzboi, alãturi de Germani si alte nationalitãti. Acestia au dus-o mult mai greu, fiind tratati ca inamici de armatele biruitoare. 
Au fost transferati dintr'un lagãr într'altul de Englezi, în diferite localitãti din Nordul Germaniei, pânã ce, în ultima lor etapã, ostasii proveniti din regimentul 1 au fost concentrati într'un mare lagãr de prizonieri de lângã Bruxelles.
 Erau în paza Englezilor si dormeau în niste gropi acoperite cu corturi. Multi s'au îmbolnãvit. Calvarul lor a durat aproximativ un an. În Mai 1946 au fost eliberati, dupã nenumãrate interogatorii si anchete. 
La început autoritãtile aliate înclinau sã-i repatrieze cu forta în România, unde i-ar fi asteptat alte chinuri si alte închisori. Atitudinea autoritãtilor engleze s'a modificat treptat, pe mãsurã ce au luat cunostintã de evenimentele din România, unde se instalase un regim comunist tot asa de crud ca si în Rusia.
 Dupã iesirea din lagãrul belgian, în primãvara lui 1946, ofiterii si soldatii adunati aici s'au risipit si ei în lumea întreagã, cãutându-si noi rosturi de viatã în tãrile strãine. Întorcându-ne acuma la Döllersheim, regimentele 2 si 3 cantonate aici n'au pãrãsit cantonamentul pânã în ultimul moment, ca si cum nimic nu s'ar fi întâmplat pe front. Au continuat cu instructia si viata ostãseascã. Abia când Rusii au înaintat adânc în Austria, Colonelul Alexandrescu, cel mai înalt grad din corpul ofiterilor, a dat dispozitii ca trupele sã se retragã spre Vest. Cele douã regimente s'au pus în mars spre granita ceho-slovacã. În curând au dat de trupele americane care i-au fãcut prizonieri si i-au internat în lagãr. Peste opt mii de oameni au intrat pe poarta prizonieratului. N'au fost repatriati cu sila, ci s'a cerut fiecãruia sã declare dacã vrea sã rãmânã în Occident sau sã se întoarcã acasã. Multi soldati, chinuiti de dorul de casã, au ales calea repatrierii. Ofiterii acestor regimente si un contingent de soldati au preferat sã rãmânã în Bavaria, de unde mai târziu s'au împrãstiat în lumea întreagã.

10. ECHIPELE ZBOARà SPRE TARà

Dintre legionarii intrati în scolile speciale s'au format în total zece echipe care au fost parasutate în tarã. Aceste echipe erau alcãtuite din doi specialisti T.F.F., care proveneau de la Breitenfurth, unde nu se învãta altceva decât telegrafie fãrã fir. În total din aceastã scoalã au iesit 20 de elemente cunoscãtoare ale mânuirii acestor aparate. La fiecare echipã au fost repartizati doi absolventi ai acestei scoli. Dar echipele trimise în tarã erau mai numeroase. Fiecare era formatã din 5-6 persoane. În afarã de telegrafisti, intrau în compunerea echipelor a încã 3-4 legionari, iesiti de la alte scoli, unde se învãta mânuirea armamentului si a explozivilor. Misiunea acestor echipe, asa cum li se indicase de la scolile absolvite, era sã provoace acte de sabotaj în spatele frontului si sã transmitã informatii de ordin militar locurilor de receptie din Germania. Fãcând o vizitã la Breithenfurth, le-am dat instructiuni camarazilor de aici sã se abtinã de la orice act de sabotaj, cãci aceste acte sunt contra-producãtoare. 
Efectele lor sunt neînsemnate pe planul operatiilor militare, dar, în schimb, represaliile pot fi teribile, chiar si asupra populatiei. Ceea ce trebuie sã facã ei, este sã ia contact cu legionarii din regiunea unde vor fi lansati si, împreunã cu ei, sã formeze o retea de organizatii legionare locale, care sã se opunã cotropitorului. Cu alte cuvinte, sã punã bazele miscãrii nationale de rezistentã care, în final, sã cuprindã toatã tara. Ei trebuie sã se strecoare pe nesimtite în masa româneascã, de unde sã-si recruteze fortele de luptã. Sã nu se avânte în actiuni izolate, ci mai întâi sã reconstituie Miscarea, în vederea unei lupte de lungã duratã în clandestinitate. Am dat aceste instructiuni fãrã prezenta Locotenentului Pfeiffer, explicându-i acestuia cã sunt anumite chestiuni care privesc exclusiv Miscarea. 
El a înteles si ne-a lãsat singuri. Desfãsurarea ulterioarã a evenimentelor a confirmat justetea tezei pe care o sustinusem în fata legionarilor pregãtiti sã debarce în tarã. Din colaborarea lor cu legionarii liberi din tarã s'a nãscut miscarea de rezistentã din România, care a durat, pânã în 1955. Elementele venite de la Viena, înfrãtite cu legionarii liberi din tarã, au pus bazele luptei de guerrillã cu comunistii, care s'a prelungit pe o perioadã de 10 ani. Cei închisi la Aiud n'au putut fi liberati din cauza miopiei partidelor politice, care au guvernat în primele luni dupã 23 August. 
În felul acesta, un pretios capital uman s'a irosit îndãrãtul gratiilor închisorilor. Mai târziu, când oamenii politici din partide au cãzut ei însisi victimã teroarei comuniste, si-au dat seama de greseala lor, dar era prea târziu sã mai îndrepte ceva. Din aceste echipe, opt au fost parasutate înainte de Crãciunul anului 1944, iar douã si-au luat zborul spre tarã în 24 Martie 1945. 
Aceste ultime echipe erau destinate sã coboare în Bucovina, sub comanda lui Ovidiu Gãinã. Elementele recrutate sã facã parte din aceste echipe apartineau scoalei de la Korneuburg, de sub comanda lui Virgil Popa. Încã din luna Ianuarie 1945 au pãrãsit acest centru si au fost îndrumati spre alte scoli de pregãtire pentru a primi o instructie specialã. 
În sfârsit au fost adusi de la Wiener-Neustadt, de unde si-au luat zborul spre tarã. deasupra Budapestei au suferit un atac nocturn, din partea artileriei anti-aeriene sovietice. Avionul, dupã îndeplinirea misiunii, s'a întors cu bine la bazã. Parasutarea lor nu s'a realizat în cele mai bune conditii. Pilotii avioanelor nu puneau toatã sârguinta necesarã.
 Majoritatea lor considerau aceste operatii riscante putin folositoare pentru rãzboi, care era pe sfârsite. Pilotii avioanelor nu cunosteau cu precizie locurile unde trebuiau sã fie lãsate sã cadã parasutele, cu încãrcãtura lor umanã si cu materialul însotitor. Verca, în cartea lui faimoasã, Parasutati în România vândutã, aratã cum avionul cu care a zburat el si camarazii lui i-a lansat la sute de kilometri distantã de locul prevãzut. Aproape la toate echipele care au atins pãmântul s'au petrecut incidente de acest gen si chiar mai grave. 
Un camarad, Pasca, s'a agãtat cu parasuta de un copac si a murit strangulat, fãrã sã-l poatã ajuta nimeni, ceilalti cãzând la mari distante de el. Istoricul acestor echipe si rolul jucat de ele în miscarea de rezistentã formeazã un alt capitol, care trebuie povestit de cei ce au participat la aceste lupte si au supravietuit. Un fapt trebuie totusi subliniat. În timp ce activitatea guvernului de la Viena intra în penumbra amurgului, dincolo, în tarã, începea o altã actiune a Legiunii, cu consecinte neprevãzute pentru viitorul neamului. Miscarea Legionarã, care îsi pierduse capacitatea de luptã în exil, prin disparitia guvernului de la Viena, s'a transplantat în tarã, unde a reînviat cu vigoare, scriind un nou capitol de glorie nationalã.

11. CE S'A ALES DE GRUPUL DIZIDENT 

Dupã formarea guvernului national, grupul dizident de aproximativ 35-40 de persoane a renuntat la actiunea de sabotaj, nemaiavând nici o perspectivã. Dupã evacuarea noastrã de la Viena, pe mãsurã ce se apropiau Rusii, grupul dizident s'a împrãstiat si el care încotro, pe teritoriul german. În genere, au dus-o mai bine decât legionarii nostri. 
Ei trãiau departe de primejdii, în linia a doua, în timp ce camarazii lor, rãmasi leali, s'au înrolat fie în armata nationalã fie cã au intrat în scolile speciale sau în activitãtile guvernamentale. O parte din ei au fost parasutati în tarã, unde au început actiunea de reorganizare a Miscãrii si de formare a frontului intern anticomunist. Dizidentii au stat deoparte fãrã sã-si asume vreo rãspundere politicã. Nu-i ameninta nici o primejdie de moment, gândindu-se doar cum sã se salveze în momentul prãbusirii Germaniei. Dizidentii s'au bucurat mai departe si în locurile unde au poposit din nou, de ajutorul ce-l distribuia guvernul de la Viena tuturor persoanelor aflate sub protectia lui. 
Unele cãpetenii au reusit chiar sã o ducã foarte bine, obtinând posturi administrative din partea Statului german si bucurându-se de o remuneratie substantialã. În Ianuarie 1945, fãcând o vizitã la oficina lui Sauckel din Berlin, am fost surprins dând acolo de avocatul Nicolae Seitan, un intim al lui Papanace. Seitan, nu stiu prin cine, a intrat acolo îndeplinind functiunea de om de legãturã cu muncitorii români din Germania. Un alt adept al lui Papanace, Virgil Mihailescu a nimerit-o si mai bine. A fost angajat ca functionar la Serviciul Central Anti-Iudeo-Masonic de la Frankfurt/Main. Fiind în tarã Bibliotecar la Academie, si-a gãsit rostul la aceastã institutie pentru a pune în ordine fisierul existent. 
Nu mai vorbim de Viorel Trifa, care a dus-o cel mai bine dintre noi toti, locuind cu Mitropolitul Visarion la un Hotel din Kitzbühel. În perioada de lichidare a efectivelor noastre de la Alt-Aussee, în a doua jumãtate a lunii Aprilie, am primit vizita unui grup de legionari macedoneni, care veneau de la o scoalã a Abwehrului, situatã undeva în Tirol, si al cãrui sef era tot Locotenentul Pfeiffer. Când trupele aliate s'au apropiat de localitatea unde functiona scoala, elevii ei au fost îndrumati de directorul scolii, Pfeiffer, sau un substitut al lui, sã se adreseze guvernului de la Viena, care se retrãsese la Alt-Aussee, pentru a primi ultimele instructiuni. 
N'am stiut nimic pânã atunci de existenta acestei scoli speciale, destinate sã formeze cadre pentru a fi parasutate în Macedonia si Nordul Greciei, urmând sã lupte contra formatiilor comuniste ale lui Marcos. Papanace a trebuit si el sã plãteascã un tribut de vieti omenesti Germanilor din grupul macedonean, care nu s'au multumit numai cu criticele lui acerbe la adresa mea. 
Aflasem întâmplãtor ceva despre parasutarea în Macedonia a câtorva elemente macedo-române, dar despre existenta acestei scoli nu stiam nimic. Evident cã eu nu puteam face altceva decât sã le dau aceleasi instructiuni ca si tuturor legionarilor ce pãrãseau în acele momente Alt-Aussee. I-am sfãtuit sã pãrãseascã localitatea cât mai repede, procurându-le acte si ceva bani. Ei s'au bucurat de ocrotirea noastrã si au plecat multumiti cã au gãsit o mânã de ajutor în acele ceasuri grele. 

VIII. PRINTRE RETELELE ALIATE 

Se încheiase capitolul aliantei cu Germania. Întrebarea ce se punea acum, si mie si tuturor legionarilor, era cum vom fi primiti de Aliatii Occidentali, în raza cãrora vagabondam dintr'un loc într'altul. Sperantele noastre de a supravietui socului cu Aliatii erau minime. Tratamentul ce l-au anuntat cã îl vor aplica grupãrilor politice ce-au colaborat cu Germania nu diferea întru nimic de cel aplicat conducãtorilor celui de-al Treilea Reich. Pe acestia îi vor judeca direct puterile biruitoare într'un Tribunal International, în timp ce pe colaboratorii lor din diverse State si nationalitãti îi vor trimite sã-si ispãseascã crimele lor chiar în tãrile de origine. Nouã asadar, care am format guvernul de la Viena, ni se rezerva perspectiva de a fi arestati de Aliati si trimisi în România, pentru a rãspunde de "crimele noastre" în fata justitiei românesti. 

 FUGA ÎN NECUNOSCUT 

Dupã despãrtirea de Eichmann si detasamentul sãu, grupul legionar nu mai atârna de nimeni si nu mai avea nici o obligatie politicã sau militarã fatã de Reichul german. Eram liberi sã ne decidem singuri soarta. M-am reunit cu camarazii mei si le-am comunicat convorbirea avutã cu Eichmann. De acum înainte, fiecare va pleca unde îl va lumina mintea si rãspunderea proprie. Am împãrtit fiecãruia o sumã de bani din rezervele noastre, în mãrci si dolari, si le-am înmânat si pasapoartele ce le primisem de la Altenburg. Din cei sapte ce au urcat la munte, s'au format trei grupe: Dr. Ion Fleseriu si Vasile Hanu au optat sã rãmânã în Austria. Grigore Manoilescu si Mircea Dimitriu mi-au comunicat cã vor încerca sã treacã în Italia. Eu, cu Borobaru si Petre Ponta, am format ultima echipã. 
Toti s'au aprovizionat cu tigãri din stocul aflat în vale, în cortul lui Eichmann. Era un obiect de schimb mai pretios decât banul. Ne-am despãrtit mai întâi de Hanu si Dr. Fleseriu, care s'au hotãrît sã se întoarcã la Alt Aussee, cu gândul sã se stabileascã la Linz, în zona de ocupatie americanã. Noi cinci am mai mers o postatã împreunã pe o vale care cobora de la munte. La capãtul ei, ne-am despãrtit, îngrijorati de ce ne asteaptã. Pasapoartele noastre germane le-am completat în asa fel încât sã poatã servi la legitimarea noastrã atât prin fata autoritãtilor germane cât si a Aliatilor. 
Toti eram germani originari din Siebenbürgen, veniti la lucru în Reich. Petre Ponta se numea Peter Schüller. Traian Borobaru, Johann Waber. 
Horia Sima, era Josef Weber. Petre Ponta vorbea perfect nemteste. El intra totdeauna în legãturã cu populatia localã sau cu autoritãtile. Noi, lângã el, tãceam molcom. Cum nici eu nici Borobaru nu stiam bine nemteste, am convenit sã spunem cã suntem Volksdeutche din Transilvania, dintr'o regiune precumpãnitor româneascã. Asa se face cã în toate pãrtile unde ne-a azvârlit soarta, ajunsesem sã fim cunoscuti ca Die drei Siebenbürger. Dupã despãrtirea de echipa Mircea Dimitriu-Manoilescu, noi, cei trei, ne-am decis sã trecem din Austria în Germania, unde speram sã ni se piardã urma mai usor. Rãmânând în Austria, era de presupus cã Americanii ne vor cãuta în aceastã tarã, dat fiindcã guvernul de la Viena îsi avusese ultima resedintã la Alt-Aussee. 
Dupã ce am rãmas singuri, am luat-o înainte în directia Salzburg. Am poposit într'o localitate, unde se strânseserã si alte grupe de refugiati. Au aprins un foc mare în piatã si acolo ne-am strâns si noi. Au început fel de fel de discutii asupra rãzboiului. În sânul acestei comunitãti de refugiati am aflat stirea cã Americanii se îndreaptã spre Alt-Aussee, pentru a captura pe membrii guvernului român. Un fior ne-a trecut prin suflet, dar am comentat si noi în rând cu ceilalti soarta ce-i asteaptã pe Românii care au colaborat cu Germanii în ultima fazã a rãzboiului. Dupã noaptea petrecutã în aceastã localitate, ne-am îndreptat spre soseaua principalã, care ducea spre Salzburg.
 Pe aceastã sosea ne-am întâlnit cu o coloanã de soldati germani care se retrãgea din Ungaria Cum mergeau de capul lor si fãrã nici o pazã aliatã, am acceptat invitatia sã ne urcãm în cãrutele lor. Eram bucurosi cã nu mai trebuia sã cãrãm în spinare rucsacurile pline cu fel de fel de lucruri. 
Asa am mers o zi întreagã, dar, la un moment dat, ne-am întâlnit cu soldati americani care îndreptau cãrutele cu soldati germani spre un lagãr de concentrare al prizonierilor. Vrând-nevrând, am intrat si noi în lagãr si ne-am trezit prizonieri la Americani. 
Ne-am uitat speriati unul la altul si ne fãceam planul cum sã scãpãm de aici. Poarta lagãrului era pãzitã de soldati americani si acestia nu lãsau pe nimeni sã iasã fãrã un bilet de voie de la Comenduirea lagãrului. Am avut noroc cu o fatã germanã ce stia englezeste si servea ca Dolmetscher pe lângã autoritatea lagãrului. Ea s'a dus la seful lagãrului, explicându-i cã noi nu suntem soldati, ci civili din Transilvania, adusi la lucru în Germania. 
Am primit autorizatia de a pãrãsi lagãrul, rãsuflând usurati dupã ce ne-am vãzut iarãsi pe sosea. N'am intrat în Salzburg, de teamã sã nu fim supusi la alte controale, ci ne-am oprit la nord de Salzburg, pe malul fluviului Salzach. Pe tãrmul acestui râu nu eram singuri. O multime de tineri care apartinuserã lui Waffen SS îsi cãutau si ei un loc de trecere peste râu, pentru a dispãrea în Germania. Salzach este un fluviu adânc si primejdios. Nu se putea trece înot. Toti cãutau o barcã sau un pod prin apropiere. Dar nu gãseau, umblând si ei, ca si noi, în nestire pe malul râului. Asa am petrecut o zi si o noapte în pãduricea din marginea apei. Dimineata observãm, spre mirarea noastrã, o barcã lipitã de tãrm. Fusese folositã de alti fugari si apoi pãrãsitã. A cercetat-o Petre Ponta si era în perfectã stare.
 Dar fluviul era mare si turbat, iar barca nu avea nici cel putin vâslã. Cum sã trecem dincolo în Bavaria? Petre Ponta a înjghebat un fel de cârmã, ne-am urcat în barcã si am pornit spre tãrmul celãlalt. Nu stiu cum s'a fãcut cã barca, ascultãtoare, dupã ce a trecut de mijlocul apei, s'a îndreptat lin spre partea cealaltã. Am sãrit repede din ea si am lãsat-o în plata Domnului. Dimineata ne-a prins în localitatea Waldhut din Bavaria. Acolo am dat de o familie de tãrani care ne-au primit cu toatã dragostea si ne-au aprovizionat cu lucruri de-ale mâncãrii pentru lunga cãlãtorie ce ne astepta. Am lãsat în urmã Austria si acuma începea aventura noastrã în Germania. În orice caz, eram bucurosi cã scãpaserãm de urmãrirea trupelor americane. Cuibul de la Alt-Aussee era gol. 

2. PER PEDES APOSTOLORUM 

Dupã ce am ajuns pe tãrmul celãlalt, în Bavaria, si ne-am împrospãtat fortele la familia de tãrani din Waldhut, am luat-o înainte în interiorul tãrii, fãrã sã avem o tintã precisã. Ceea ce ne preocupa pe noi în acel moment era sã ne îndepãrtãm cât mai mult de granita austriacã, de unde ni se pãrea cã vin urmãritorii nostri. În teritoriul german, credeam noi, ne vom pierde urmele în masele de refugiati. N'avem alt mijloc de transport decât propriile noastre picioare. Dealtminteri, nu eram singuri. Mii de refugiati germani fugeau de Rusi cãutându-si adãpost în zonele occidentale. În drumul nostru, am evitat marile centre si ne-am strecurat mai mult prin sate si cãtune. Ruta noastrã de mars a fost la rãsãrit de München. Dupã mai bine de o lunã de zile am mers din loc în loc, am dat de orasul Landshut. Ne-am decis sã ne stabilim aici pentru o mai lungã perioadã de timp. De la începutul lui Mai, când am pãrãsit regiunea Alt-Aussee, vremea bunã ne-a însotit, ca o binecuvântare, tot timpul. La începutul lui Iunie 1945 eram la Landshut, unde ne-am gãsit o locuintã convenabilã si am început formalitãtile pentru legalizarea noastrã. Fiind germani din Transilvania, ni s'a cerut o carte de lucru. Am fost îndrumati chiar de ei la niste tãrani, care aveau nevoie de brate de muncã. Dar familia de tãrani, la care am fost trimisi de autoritãtile municipale, când ne-a vãzut cã suntem niste domni, a refuzat sã ne angajeze, presupunând cã nu vom fi buni la muncile câmpului. Asa am rãmas fãrã carte de lucru, indispensabilã pentru încetãtenirea noastrã la Landshut. La Landshut am dus-o destul de bine. tigãrile ce le aveam fãceau minuni. Pe bani nu prea primeam alimente, dar cu tigãrile ni se deschideau toate usile. Tot cu ajutorul acestui articol ne-am cumpãrat niste biciclete, trei la numãr, sacrificând bineînteles o cantitate mare din depozitul ce-l aveam. Odatã în posesiunea acestui vehicul, ne-am hotãrît sã coborîm spre sud si sã pãtrundem în zona francezã. 
Gândul nostru era ca sã trecem Rinul, sã ajungem la Paris si de aici, cine stie, în Spania, care ni se pãrea nouã atunci o tarã a fãgãduintei. Ne-am prezentat autoritãtilor americane ale locului si le-am explicat cã vrem sã trecem în zona francezã, unde aveam rudenii. Gratie unei fete germane, care servea de interpret, am obtinut imediat pretiosul document, un travel leave, cum îl numeau pe limba englezã. Ni s'a indicat în permisul de cãlãtorie si orasul unde voiam sã ajungem, Freiburg. La începutul lui Iulie 1945, am pãrãsit Landshut si am pornit cu bicicletele pe soseaua principalã, nemaiavând temeri de autoritãti. Am fost legitimati pe drum de câteva ori, dar fãrã sã fi avut vreo supãrare. Am ajuns la Landsberg, unde am aruncat o privire asupra fortãretei unde fusese închis Hitler în 1923. Ne-am continuat drumul spre Memmingen, oras de frontierã, de unde începea zona francezã. ªederea noastrã la Memmingen s'a prelungit peste asteptãri din cauza bunei gãzduiri ce-am întâlnit-o la o familie de functionari. Acestia ne-au pus la dispozitie o locuintã convenabilã, unde am putut dormi tustrei. De asemenea, ne-au oferit si usurinte pentru masã. În schimb trebuia sã lucrãm toti trei la o mosioarã a lor. Se strângea tocmai recolta de pe câmp. Petre Ponta, ca de obicei, s'a distins prin zelul sãu. Borobaru se strãduia sã-i tinã pas, iar eu eram cel mai nepriceput la munca câmpului si cel mai slab ca randament. 
Acest popas prelungit ne-a costat o altã lunã, încât abia pe la începutul lui August ne-am reluat drumul spre Apus. Gazdele stãruiau sã rãmânem la ele si chiar sã ne stabilim la Memmingen. Ele nu stiau cine suntem si ce foc ne arde în spate. În zona francezã, ne spuneau gazdele, e mult mai rãu decât în zona americanã. 
Oamenii nu au ce mânca si Francezii se poartã rãu cu populatia. Dincolo de Memmingen este un râulet ce se cheamã Iller. L-am trecut pe un podet si am pãsit în zona francezã.
 Dar abia am fãcut 100 de metri, pe un drum paralel cu râul, si ne trezim în fatã cu o patrulã francezã de marocani. Acestia, când ne-au vãzut, ne-au somat sã ne oprim si ne-au cerut pasaportul. Nu stiu cum s'a fãcut cã în acel moment, toti trei, în mod spontan, am scos pasapoartele noastre românesti în locul celor germane. Acestea erau redactate în limba francezã. Marocanii au citit pasapoartele, s'au luminat la fatã, ne-au bãtut pe umeri si ni le-au restituit. Ne-au întrebat de unde suntem. Auzind cã suntem români s'au bucurat si mai mult. Ne-au arãtat soseaua principalã, care duce spre interiorul zonei lor. Am rãsuflat usurati. Ce s'ar fi întâmplat dacã am fi scos pasapoartele germane? Am strãbãtut prin mai multe localitãti, pânã ce am dat de un sãtulet, numit Rozna, nu departe de Sigmaringen. 
Satul era asa de mic, vreo trei sute de locuitori, încât nu avea nici post de jandarmi! Loc ideal de sezut pentru niste fugari. Tot satul ne-a primit cu alai, când au aflat cã suntem Siebenbürger. Am gãsit casã si hranã. Ni s'a oferit loc de lucru în gospodãriile lor. Trãiam ca într'o mare familie.
 Nu ne-au deranjat nici autoritãtile franceze si nici cele germane. Întreg satul ne privea cu simpatie si au început si din partea lor ofertele sã rãmânem la ei. Am rãmas si la Rozna peste o lunã de zile. În sfârsit, spre sfârsitul lunii August ne-am urcat pe biciclete si am pornit spre Freiburg. Cam la o sutã de kilometri de oras am dat de o localitate care ne-a plãcut. Se numea St. Margen.
 Ne-am hotãrît sã facem un popas si aici. Am stat aici vreo trei sãptãmâni pânã ce, într'o zi, suntem chemati la jandarmeria localã. Am fost numai eu cu Ponta. Ne-au cerut hârtiile. Pasapoartele erau în regulã. Am avut grijã sã scoatem si permisul de cãlãtorie de la Americani. Totul în ordine. Dar, spre mirarea noastrã, seful jandarmeriei ne-a spus cã este mai bine pentru noi sã pãrãsim localitatea. Au venit niste denunturi la Francezi. ªeful de post apartinea vechilor cadre ale politiei si s'a arãtat binevoitor fatã de noi. A doua zi am plecat spre Freiburg, fãrã sã ne mai uitãm în urmã. 

3. ATITUDINEA DEMNÃ A POPORULUI GERMAN. CÂTEVA OBSERVAtII DIN CÃLÃTORIA NOASRÃ PRIN GERMANIA

 Nefiind Români, ci Germani din Transilvania, în virtutea actelor ce le aveam, aveam prilejul sã cunoastem atitudinea poporului german, în intimitatea gândurilor lor, dupã înfrângerea suferitã în rãzboi. I. Ceea ce ne-a surprins si ne-a umplut sufletul de admiratie a fost tinuta demnã a poporului german. N'am auzit în nici o casã de neamt vreun cuvânt greu la adresa lui Hitler sau a conducãtorilor celui de-al Treilea Reich. 
Toti dãdeau din cap spunând cu tristete: Das haben wir nicht verdient. 
Nenorocirea în care cãzuserã, cu tara împãrtitã în patru zone de ocupatie, era pentru poporul german o nenorocire colectivã, pe care trebuia sã o suporte în comun. N'am auzit din gura niciunui german condamnãri sau blesteme la adresa conducerii anterioare. II. A doua constatare, tot atât de remarcabilã, este cã familiile germane din sate si orase au început sã lucreze cu acelasi zel, ca si cum n'ar fi trecut peste ele cumplitul rãzboi. 
În mijlocul ruinelor, în orasele bombardate, am vãzut femei de 70 de ani, cãrând, cu mâinile lor, pietre, cãrãmizi si moloz din curtile lor transformate de bombe într'o mare de ruine. 
Începuserã de la zero sãsi refacã gospodãriile lor distruse, pânã ce tara lor a ajuns în starea înfloritoare de astãzi. Germania, în 1945, era plinã de speculanti, dar acestia erau în mare parte strãini. tãranii, meseriasii, si-au reluat locul lor de muncã cu mândrie si hotãrîre. III. 
Noi, cei trei Siebenbürger, am fost primiti cu deosebitã dragoste în toate familiile germane unde ne-a azvârlit soarta. Ne considerau din neamul lor si datoria lor de Germani îi obliga sã-i ajute pe fratii lor de pribegie. Solidaritatea nationalã s'a manifestat cu putere în aceste zile de restriste si umilintã pentru Reichul german. IV. Referitor la starea noastrã de eterni prigoniti ai tuturor regimurilor, ne-am fixat ca normã de conduitã sã evitãm orice contact cu Românii. Dealtminteri, nici n'am întâlnit în drumul nostru Români. 
Ne-a fost teamã sã nu fim descoperiti de cineva si denuntati. Din Mai 1945 pânã în toamna aceluiasi nu s'a aflat nimic de existenta noastrã. 
Proprii nostri camarazi din alte orase dãdeau din umeri când cineva întreba de noi. Dispãruserãm fãrã urme si nu ieseam nicãieri la suprafatã; multi bãnuiau cã suntem în vreun lagãr aliat, sub pazã. Dar nici noi nu stiam nimic de soarta celorlalti camarazi.
 Si noi ne închipuiam acelasi lucru despre ei. Va mai fi în Germania vreun legionar liber sau au fost culesi toti si predati guvernului român? V. Când ascultam din când în când posturile de radio, adeseori erau mentionati colaboratorii strãini ai celui de-al Treilea Reich. 
Unii fuseserã prinsi si asteptau sã fie extrãdati. Altii erau cãutati de organele aliate si se fãcea apel la populatie ca sã fie denuntati. Douã nume se auzeau regulat în aparatele de radio: al lui Ante Pavelici si al lui Horia Sima. Aceste stiri ne întãreau în convingerea noastrã cã nu trebuie sã iesim la suprafatã si sã ne dezvãluim identitatea. 

4. DE LA FREIBURG LA FREISING 

Ajungând la Freiburg, cu nelipsitele noastre biciclete, dupã un drum de 100 de km, primul nostru gând a fost sã ne gãsim o gazdã. La o doamnã mai în vârstã, care dispunea de apartamentul ei propriu, am închiriat o camerã pentru toti trei, cu acces la bucãtãrie. Doamna a fost bucuroasã sã ne aibã de chiriasi, cãci câstigase câteva sute de mãrci pe lunã de la niste oameni care i s'a pãrut ei a fi dintr'o stofã mai aleasã. Ca si în alte pãrti, Petre Ponta a devenit Leiblingskind al gazdei, sãritor la nevoie si gata sã o ajute chiar la treburile gospodãriei. Nu ne-a cerut actele, si nici politia nu ne-a cãutat. Am sosit la Freiburg în prima jumãtate a lunii Septembrie 1945. Era încã vreme de varã, cu mult soare. 
Odatã rezolvatã problema locuintei, ne-am pus întrebarea ce facem mai departe. Situatia noastrã era provizorie si nu stiam ce se poate întâmpla cu noi. Francezii se purtau aspru cu populatia si ne gândeam sã nu ne cerceteze mai temeinic si pe noi, apartinând tot neamului germanic. Planul ce ni l-am fãcut la început a fost sã trecem în Franta. Dar pe unde si cum? Cercetând harta, nu vedem decât Rinul separând cele douã tãri. Petre Ponta si-a luat inima în dinti si, cu bicicleta lui, a fãcut o recunoastere în directia Rinului. Dar n'a descoperit decât uriasul fluviu, fãrã poduri si fãrã vreun mijloc nautic de a-l trece. 
De fapt exista o altã trecere în Franta, pe uscat, pe la Saarbrücken, dar noi nu o cunosteam la vremea aceea. Pe aceastã rutã au trecut clandestin în Franta toti camarazii nostri mai târziu. Trebuia sã gãsim o iesire. La Freiburg nu puteam sta multã vreme. Ne era teamã de autoritãtile franceze si nu voiam sã fim suprinsi în flagrant delict de cãlcare a dispozitiilor militare. Petre Ponta cãuta sã ne convingã sã ne întoarcem la Rozna, unde întreg satul s'ar fi bucurat de revenirea noastrã. Sã petrecem acolo iarna. 
Dupã aceea, vom vedea. Nici eu nu eram departe de gândul lui. Sã ne asezãm la iernat în satul acesta. Dar în acest moment, destinul ne-a tras de mânecã într'o altã directie. Traian Borobaru a întâlnit la Freiburg, umblând prin oras, pe un compatrit de-al nostru, Octavian Vuia, care mai târziu s'a remarcat în exil prin lucrãrile lui de folozofie. Din discutiile avute cu Vuia, Borobaru aflã o stire de o importantã capitalã pentru orientarea noastrã. Vuia s'a întâlnit cu Gheorghe Racoveanu la München si din gura acestuia a aflat cã la Freising s'a format un puternic centru românesc, format din legionari si alti români pribegi. 
Când s'a întors Borobaru acasã cu aceastã veste, am rãmas uluiti. Nu numai cã legionarii n'au fost culesi din Bavaria si expulzati în România, cum ne temeam noi, ci, dimpotrivã, la Freising se bucurau de ocrotirea autoritãtilor americane si chiar au început sã se organizeze. Fireste cã aceastã informatie ne-a rãsturnat toate proiectele noastre de pânã atunci. 
Dar oare stirea primitã prin Octavian Vuia, pe care Borobaru îl cunoscuse doar atunci, corespundea realitãtii? Trebuia verificatã. Trebuia sã plece îndatã, unul dintre noi, la Freising, pentru a se convinge la fata locului de existenta acestui mãnunchi de legionari. Traian Borobaru s'a oferit sã facã el acest drum, pentru a vedea cu ochii lui minunea: legionari liberi, organizati, si în relatii de bunã vecinãtate cu autoritãtile americane. Cum trenurile începuserã sã functioneze, n'a trecut nici o sãptãmânã si Borobaru era înapoi. stirea primitã prin Octavian Vuia era numai un fragment din realitatea vãzutã la fata locului. Situatia camarazilor nostri din acest orãsel era mult mai bunã. 
La Freising a descoperit un puternic grup de legionari, care îsi gãsiserã camere la familii din localitate si se bucurau de asistensa socialã a organizatiei UNNRA. Nici o primejdie nu-i ameninta. Îsi întocmiserã si o organizatie proprie, care îi reprezenta pe lângã autoritãtile americane. Mãrturia lui Borobaru cãdea ca din cer asupra noastrã. 
Era prea frumos ca sã fie adevãrat! Noi, care ne imaginam cã nu mai existã nici un supravietuitor din cataclismul ce s'a abãtut asupra Miscãrii, îi descoperim acuma cã toti sunt teferi. Singura lor grijã era dacã noi, cei dispãruti de la Alt-Aissee, mai suntem liberi. Fãrã a mai sta o clipã la îndoialã, ne-am decis sã plecãm cu totii la Freising. Contactul cu camarazii concentrati în acest oras era prea important ca sã nu-l sãvârsim cât mai în grabã. De la ei vom afla informatii precise despre toti legionarii risipiti în acest spatiu. În afarã de bucuria de a-i revedea, experienta lor cu Americanii ni s'a pãrut de importantã capitalã pentru supravietuirea Legiunii, ajutându-ne la orientarea noastrã politicã. 

2. NUCLEUL LEGIONAR DE LA FREISING 

Gazda a fost deosebit de amãrâtã când a aflat de plecarea noastrã. Se obisnuise cu noi si nãdãjduia sã rãmânem toatã iarna în locuinta ei. Dar ea nu cunostea nevoile ce ne mânau în altã parte. Asa ni s'a întâmplat în toate casele pe unde am trecut. Lãsam numai regrete. Eroul acestei apropieri sufletesti de Germani a fost pretutindeni Petre Ponta, cu hãrnicia lui proverbialã. În primele zile ale lunii Octombrie, pãrãsisem Freiburg cu trenul, via München. De acolo am luat un tren local spre Freising. Borobaru, ce cunostea orasul din cãlãtoria lui anterioarã, ne-a condus la casa unde locuiau legionarii. Toatã clãdirea era ocupatã de ei. ªi sus si jos, odãile erau pline de Români. 
Am cunoscut atunci si pe Fraulein Tzentzi, proprietãreasa, care era bucuroasã sã aibã pe acesti tineri în casa ei. Pe cine n'am întâlnit acolo? O multime de tineri legionari care participaserã în diferitele sectoare de activitate ale guvernului de la Viena. ªeful lor era Inginerul Virgil Velescu. Toti se adresau lui pentru a-i cere sfaturi si instructiuni. Cuvântul lui era literã de Evanghelie. 
L-am revãzut la Freising pe Ovidiu târlea, refugiat de la Berlin, apoi pe Dumitru Cretu, care se pregãtise la scolile speciale, dar nu reusise sã plece în tarã; mai era Ovidiu Stãnescu, fost în armata nationalã, Bucur Stãnescu. si altii, ale cãror nume nu mi le mai amintesc. 
Acesta era nucleul central de la Freising. Dar în afarã de ei, cum am aflat, se aflau si alti legionari care nu trãiau în grup, ci îsi gãsiserã camere individuale. Am aflat cã locuiau la Freising Dr. Constantin Sassu din Brasov, cunoscutul istoric al Transilvaniei, apoi scriitorul si ziaristul Gheorghe Racoveanu. În cercul acestor rãzleti mai era si Cãpitanul Stãnescu, ce servise în armata nationalã. Dar ceea ce m'a mirat mai mult si nu-mi venea sã cred când mi s'a spus, a fost existenta unui Comitet al Refugiatilor Români la Freising, sub presedintia unui tânãr, Mirodotescu. 
Prin mijlocirea acestui Comitet, Românii refugiati la Freising primeau ajutor direct de la UNNRA! Erau aprovizionati cu alimente din stocurile armatei americane. Noi veneam de la Freiburg flãmânzi si slãbiti, iar ei aveau de toate, pâine, conserve de carne, lapte, marmeladã si alte bunãtãti. Ne-au pus pe masã tot ce aveau. Mi-aduc aminte cã am mâncat praful de lapte cu lingura. N'am mai asteptat sã-l fiarbã în apã. Dar conservele de carne, dar compoturile... Dupã ce ne-am sãturat, au început discutiile. De la ei am aflat dispozitivul de împrãstiere al fortelor legionare din Austria si Bavaria. La Salzburg exista un al doilea Comitet al Românilor sub presedentia inginerului Caraivan. 
Comitetele Românesti erau autorizate de autoritãtile americane sã elibereze certificate de identitate, în lipsa celor originale, pe care, spuneau ei, le pierduserã în vãlmãseala rãzboiului. Erau un fel de agentii consulare ale Românilor refugiati. Bineînteles cã ne-am procurat si noi alte hârtii de identitate, eliberate de Comitetele Nationale din Freising si Salzburg. Am renuntat la cetãtenia germanã si ne-am reluat cetãtenia românã. Ne gândeam cã dacã trecem în Italia sau Franta, ne vom putea strecura mai usor ca Români. Am petrecut câteva zile de odihnã si destindere dupã lunga cãlãtorie de la Alt-Aussee, în care timp am trãit tot cu primejdia dupã noi. Acuma ne aflam sub ocrotirea Comitetelor Românesti, recunoscute de autoritãtile americane. 
Camarazii nostri de aici, în frunte cu Velescu, vãzându-ne, îsi regãsiserã linistea si pacea, dupã turburarea prin care trecuserã. Eram vii si sãnãtosi. Era cel mai mare dar ce le puteam aduce. Noi, la fel, ne miram cã sunt încã liberi, cã nu s'a atins nimeni de nici un fir de pãr din capul lor, si se manifestau ca si cum ar fi apartinut tãrilor biruitoare.
 Se bucurau de un tratament aparte decât al celorlalte miscãri nationaliste care colaboraserã cu Reichul. Acestia erau urmãriti, arestati si deportati în tara de origine, unde îi asteptau închisoarea si condamnãri la moarte. Dar cum s'a petrecut aceastã minune? Cum de organele aliate au fãcut exceptie cu Miscarea Legionarã? 

6. UN OM SALVEAZÃ LEGIUNEA 

Supravietuirea Legiunii din faza criticã a perioadei postbelice, când toate grupãrile nationaliste erau urmãrite de Aliati pentru presupusa lor colaborare cu Germania national socialistã, se datoreste unui singur om, Inginerul Virgil Velescu. 
A sãvârsit o ispravã memorabilã de care n'a vorbit decât câtorva camarazi. De o rarã modestie, nu s'a lãudat niciodatã cu interventia lui providentialã pentru destinele Legiunii. Probabil cã si acum când, dupã 50 de ani, va citi rândurile mele, se va simti afectat de aceastã dezvãluire. 
Dar nu am ce face, cãci actiunea lui, tãcutã si necunoscutã de cei mai multi, reprezintã un moment culminant al istoriei legionare dupã finalul rãzboiului. Velescu i-a salvat pe toti sã nu fie urmãriti, arestati si predati asasinilor ce-i asteptau în tarã. În cursul conversatiilor ce le-am avut cu camaradul Velescu la Freising, am aflat chiar din gura lui episodul schimbãrii de atitudine a Aliatilor fatã de problema legionarã. De ce singurã miscarea noastrã a fost crutatã sã aibã soarta tragicã a Crucilor cu Sãgeti, a Miscãrii Slovace, a Croatilor, predati în masã lui Tito, si asa mai departe? Ce s'a petrecut la Marele Cartier al Armatei Aliate ca sã se facã exceptie cu Miscarea Legionarã? Noi am rãmas pânã la capãt credinciosi Puterilor Axei si se gãseau suficiente pretexte ca sã fim arestati si trimisi în România. 
În aceste împrejurãri de nesigurantã si dusmãnie, când toti combatantii nationalisti care au luptat alãturi de Germania erau pecetluiti cu calificativul de "colaborationist", fãrã sã se mai ia act de situatia specificã a fiecãrui grup, Virgil Velescu a avut curajul sã se înfrunte chiar cu centrul de unde se decretau aceste mãsuri de represiune contra asa zisilor criminali de rãzboi. Dar cum de a ajuns sã pledeze în fata instantei aliate supreme cauza Legiunii? Pentru a se putea realiza acest contact, a intervenit un lant de întâmplãri care ies din comun si care apartin mai degrabã unei ordini supranaturale. 
La Freising se refugiase, azvârlitã de calamitatea rãzboiului, si o doamnã românã, numitã Sangiuleanu. Velescu a cunoscut pe aceastã doamnã si i-a povestit lantul de suferinte al Legiunii sub toate regimurile, inclusiv tratamentul de care am avut parte din partea Germaniei; domiciliu fortat, lagãrul de la Buchenwald si interdictia oricãrui contact cu exteriorul si cu tara. 
Doamna Sangiuleanu a fost adânc impresionatã de dezvãluirile lui Velescu si îngrijoratã sã nu se abatã o nouã prigoanã contra legionarilor din partea Aliatilor, din necunoasterea adevãratei lupte legionare, i-a propus lui Velescu sã meargã la Frankfurt am Main, la Marele Cartier al Armatei Americane, unde ea cunoaste pe cineva care apartine Statului-Major al lui Eisenhower, Comandantul Suprem al Armatei Aliate din Germania. Dar cine era aceastã doamnã Sangiuleanu? În perioada premergãtoare rãzboiului, între anii 1937-1939, lucrase ca functionarã la Ambasada Americanã din Paris. Acolo a cunoscut, lucrând în biroul lui, pe Consilierul Robert Murphy, acela care mai târziu, în 1942, va juca un rol decisiv în pregãtirea invaziei aliate din Nordul Africei. 
Din acel moment, Robert Murphy a devenit consilierul diplomatic al Generalului Eisenhower, post pe care l-a pãstrat în tot cursul rãzboiului cât si dupã capitularea Germaniei. Acuma se afla la Frankfurt/Main, la Cartierul Generalului Eisenhower, fiind omul de încredere al acestuia în relatiile cu aliatii europeni. Generalul Eisenhower avea o încredere totalã în expertizele politice ale lui Robert Murphy si îl consulta ori de câte ori trebuia sã decidã asupra tratamentului ce trebuie sã se aplice fostilor inamici. Doamna Sangiuleanu suferise ea însãsi rigorile lagãrelor germane. Pe timpul ocupatiei, a fost arestatã la Paris de Gestapo, ca fostã functionarã a Legatiei Americane, bãnuitã cã ar face spionaj în favoarea Aliatilor, si internatã în lagãrul de femei Ravensbruck. Eliberatã la capitularea Germaniei, si-a gãsit refugiu la Freising, unde a întâlnit pe Velescu si grupul de români. 
De aici se leagã cunostinta lor. Doamna Sangiuleanu i-a propus lui Velescu sã întocmeascã un memoriu referitor la problema Legiunii si sã i-l predea lui Murphy în audienta ce vor solicita-o împreunã. Velescu a redactat acest memoriu în frantuzeste, în care a expus suferintele ce le-a îndurat Miscarea atât din partea lui Antonescu cât si a Reichului German. 
Doamna Sangiuleanu, veche cunostintã a lui Robert Murphy, a obtinut cu usurintã audienta si au plecat împreunã la Frankfurt. În cursul audientei, Robert Murphy a citit mai întâi memoriul si apoi, într'o discutie amicalã, i-a pus lui Velescu o serie de întrebãri complementare. Velescu i-a rãspuns punct cu punct, dezvãluind toatã tragedia Legiunii. La despãrtire, Robert Murphy i-a comunicat lui Velescu cã el este convins de dreptatea cauzei noastre si cã va cãuta sã convingã si pe Eisenhower sã facã o exceptie cu Miscarea Legionarã, scotându-o din categoria grupãrilor "colaborationiste".
 I-a recomandat doar ca legionarii domiciliati în zona americanã din Germania sã se manifeste cu oarecare prudentã, pentru a nu provoca interventii din partea cercurilor ostile. Generalul Eisenhower a urmat avizul lui Murphy si si-a dat consimtãmântul ca în listele colaborationistilor sã nu figureze membrii Miscãrii Legionare. Acest ordin a fost imediat transmis tuturor autoritãtilor americane din Bavaria, cu urmarea cã legionarii din acest spatiu nu numai cã nu au fost urmãriti, dar au fost acceptati si sub ocrotirea asistentei sociale a organizatiei UNNRA. Misterul legionar de la Freising se lãmurise. 
Eroul anonim al acestei isprãvi legendare a fost Inginerul Virgil Velescu. Lui se datoreste cã, în spatiul controlat de americani, nu s'au produs represalii contra legionarilor, n'au fost arestati camarazii nostri si nici trimisi autoritãtilor din tarã. Când am ajuns la Freising, operatia era încheiatã. Nu stiu în ce mãsurã beneficiam si eu de aceastã protectie. Am preferat sã continui sã îmi pãstrez anonimatul. 

7. O EXPEDITIE LA SALZBURG 

 Încurajat de situatia gãsitã la Freising si de rezultatele audientei lui Velescu la Murphy, m'am decis sã fac o cãlãtorie la Salzburg, pentru a cerceta centrul românesc înjghebat aici în jurul Comitetului National, condus de inginerul Caraivan. 
De astãdatã nu mai plecam sã-mi pierd eu urmele, ci pentru a da eu de urma altora. Mi-era dor sã-mi revãd camarazii împrãstiati prin spatiul austro-german si pentru a culege alte informatii referitor la atitudinea Puterilor Aliate fatã de Miscare. În realizarea acestei expeditii, dispuneam de un punct de sprijin în localitatea Piding din Bavaria, asezatã chiar pe frontiera cu Austria.
 Aici îsi gãsise loc de sedere camaradul Bucur Stãnescu, plecat de la Freising, chiar la primarul din sat. si atunci ne-am fãcut urmãtorul plan: mergem la Piding, dormim la gazda lui Bucur Stãnescu si apoi, a doua zi, când se va înnopta de-a binelea, vom trece frontiera si vom lua soseaua spre Salzburg. 
Echipa aleasã sã mã însoteascã era formatã din urmãtorii camarazi: Vasile Mailat, Marcel Ghinea, Bucur Stãnescu si Traian Borobaru. Bucur Stãnescu si Ghinea Marcel trecuserã de mai multe ori frontiera si cunosteau drumul. Dupã toate prevederile omenesti, vom putea ajunge la Salzburg fãrã incidente. Echipa însotitoare, inclusiv Mailat, care locuia la Salzburg, era alcãtuitã din 'specialisti' ai trecerilor.
 Era pe la mijlocul lui Octombrie când ne-am îndreptat spre Piding. L-am cãutat pe Bucur Stãnescu si îndatã am aranjat cu el sã ne gãzduiascã o noapte si pe noi. Bucur Stãnescu dispunea de o armã puternicã pentru a-si procura casã si masã pe unde trecea. Nu stiu cum fãcuse cã obtinuse de la autoritãtile competente o hârtie prin care se adeverea cã fusese internat în lagãrul Buchenwald. 
Cu acest act, ca fost prigonit al regimului national-socialist, obtinea cu usurintã adãpost prin toate localitãtile pe unde trecea. Primarul din Piding n'a stat nici o clipã la îndoialã sã ne gãzduiascã si pe noi o noapte pe lavite si divane. A doua zi, pe înoptat, ne-am îndreptat spre frontierã. Nu era pãzitã de nimeni. 
Am trecut-o fãrã nici o dificultate. 
Am apucat apoi soseaua principalã spre Salzburg, cu sufletul usurat cã am trecut hopul. Dar iatã cã tocmai în Austria, unde ne simteam în largul nostru, dupã trecerea frontierei, putea sã ni se întâmple ceva grav. Când mergeam noi agale în noapte pe sosea si nu eram departe de oras, se apropie de noi un tânãr cu bicicleta si ne cere actele. 
Ne spune cã apartine politiei de granitã austriece, recent înfiintatã. Dupã ce cerceteazã actele, ne întreabã de unde venim. Bucur Stãnescu numeste o localitate de pe teritoriul austriac, care se afla tocmai înainte de frontierã. 
Se uita neîncrezãtor la noi. La urmã ne spune cã trebuie sã mergem cu el la un post de control politienesc din Salzburg, pentru verificarea actelor si a domiciliului nostru. Situatia se complicase. Cine stie dacã la acest post nu vom fi cercetati mai temeinic si nu se va descoperi cine suntem? Toti camarazii se gândeau la mine, cãci ei, individual, s'ar fi putut descurca. 
Am început sã tratãm cu el, explicându-i cã mergem în vizitã la niste prieteni, la Salzburg, si dupã aceea ne vom întoarce în comuna de unde am venit si avem domiciliul. Dar austriacul nu ne credea si cerea mortis sã mergem cu el pânã la postul de politie din Salzburg. Ori, tocmai aceasta voiam sã evitãm, o confruntare cu autoritãtile. Atunci Bucur Stãnescu ia o decizie neasteptatã, care m'a nelinistit si pe mine. 
I-a spus agentului austriac cã noi nu mergem la post, cã avem treabã la Salzburg si sã ne lase în pace. Noi eram 5 si el era 1. Raportul de forte era net în favoarea noastrã. A mai încercat el sã ne opreascã, strigând la noi sã-l urmãm, dar fãrã rezultat. Bucur Stãnescu a luat-o înainte si noi dupã el. 
Ajunsi la Salzburg, ne-am strecurat pe strãzi laterale, pentru a ni se pierde urma. Ne-am socotit în afarã de primejdie abia când am ajuns la camaradul Gheorghe Simicin, care lucra la Americani. Locuia într'o baracã si acolo am stat eu cu Borobaru. Ceilalti s'au risipit pe la alti camarazi. Gheorghe Simicin ne-a primit cu toatã dragostea si ne-a ospãtat cu toate bunãtãtile. Am stat de vorbã cu el pânã noaptea târziu. 
Locuind la Simicin, ne aflam si noi sub protectia americanã. La Salzburg am reusit sã vãd si pe inginerul Iordan Caraivan, presedintele Comitetului Român. 
Tot la Salzburg am mai întâlnit pe camarazii Spiridon Neatã si Gicã Tase, care ne-au fost de mare folos mai târziu, când expeditia noastrã în Austria a luat un caracter mai accidentat. Se zice cã nu este bine sã fii superstitios, dar iatã ce ni s'a întâmplat. Tocmai când treceam frontiera, ne-a iesit în cale o mâtã neagrã. Marcel Ghinea ne spune cã e semn rãu si sã ne întoarcem. Am glumit cu el, spunându-i cã nu putem renunta la expeditie pentru o mâtã neagrã. Dar iatã cã superstitia s'a adeverit. Noroc cã am întâlnit numai un agent de politie si nu doi sau mai multi... Ce s'ar fi întâmplat!

 8. DRAMA DE LA BAD GASTEIN. PRIMELE LOVITURI SUFERITE DE GRUPUL ROMÂNESC 

Dupã capitularea Germaniei, la 9 Mai 1945, diplomatii germani, atasati guvernului de la Viena s'au desprins de grupul românesc, dupã ce, în prealabil, avuseserã grija sã comunice autoritãtilor militare americane lista persoanelor care apartineau guvernului national si se gãsesc la Bad Gastein. Misiunea guvernului national se gãsea internatã, chiar de pe timpul Nemtilor, într'un hotel din Bad Gastein, împreunã cu membrii întregului corp diplomatic al tãrilor din Est. La 25 Septembrie 1945, o parte a corpului diplomatic al tãrilor din Est a fost arestatã si internatã în lagãrul Glasenbach, o localitate lângã Salzburg. Cu acest prilej au fost retinuti pentru scurt timp si ministrii guvernului national, refugiati la Bad Gastein: Iasinschi, Generalul Chirnoagã, Comandorul Bailla, Vladimir Cristi si Profesorul Sângiorgiu. Dupã un scurt interogatoriu au fost cu totii pusi în libertate si s'au întors la hotelul-resedintã. 
Dar nu trece mult timp si valul arestãrilor se abate si asupra Românilor. Era 29 Octombrie 1945. În aceastã zi pãtrunde în hotelul unde locuia misiunea româneascã un puternic grup de politisti, format din austrieci veniti special de la Viena, care aveau ca ajutoare echipe de agenti recrutati dintre cehoslovaci si iugoslavi. Toti acestia operau sub comanda sefului C.I.C. de la Bad Gastein, cu numele Meitner. Dar se întâmplã ceva neobisnuit. Nu sunt arestati fostii ministri români din guvernul de la Viena, ci numai membri Consulatului General al României de la Viena. 
Functionarii care au reprezentat Consulatul la Viena pe timpul guvernãrii noastre. Mihail Enescu, Consul General, si Doamna Maria Bucur, Secretara Serviciului Consular, au fost ridicati si dusi la C.I.C. din Bad Gastein. La întrebarea lui Enescu de ce sunt arestati, li s'a rãspuns cã este un ordin al Departamentului de Stat, provocat de o cerere a guvernului român, sprijinitã de alte guverne din rãsãrit. 
Notãm cã în acea vreme era la putere guvernul Groza, înscãunat, la 6 Martie 1945, prin presiunea Moscovei. Ministrii Iasinschi, General Chirnoagã, Vladimir Cristi si Profesorul Sângiorgiu n'au fost deranjati nici cel putin printr'o simplã anchetã. În schimb, Mihail Enescu si Doamna Maria Bucur, dupã interogatorii exhaustive pe care le-au suferit, au fost internati în lagãrul Glasenbach. Descinderea politieneascã la Hotelul din Bad Gastein putea sã aibã urmãri si mai grave, provocând arestarea mea. 
Eu mã aflam cu Traian Borobaru, cum am spus în capitolul anterior, la Salzburg. Aflându-mã în apropiere de Bad Gastein, m'am gândit sã fac o vizitã ministrilor de aici, pentru a afla cum trãiesc, ce probleme au, cum vãd ei relatiile cu Aliatii si ce cred ei de situatia noastrã politicã. Voiam sã-i pun si eu la curent cu demersurile lui Virgil Velescu la Marele Cartier al Armatei Americane de la Frankfurt. Fiind încã la Salzburg, m'am informat prin curieri de stãrile existente la Bad Gastein si am aflat cã acolo domneste liniste. Grupul românesc de acolo n'a avut de suferit nici o cercetare politieneascã, fiind crutati pânã acuma de autoritãtile americane, spre deosebire de reprezentantii altor nationalitãti, care au fost chiar internati în lagãr. 
Aceste stiri mi-au dat aripi, hotãrîndu-mã sã fac aceastã cãlãtorie, convins fiind cã se va realiza în afarã de orice primejdie. Bine înteles cã mã gândeam si la sotia mea, pe care nu o mai vãzusem de la Alt-Aussee. Aproape o jumãtate de an n'a stiut nimic de mine; nãdejdea revederii era mare. Prin curieri, de la Salzburg am stabilit ziua si locul unde voi întâlni pe toti colegii mei de Guvern. 
Mã voi întâlni cu ei în hotelul unde locuiau si am stabilit si ziua întâlnirii, care nu era alta decât ziua fatidicã de 29 Octombrie, când a avut loc spectaculara descindere politieneascã si arestarea lui Mihai Enescu si a Doamnei Maria Bucur. Eu trebuia sã sosesc pe înserat la Bad Gastein, împreunã cu Traian Borobaru, iar de la garã sã apuc drumul spre hotelul diplomatilor, a cãrei adresã mi se dãduse. Programul era în asa fel fãcut încât eu urma sã locuiesc chiar în acest hotel. Doamna Bucur îmi pusese la dispozitie camera ei, în timp ce ea s'ar fi mutat în altã parte. 
Totul pãrea cã se va desfãsura planmässig, fãrã riscuri si fãrã primejdii. Voiam sã rãmân aici vreo douã-trei zile, în care timp as fi putut vorbi despre toate problemele cu colegii mei de minister. Dar în loc de bucuria revederii, dupã ce am sosit cu trenul la Bad Gastein, pe drumul ce ducea la Hotel, am fost întâmpinat de douã fiinte speriate. Doamna Iasinschi si sotia mea, care mi-au povestit, între lacrimi si sughituri, ce s'a întâmplat. Ne-au sfãtuit, tremurând de fricã, sã pãrãsim imediat localitatea. 
Politia se mai gãseste la Hotel si seful C.I.C. din Bad Gastein a întrebat si de mine. Toatã conversatia a durat cinci minute. Le era fricã sã nu fie si ele urmãrite. Ne-am despãrtit în goanã si, împreunã cu Borobaru, am luat-o înainte. Nu puteam pleca din Bad Gastein pe acelasi drum pe care venisem, adicã sã coborîm la garã, luând trenul spre Salzburg. Era primejdios.
 Dar dacã autoritãtile americane au aflat ceva de vizita mea si au pus agenti sã supravegheze gara? Ce este de fãcut? ªtiam cã aproximativ la 5 km de Bad Gastein exista o altã statiune balnearã, Bad Hofgastein. Salvarea nu poate fi decât în directia aceasta. Ne-am decis sã strãbatem noaptea drumul pe jos pânã la Hofgastein si apoi de la statiunea de cale feratã a acestei bãi sã luãm primul tren spre Salzburg, în dimineata urmãtoare. Pânã astãzi nu pot sã uit acest drum. Era iarnã. 
Un drum de munte strâmt si anevoios. acoperit de zãpadã. În dreapta lui era muntele, dar în stânga lui erau vãgãuni adânci. Marginile drumului erau acoperite de sloiuri de gheatã. Trebuia sã ai grijã, cãci un pas gresit te putea azvârli în prãpastie. Adeseori eram siliti sã folosim latura stângã a soselei, pentru a trece podurile sau alte obstacole. 
La aceste cotituri primejdioase se mai adãuga si teama noastrã sã nu aparã din urmã vreun jeep american. Altminteri nici o casã si nici o tipenie de om. Am umblat toatã noaptea, desi localitatea nu era departe. Numai sclipirea zãpezii ne ajuta sã ne orientãm. A trebuit sã facem eforturi disperate ca sã înaintãm pas cu pas. Am rãmas pânã astãzi cu cosmarul acestui drum fioros. 
Dupã ce am descoperit în vale luminile localitãtii Bad Hofgastein, ne-am coborît si ne-am îndreptat spre gazã. Dar a trebuit sã mai zãbovim pe afarã, cãci era încã devreme si gara era închisã. Când s'au aprins luminile si am socotit cã soseste primul tren, am intrat în garã si ne-am luat biletele pentru Salzburg. În trenul încãlzit, dupã frigul îndurat, ne-am simtit alti oameni. Abia ajunsi la Salzburg, mi-am dat seama de primejdia prin care am trecut. Am multumit lui Dumnezeu cã ne-a scãpat si din aceastã încercare. 

9. ÎN MUNTII ALPI 

Speriat de arestãrile de la Bad Gastein si de primejdia prin care am trecut, la un milimetru sã fiu arestat, întors la Salzburg, m'am decis sã caut un drum de iesire din Austria peste munti si sã cobor în Italia. Aflasem locul de frontierã între cele douã tãri, pe unde au apucat Grigore Manoilescu si Mircea Dimitriu. Era o localitate denumitã Wald i. Pinzgau, la care au ajuns cu trenul venind de la Salzburg. Înaintând în munti au poposit în localitatea Krimml. 
De aici s'au urcat si mai sus pânã la Krimmler Wasserfälle. În restaurantul de aici au aflat cã mai sus, în munti, pãstorii din Tirolul de Sud, care au venit primãvara cu vitele, se pregãteau sã se întoarcã tocmai atunci cu turmele.
 Dupã 5-6 ore de urcus au ajuns la pãstori. 
Acestia i-au primit bine, i-au ospãtat si au dormit în fân. A doua zi în zori au pornit cu pãstorii si turmele spre trecãtoarea denumitã Passo dei Taori, la 2.633 metri. Zãpada era pânã la genunchi. Epuizati au ajuns la trecãtoare. Cu mare greutate au coborît în Valle Aurina. De aici au coborît în localitãtile de munte Frettau si St. Peter. Dupã ce au dormit aici o noapte, au plecat spre St. Johann. De aici au luat autobuzul care i-a dus pânã la Brunicco si apoi la Franzenfest. Aceastã ultimã localitate avea statiune de cale feratã. Trenul ce trecea pe aici mergea direct la Roma. La Roma au ajuns cu bine, unde au gãsit pe Ilie Olteanu, Presedintele Comitetului Român din Roma, si pe Emil Bulbuc. Fiind încã la Salzburg, am aflat de fericitul deznodãmânt al expeditiei lui Grigore Manoilescu si Mircea Dimitriu. 
Aceastã reusitã ne încuraja si pe noi sã încercãm a trece muntii în Italia. Pe la începutul lui Noiembrie, am pornit si noi de la Salzburg ca sã refacem itinerariul predecesorilor nostri. Am pierdut din vedere cã sezonul era înaintat. Manoilescu si Mircea Dimitriu trecuserã muntii la 20 Octombrie! În primul rând ne-am ocupat sã descoperim urmele celor doi, pe unde au stat si ce gazde au avut. Cu ajutorul camarazilor de la Salzburg, Mailat, Gicã Tase si Crivãt, am gãsit familia din Wald i. Pinzgau unde au locuit ei. 
Am întâlnit niste oameni primitori, care nu ne-au întrebat nici de unde venim si nici de acte. Manoilescu si Dimitriu lãsaserã o bunã amintire, încât aceasta ne-a servit de reconfortare. 
De abia instalat în sânul acestei familii si s'a ivit o nouã complicatie. M'am îmbolnãvit de o gripã rebelã. Cu temperaturã înaltã. O zi, douã, trei si nu mai trecea. Eram îngrijorat si de vremea care se scurge, cãci cãzuse zãpadã din abundentã. N'aveam nici medicamente. Câteva aspirine. În sat nu am gãsit ce îmi trebuia. Eram îngrijorat de boalã, dar mai îngrijorat de trecerea timpului. 
Ce facem cu muntii? Dimineata mã sculam tot mai slãbit din cauza transpiratiei. Din aceastã situatie penibilã, tot camarazii de la Salzburg m'au salvat. Au venit pe la mine Mailat, Crivãt si Tase. Le-am cerut tuturor sã-mi procure o sticlã de rãchie. Nu aveam un strop de alcool, care, în astfel de împrejurãri, ajutã la biruinta boalei. Dupã câteva zile de asteptare, apare Crivãt cu sticla salvatoare. Era o tuicã de prune de un litru. M'am apucat de ea si am tot bãut, în prima zi, fãrã exagerare, o jumãtate de litru. Am adormit tun si, a doua zi, m'am trezit usurat. Eram slãbit, dar nu mai aveam febrã. 
Eu înclinam sã trecem si acum muntii. Ceilalti camarazi erau mai reticenti. Cãzuse multã zãpadã. Satul era alb. Ne aflam pe la 15 Noiembrie. Puteam sã dispãrem în zãpadã sau sã murim epuizati, cãci trebuia sã urcãm pânã la 3.000 de metri. Cu pãrere de rãu, am renuntat la expeditie. Ne-am întors la Salzburg si ne-am gândit la un alt plan peste munti. Trebuia sã iesim din Austria, cãci ne pândeau primejdiile din toate pãrtile. Meditând mai târziu la esecul intreprinderii noastre, mi-am dat seama cã boala mea a jucat un rol providential. Fãrã de acest repaus fortat, am fi apucat calea muntilor si cine stie dacã nu ne-ar fi rãmas oasele în zãpezile Alpilor. 

 10. RÃMAS BUN DE LA BAD GASTEIN 

Cu toatã pãtania anterioarã, când eram pe punctul sã fiu arestat, am mai fãcut o cãlãtorie la Bad Gastein, pentru a-mi lua rãmas bun de la sotia mea si de la familia Iasinschi. Nu renuntasem la planul sã trec muntii în Italia si îmi alesesem de astãdatã traseul Innsbruck-Brennero. Mã gândeam cã, cine stie, când ne vom mai vedea si dacã ne vom mai vedea, dupã ce autoritãtile militare americane si-au pus ochii pe noi. Sotia mea si familia Iasinschi pãrãsiserã hotelul unde locuiserã pânã atunci toti diplomatii, din cauza descinderii si arestãrii lui Mihai Enescu si Doamnei Maria Bucur si îsi gãsiserã locuintã, unde credeti, chiar la seful jandarmeriei din Bad Gastein. Erau în bunã 'pazã'. 
Eu ca sã îi vãd trebuia sã calc aceeasi casã. Stãteam la îndoialã sã mã duc la ei. Dar cum doamnele m-au asigurat prin curierii trimisi cã nu e nici o primejdie, deoarece seful de post este un om cumsecade, care nu se intereseazã de trecutul politic al chiriasilor, mi-am luat acest risc. Am plecat la Bad Gastein, însotit numai de Traian Borobaru. 
Ajungând la locuinta jandarmului, acolo am gãsit la poartã pe doamnele care mã asteptau, de astã datã fãrã a manifesta vreun semn de neliniste. Camerele ce le închiriaserã erau destul de bune, încãlzite si bine mobilate. Am sosit spre searã, ca sã nu ne vadã nimeni, si am dormit în camera sotiei mele. Am avut o noapte zbuciumatã, deoarece aveam încã febrã, din cauza rãcelei de la munte. 
Vãzându-l pe Iasinschi, l-am rugat stãruitor sã pãrãseascã localitatea si sã se refugieze fie în Bavaria fie în zona englezã, cum fãcuse Profesorul Sângiorgiu. Acesta, dupã întâmplarea de la hotel, se refugiase în zona englezã si acolo, ajutat de alti camarazi, îsi gãsise o locuintã si intrase în legãturã chiar cu autoritãtile militare de ocupatie. Rugãmintea mea n'a servit la nimic. 
El spera sã fie crutat de arestare, socotind cã întâmplarea cu Enescu si Doamna Bucur este urmarea unui denunt si cã în curând vor fi eliberati. L-am lãsat cu aceastã convingere. Eu îmi fãcusem datoria si îl prevenisem. Despãrtirea de sotia mea a fost dureroasã. Presimtea cã nu ne vom mai vedea multã vreme, în afarã de grija de a sti cã plec în necunoscut. I-am promis cã o sã o aduc si pe ea în Italia, dacã voi reusi sã mã stabilesc în aceastã tarã. Era pe la sfârsitul lui Noiembrie 1945, când am fãcut aceastã ultimã vizitã la Bad Gastein. Din acest moment ne-am fixat privirile spre Innsbruck, de unde credeam cã vom putea face saltul peste munti. 

 11. ALTE PERIPETII 
Nu ne-am mai întors la Salzburg deoarece dãduserãm de urma lui Virgil Popa, care îsi gãsise un adãpost într'un sat din Tirol, ceva mai înainte de Kitzbühel. Locuia la o familie de austrieci, care avea si un sãlas, undeva sus pe munte, deasupra satului, pentru paza vitelor si a oilor, când erau duse la pãsune în varã. Sãlasul avea mai mult aspectul unei vile de munte, cu mai multe dormitoare si înzestratã cu sobe. Se putea locui în ea si în cursul iernii. 
Ne-am înteles cu Virgil Popa ca sã ne gãzduiascã câteva zile acolo în vârful muntelui, unde n'aveam sã ne temem de nimic. Întâi am fãcut o recunoastere în partea locului, împreunã cu Virgil Popa, rãmânând ca sã venim a doua oarã singuri. 
Dar ce s'a întâmplat? Între primul si al doilea urcus a cãzut zãpadã si când ne-am avântat spre culme, n'am mai recunoscut drumul ce duce la sãlas. Era peste o mie de metri înãltime. 
Am înaintat noi, eram cu Borobaru, o dupã masã întreagã, pornind din satul de jos, si pe înserate, am ajuns sus pe culme. Dar, din cauza zãpezii ce cãzuse, nu mai recunosteam drumul. Nu se mai vedeau cãrãrile. Urcam la întâmplare, temându-ne cã vom dispãrea în coclauri. 
Când eram mai disperati, apare pe un dâmb silueta lui Virgil Popa. Un chiot de bucurie si ne-am îmbrãtisat. Eram salvati. Casa nu era departe, dar noi ne învârteam în jurul ei. Virgil Popa, îngrijorat de întârzierea noastrã, a coborît sã facã o recunoastere. Ne-a condus în casã si acolo am dat de cãldurã si de o odihnã plãcutã. Am stat câteva zile, bucurându-ne de aerul curat al muntilor si de ospitalitatea ce-o gãsisem aici, înconjurati de dragostea familiei ce se oferise sã ne adãposteascã în aceste ceasuri grele.

12. SPRE INNSBRUCK. TRECEREA MUNTILOR PE LA BRENNERO

Dupã scurta odihnã în sãlasul oferit de Virgil Popa, am luat directia Innsbruck, ultima alternativã pentru a gãsi o trecere spre Italia. Orasul Innsbruck avea avantajul cã se afla în zona francezã de ocupatie, unde, pânã la acea datã, legionarii fuseserã lãsati în pace de autoritãtile militare. În afarã de Traian Borobaru, luasem ca însotitori la Innsbruck pe Vasile Mailat si Ion Crivãt. 
Am plecat în necunoscut. Nu stiam unde vom trage. N'aveam nici o adresã si nici o gazdã. Am plecat cu trenul fãrã sã fi suferit vreun control pe drum. Nu stiu prin ce întâmplare, am descoperit la Innsbruck pe Profesorul Ion Ionicã, care se stabilise în acest oras si avea si o camerã închiriatã. 
De la el am aflat cã în Innsbruck exista un cãmin al Crucei Rosii pentru refugiatii români, întemeiat din initiativa Doamnei Siegens, sotia Directorului Camerei de Comert germano-române de la Berlin. Doamna Siegens era româncã, sora camaradului nostru Nicolae Paul. La cãminul condus de ea, sub ocrotirea autoritãtilor franceze, locuiau mai multi studenti români între care si unii legionari. Ne-am pus întrebarea unde vom putea locui timpul necesar pânã se va gãsi o trecere spre Italia. Mi s'a propus la început chiar cãminul, dar am refuzat de teamã sã nu fim recunoscuti de cineva care ar putea sã vorbeascã sau chiar sã ne denunte. Profesorul Ionicã s'a oferit sã ne tinã în camera lui o zi, douã, pânã ce vom gãsi o altã casã de români. 
Gazda lui îl iscodea mereu, cine suntem noi, de unde venim si dacã ne-am anuntat la politie. Am gãsit o familie de români, a compozitorului Eugen Stoia care n'avea decât o singurã camerã si a fãcut sacrificiul sã ne facã loc de dormit în spatiul restrâns al propriei lor locuinte. 
În timpul acesta Vasile Mailat a pornit în explorare spre Brennero, pentru a descoperi un loc de trecere prin munti. A mers cu trenul pânã la garã, dându-se jos la Brennero. A luat-o apoi spre stânga localitãtii si a început sã urce înãltimile dimprejur. 
Era în a doua jumãtate a lunii Decembrie, aproape de Crãciun si muntii dimprejur, de peste o mie de metri, erau acoperiti de zãpadã. Singur-singurel, cu un rucsac în spate, a pornit sã exploreze aceastã pistã. N'a fost usor. A înotat în zãpadã pânã la brâu. Dupã ce a ajuns pe culme, drumul s'a usurat. Zãpadã mai putinã. A mers pânã ce a zãrit în vale proxima localitate, Strassberg, pe teritoriul italian. A coborît, a identificat satul, descoperind cã linia feratã spre Bolzano trece prin el. S'a interesat de garã si de mersul trenurilor. Cu aceste rezultate, a luat drumul înapoi, tot peste munti, pânã la Brennero, de unde s'a întors cu trenul la Innsbruck.
 La întâlnire, Mailat ne-a povestit isprava lui în toate amãnuntele. Era o performantã extraordinarã. Dovada succesului sãu era prezenta propriei lui persoane, aici în mijlocul nostru. Nu ne venea sã credem. Drumul spre Italia era deschis. Fãrã întârziere, ne-am fãcut pregãtirile de plecare. Era dupã Crãciun, când am plecat din Innsbruck, cred cã 28 Decembrie 1945. Misiunea lui Mailat era sã ne conducã pânã la proxima statiune de cale feratã, dincolo de Brennero. 
De aici el s'ar fi întors la Innsbruck, iar noi am fi rãmas în grija lui Crivãt, care fusese în Italia, unde obtinuse si hârtii de resedintã si cunostea reteaua de cale feratã. Intreprinderea nu era usoarã. Avea riscurile ei. În afarã de efortul ce trebuia sã-l facem prin muntii înzãpeziti, ne pândeau alte primejdii. Pânã la Brennero trebuia sã luãm trenul si, cum aflasem, adeseori se fãceau controale din partea Francezilor. Dar prin munti nu ne vom întâlni cu vreo patrulã italianã? Evident cã în spate ne pândeau primejdii mult mai mari, încât nu ne rãmânea altceva de fãcut decât sã ne încredintãm voii lui Dumnezeu, care ne va feri de primejdii. Am luat de la Innsburck trenul spre Brennero, plin de cãlãtori din localitãtile pânã la frontierã. 
Apãream si noi ca niste oameni din partea locului. 
Am coborît la Brennero, împreunã cu alti cãlãtori, ca si cum am fi fost locuitori ai acestui punct de frontierã. La proxima cotiturã, am trecut pe partea stângã a cãii ferate, cãlãuziti de Mailat. Cum am ajuns la poalele muntilor, am început sã urcãm. 
Era pe înserat. În afarã de greutatea suisului, trebuia sã ne facem drum printr'un strat de zãpadã care ne ajungea pânã la brâu si uneori chiar pe piept. Ascensiunea a fost grea. Mai ales pentru mine, care eram slãbit din cauza rãcelii anterioare. Noaptea târziu, am ajuns pe vârful muntilor. Privind în vale am vãzut luminile din Brennero si ceva mai departe localitatea Strassberg, unde trebuia sã coborîm. Am mai mers câtva timp pe deasupra înãltimilor, pe unde zãpada era mai micã si, pe la 5 dimineata, am început coborîsul. În fata gãrii, ne-am despãrtit de Mailat si am rãmas numai cu Crivãt. 
Am intrat în statiune si Crivãt, care vorbea italianã, ne-a cumpãrat bilete fãrã nici o dificultate pânã la Bolzano. Am asteptat în garã câtva timp pânã ce a sosit trenul italian de la Brennero. 
Ne-am urcat în tren cu alti cãlãtori care mergeau în aceeasi directie. În afarã de conductorul trenului, care controla biletele, n'am vãzut nici o politie si nici carabinieri. La Bolzano aceeasi atmosferã. Nici un control la coborîre. Ne-am dat jos si am respirat usurati. Ne aflam pe pãmânt italian, lãsând în urmã CIC-ul american si spaima prin care trecuserãm. 

13. DE LA BOLZANO LA ROMA SI NAPOLI 

La Bolzano, Crivãt ne-a gãsit repede o camerã la un hotel. El se bucura de o dublã nationalitate. Avea o hârtie pe numele lui Ion Crivãt, dar mai poseda si un alt act, pe numele lui propriu italienizat, de Giovanni Crivatti. În stãrile confuze de dupã rãzboi, le-a obtinut pe amândouã de la autoritãtile italiene. El a rãmas cu numele italian, iar mie mi-a dat actul lui în româneste, cu care am cãlãtorit fãrã nici o grijã în toatã Italia. Borobaru avea un pasaport românesc, eliberat de Consulatul Român din Viena, pe numele de Valer Ionescu. La Hotel, s'a legitimat singur Crivãt, italianul, iar noi eram doar însotitorii lui. Singurul dezavantaj era cã hotelul nu era încãlzit. Noi, zgribuliti de frig, dupã trecerea muntilor, ne-am vârît în plãpumi si am adormit pânã la ziuã. A doua zi, dupã ce am plãtit hotelul, am pornit spre garã. Am aflat trenuri care aveau ca destinatie Roma. Am cumpãrat bilete si seara ne-am urcat în tren. Îmi aduc aminte precis cã era ziua de 1 Ianuarie 1946 când am ajuns la Roma. 
În urma noastrã rãmãseserã, ca un vis urât, primejdiile prin care am trecut în Austria. Eram în capitala Italiei, pe care o cunoscusem în fuga mea anterioarã din Germania. Acum mi se pãrea maiestuoasã. Senzatia cã ne putem misca liberi în lungul si latul Italiei, fãrã nici o amenintare din spate, cum se întâmplase în 1942, ne umplea sufletul de o multumire nemãrginitã. La Roma stiam adresa lui Emil Popa si a sotiei lui, Tiana. Locuiau la Cãminul Preotilor Uniti, Pio Romeno. 
Emil Popa fusese angajat portar la acest cãmin, unde primise si o camerã de locuit. Ne-a primit si pe noi în camera lor. Crivãt, dupã instalarea noastrã, s'a dus la un hotel. Emil Popa ne-a atras însã atentia sã nu iesim din cãmin fãrã avizul lor, ca sã nu ne vadã studentii care locuiau acolo. El ne va indica dacã drumul este liber si la ce orã ne putem întoarce. La Roma cercul cunostintelor noastre s'a lãrgit. Am descoperit pe Grigore Manoilescu la Castelgandolfo, în palatul unei contese. Bucuria revederii a fost de nedescris. si unii si altii am trecut muntii cu mari greutãti si acum ne mângâia soarele Romei. 
Mircea Dimitriu nu era la Roma. El îsi gãsise adãpost într'un lagãr de refugiati din Napoli. Tot la Roma am dat de urmele lui Emil Bulbuc si Ilie Olteanu. Olteanu era presedintele Comitetului Român de Ajutorare al Românilor refugiati la Roma. Am zãbovit la Roma mai bine de o lunã de zile. Cãlãuziti de Emil Bulbuc, am vizitat Frascati, Roca di Papa, Albano si alte localitãti de renume international. Ni se pãreau toate aceste peisagii ceva din lumea basmelor. 
Pare cã Dumnezeu voia sã ne rãsplãteascã pentru suferintele îndurate în lagãr si pentru ultimele încercãri ce le-am îndurat pentru a trece bariera grea a muntilor. Pe la începutul lui Februarie am coborît pe meridian la Napoli, cu gândul sã ne bucurãm de climatul blând al Italiei Meridionale. În locul lui Crivãt, care plecase spre nord, ne-a însotit la Napoli Emil Bulbuc.
El era îndrãgostit de Italia, o cunostea ca în palmã pânã la capãtul cizmei si trecuse chiar dincolo, în Sicilia. Era un ghid de nepretuit. În Napoli ne-am încartiruit usor, într'o resedintã particularã, fãrã sã ne cearã stãpâna acte. Apoi am început sã vizitãm împrejurimile. L-am descoperit mai întâi pe Mircea Dimitriu într'un lagãr de refugiati aproape de Napoli. Cum el nu era în lagãr în momentul când l-a cãutat Emil Bulbuc, s'a speriat de aceastã vizitã neasteptatã, crezând cã e cãutat de politie. 
Se gândea chiar sã disparã din lagãr, înainte de a da ochii cu presupusul politist, când a vãzut intrând pe poarta lagãrului pe Emil Bulbuc. Emotia revederii a fost de nedescris. si unii si altii eram teferi si ne priveam cu bucurie în ochi. Cât am stat la Napoli, toatã luna Februarie, am vizitat locurile demne de vãzut din regiune: Insula Capri, Pozuelo, Vesuviul, Pompei si Herculanum. Am pornit apoi dincolo de Vezuviu pe înãltimile care duc la mare, de unde am contemplat faimosul Sorrento. Emil Bulbuc ne-a dus si a o reprezentatie de operã, în Teatrul San Carlos din Napoli, unde cânta tocmai compatriotul nostru Tommaso Spataro, în Rigoletto.

14. VESTI RELE DIN AUSTRIA 

La începutul lui Martie 1946 am întrerupt vacanta la Napoli si ne-am îndreptat din nou spre nord. Ne dãduserãm întâlnire cu Octavian Rosu la Milano, pe care îl însãrcinasem sã ne caute o trecere în Franta. La Roma ne asteptau vesti nelinistitoare din Austria. Nu erau clare. Crivãt adusese stirea cã se operaserã noi arestãri între Românii de la Bad Gastein de cãtre politia militarã americanã. 
Târziu de tot am aflat ce se petrecuse. Cum am scris si mai înainte, ministrii si diplomatii români încartiruiti la Bad Gastein, la începutul ocupatiei americane, n'au avut de suferit represalii, în timp ce diplomatii celorlalte guverne din rãsãrit si corpurile lor consulare au fost arestati la 25 Septembrie 1945 si internati în lagãrul de concentrare Glasenbach, de lângã Salzburg, special organizat pentru criminalii de rãzboi. Temporar pentru Români, cum am scris în capitolul Drama de la Bad Gastein, n'a durat mult. La 29 Octombrie, grupul românesc suferã primele arestãri. Victimele CIC-ului nu sunt ministrii români, ci membrii Consulatului Român din Viena, Mihail Enescu, Consul General, si secretara Consulatului, Doamna Maria Bucur. Am relatat cum s'au petrecut aceste arestãri în capitolul mai sus amintit. 
Ministrii nostri, Iasinschi si General Chirnoagã, vãzând cã arestãrile se limiteazã la personalul consular, au presupus cã arestarea lui Enescu si a Doamnei Bucur se datoreste unor denunturi si, dupã ancheta de rigoare, vor fi în curând eliberati. 
Din acest motiv au continuat sã rãmânã la Bad Gastein, în afarã de Profesorul Sângiorgiu, care, imediat dupã arestãri, s'a refugiat în zona englezã din Germania. Dar interpretarea datã de cei doi ministrii arestãrii lui Enescu si Doamnei Bucur nu era corectã.
 Contrar asteptãrilor lui Iasinschi si Generalului Chirnoagã, peste câtva timp a venit si rândul lor sã fie ridicati. Desi trecuserã aproape patru luni de la primele arestãri, pe la jumãtatea lunii Februarie 1946, Vasile Iasinschi, Generalul Chirnoagã si Comandorul Bailla au fost arestati de C.I.C. si internati în lagãrul Glasenbach, unde s'au revãzut cu Doamna Bucur si Mihail Enescu. 

15. LAGÃRUL GLASENBACH 
Lagãrul Glasenbach, din localitatea cu acelasi nume din apropierea Salzburgului, era populat de o multime de detinuti, presupusi criminali de rãzboi ai Reichului, bãrbati si femei, cât si de numerosi oameni politici si militari apartinând acelor formatiuni sau guverne strãine de pe teritoriul Germaniei care au luptat pânã în ultima clipã contra invaziei sovietice. În aceastã populatie de toate nationalitãtile se aflau acum si Românii nostri, asupra cãrora apãsa aceeasi acuzatie cã ar fi criminali de rãzboi. 
Germanii trebuiau sã fie judecati de tribunalele militare aliate, iar reprezentantii celorlalte nationalitãti din rãsãrit urmau sã fie predati Statelor respective, pentru a fi judecati de tribunalele lor. 
Pe Români îi astepta soarta ca sã fie extrãdati în România, unde, din Martie 1945, venise la putere guvernul Groza, dominat de comunisti. În lagãrul Glasenbach se aflau arestati si doi legionari, Spiridon Neatã si Ion Rãdulescu. Neatã era originar din Muscel, iar Rãdulescu din Prahova. Fuseserã amândoi internati la Buchenwald iar sfârsitul rãzboiului i-a prins la Salzburg. În vreme ce Enescu, Maria Bucur, Vasile Iasinschi si Generalul Chirnoagã au fost ridicati si dusi la Glasenbach pe baza unei dispozitii generale a Tribunalului de la Nürnberg, si legionarii Neatã si Rãdulescu, care nu intrau în aceastã categorie, au cãzut victimã unor denunturi din partea unor români de la Salzburg, care intraserã în serviciul politiei americane. Mai erau pe listã sã fie arestati si internati la Glasenbach si legionarii Vasile Mailat si Gicã Tase. Acestia avuseserã prevederea sã se refugieze din vreme în zona americanã din Germania, unde, gratie interventiei lui Velescu la Murphy, legionarii aflãtori aici se bucurau de libertate. Împotriva celor mai sumbre prevestiri, care frãmântau pe detinutii români din lagãr, vãzând cum dispãreau, fãrã a se mai întoarce, reprezentantii altor formatiuni politice care luptaserã alãturi de Germania, grupul de Români internati la Glasenbach s'a salvat în totalitatea lui. 
Nici unul dintre membrii guvernului de la Viena si nici un aderent al Miscãrii Legionare n'au fost declarati criminali de rãzboi sau colaborationisti si predati guvernului din tarã. La 13 Iulie 1946, a sosit la Glasenbach un ofiter american, cu formulare ale Comisiei de Instructie de pe lângã Tribunalul International de la Nürnberg. Aceste formulare au fost predate si detinutilor români, pentru a fi completate. Ofiterul se întorcea cu ele de la Nürnberg, pentru a fi examinate.
 Rostul lor era sã stabileascã dacã persoanele implicate nu apartineau unor organizatii culpabile colectiv, nu sãvârsiserã crime contra umanitãtii si nu apartineau grupului denumit colaborationist. Rezultatul anchetei de la Nürnberg s'a încheiat cu un non lieu pentru membrii guvernului de la Viena si ceilalti detinuti. În luarea acestei decizii a contribuit în mod decisiv întrevederea lui Velescu cu Robert Murphy, care a dat instructiunile necesare cum sã se procedeze în cazul Miscãrii Legionare. Memoriile întocmite în lagãr de Mihail Enescu si altul de Generalul Chirnoagã, adresate Generalului Mark Clarck, Comandantul Suprem al Armatei Americane din Austria, au avut si ele o influentã favorabilã în clarificarea autoritãtilor americane privitor la internatii români. 
În Aprilie 1947, dupã cercetãrile de rigoare, au fost eliberati membrii Consulatului Român, Mihail Enescu si Doamna Maria Bucur, împreunã cu Comandorul Bailla. Odatã cu ei au iesit din lagãrul Glasenbach si legionarii Neatã si Rãdulescu. O lunã mai târziu, Mai 1947, au iesit pe poarta lagãrului Vasile Iasinschi si Generalul Chirnoagã. Odatã cu exonerarea acestora de orice culpã, atât Comisia de Instructie de la Nürnberg cât si Comandamentul Suprem Militar Aliat de la Viena au scos din cauzã si entitãtile pe care le reprezentau acesti demnitari: Miscarea Legionarã, Guvernul National Român si Armata Nationalã. Cei ce au participat la activitãtile acestor organisme n'au fost nici fascisti, nici nazisti, nici colaborationisti si nici n'au sãvârsit crime de rãzboi sau crime contra umanitãtii.

16. DIZIDENTII DIN NOU LA ATAC 

Abia s'a sfârsit rãzboiul si dizidentii, 30-40 la numãr, sub inspiratia lui Papanace, si-au schimbat brusc si radical convingerile lor politice. Acesta, dupã înfrângerea suferitã cu formarea guvernului de la Viena, a considerat momentul oportun ca sã-si ia revansa. În acest scop, si-a instruit partizanii cum sã se comporte în noua conjuncturã, dupã capitularea Germaniei, dacã vor avea contacte cu Aliatii sau dacã vor fi anchetati de acestia, cum se prevedea. 
Ei trebuiau sã spunã cã au fost anti-colaborationisti, cã s'au tinut departe de orice colaborare cu Reichul, dupã ce au iesit din lagãr. N'au intrat în guvernul de la Viena, considerând formarea lui o aventurã politicã si militarã. Ei s'au despãrtit de Horia Sima din cauza acestei deosebiri de orientare si perspectivã în colaborarea cu Germania. Ei si-au asumat riscul de a refuza sã se punã în serviciul acelora care i-au internat în lagãr. Toatã rãspunderea pentru formarea guvernului de la Viena si a actiunilor intreprinse de acest guvern cade asupra lui Horia Sima si a oamenilor lui. 
Numai ei au colaborat cu Germania si ei sunt singurii care, conform deciziilor luate de Aliati, pot fi considerati colaborationisti. Dizidentii se lepãdaserã de atitudinea lor din lagãr, când se bãteau cu pumnul în piept cã numai ei au rãmas credinciosi Puterilor Axei si Führerului Adolf Hitler, în timp ce noi am trãdat alianta cu Germania si dispozitia testamentarã a Cãpitanului. Evident cã aceastã schimbare totalã în atitudinea lor politicã surâdea multora dintre dizidenti. Papanace le oferea o portitã de scãpare dacã represaliile aliate se vor abate si asupra Miscãrii. 
Dacã vor fi anchetati, vor declara cã ei n'au participat la activitãtile guvernului de la Viena si conflictul cu Horia Sima are la bazã tocmai refuzul lor de a mai servi Reichului în ultima fazã a rãzboiului. De unde sã stie Aliatii cã ei n'au participat la guvernul de la Viena, nu din motivele ce le afisau acum, ci pentru cã se opuneau la formarea acestui guvern sub conducerea lui Horia Sima, iar, în lagãr, au azvârlit torente de acuzatii contra Comandantului Legiunii, învinuindu-l pe acesta de trãdare a aliantei cu Germania.
 Gândul lui Papanace si al unora dintre apropiatii lui mergea mai departe. Subita lor schimbare de pozitie, din ultra-nazistã în ultra-aliatã, poate servi si la victoria lor finalã contra lui Horia Sima. 
Ceea ce n'au reusit cu Nemtii, vor reusi poate cu Aliatii. Dupã toate probabilitãtile, Horia Sima, cu membrii guvernului si cu principalele cadre legionare ce l-au urmat, vor fi arestati de Aliati si trimisi în tarã, unde vor fi condamnati, asa cum este în curs sã se procedeze cu cãpeteniile tuturor miscãrilor nationaliste care au colaborat cu Reichul. si atunci în Occident, vor rãmâne liberi ei si numai ei, absolviti de orice învinuire. 
Dupã linistirea stãrilor de rãzboi, vor putea continua nestingheriti de fostul Comandant al Legiunii sã reprezinte în lume idealurile Legiunii. 
Nu se vor mai teme asadar de nici o concurentã politicã, dupã eliminarea tuturor acelora care au colaborat cu Germania la Viena. Conceptia lor putea avea însã si un alt final nedorit de ei. Dacã se începeau arestãrile si deportãrile de legionari, acestea nu se puteau limita la anumite categorii dintre ei. Se crea, cum s'ar zice un vad, o rutinã, de care n'ar fi scãpat nici ei.
 Decizia Aliatilor putea fi globalã si atunci intrau si dizidentii la grãmadã. S'au întâmplat numeroase cazuri de extrãdare de nationalisti din rãsãrit de cãtre Aliati, care nu apartineau forurilor conducãtoare, ci erau simpli aderenti ai acestor miscãri sau a unor unitãti de pe front. 
Dar s'a mai întâmplat ceva care lovea direct si în dizidenti. Între cei reclamati pe cale diplomaticã de guvernele din tarã figurau alãturi de Horia Sima, Papanace si Ilie Gârneatã. Odatã aceastã operatie realizatã, cine stie dacã alti legionari n'ar fi luat acelasi drum fãrã întoarcere. Acest proces de anihilare a Legiunii a fost oprit prin miraculoasa interventie a inginerului Virgil Velescu la Frankfurt. De aceastã interventie au profitat si ei, care ar fi fost bucurosi sã pierim în vãlmãsagul rãzboiului.

  17. LAGÃRUL REICHENAU-INNSBRUCK. UN DENUNT SI CONSECINTELE LUI 

La Innsbruck se întemeiase o comunitate româneascã înfloritoare de refugiati, în jurul Cãminului Crucei Rosii Românesti. Acest cãmin fost înfiintat gratie energiei si priceperii Doamnei Yvonne Siegens, sotia Directorului Camerei de Comert Germano-Române din Berlin, refugiati si ei acum la Innsbruck. Nimic nu pãrea sã turbure linistea acestei oaze de refugiati, care se bucura si de ajutorul ce-l primea în alimente de la diferite organisme umanitare între care si Crucea Rosie Internationalã. 
Cãminul era adãpostit într'o clãdire le Sillgasee 3 si avea trei etaje. Etajul întâi era locuit precumpãnitor de tineri studenti. Etajul al doilea era ocupat de familia Siegens, iar în etajul al treilea erau niste doamne si domnisoare care lucrau la administratia Comitetului. Dar raza de actiune a Comitetului Român al Crucii Rosii era mult mai vastã. Distribuia ajutoare alimentare si la Românii risipiti prin alte localitãti din Tirol si Voralberg. 
Exista un lagãr de Români chiar la Bregenz, pe malul lacului Constanta. Atmosfera era asa de linistitã la Innsbruck si în întreaga zonã francezã de ocupatie, încât tinerii refugiati de aici si-au îngãduit sã invite în comunitatea lor cunoscuti de-ai lor din zona americanã, pentru a petrece Pastile împreunã. Asa Grigore Filiti, care locuia la Graz, a fost invitat de Simeria si alti cunoscuti ai lui sã petreacã sãrbãtorile Pastilor la Bregenz. Dupã mai multe peripetii avute cu jandarmii francezi, care controlau pe cãlãtorii din tren, Filiti a ajuns la Bregenz si a petrecut aici Pastile într'o atmosferã plãcutã si camaradereascã. Dupã o sãptãmânã s'a înapoiat la Innsbruck, cu gândul sã se întoarcã la Graz. A locuit, cum era si firesc, la Cãminul Crucei Rosii, condus de Doamna Siegens. Abia sosit aici, luni, dupã Duminica Tomii, în toiul noptii, casa din Sillgasse este înconjuratã de jandarmi francezi, care au poruncit tuturor locatarilor ca sã se îmbrace si sã-si ia lucrurile necesare pentru o detentiune mai lungã. 
Coborîti în stradã, prizonierii capturati au fost înconjurati de garda acelorasi jandarmi si au pornit în mars de-alungul râului Inn. Dupã o orã si jumãtate de mers pe jos, coloana prizonierilor a fost opritã în fata portii unui lagãr, care se numea, cum au aflat mai târziu, Reichenau. Lagãrul Reichenau fusese construit de Germani si acuma îl foloseau trupele franceze de ocupatie. Erau închisi în acest lagãr multi germani, civili si militari, ofiteri si fosti membri ai partidului national-socialist, apoi alte natii, între care numerosi Ucraineni si chiar evrei care încercaserã sã treacã clandestin frontiera în Italia. 
Acum lagãrul Reichenau se mãrise cu contingentul românesc destul de numeros. În afarã de cei capturati la Cãmin, au fost arestati si dusi în lagãr aproape toti Românii aflãtori în zona francezã de ocupatie, adicã în Tirol si Voralberg. Numãrul Românilor internati în acest lagãr, de pe urma acestei razii, era de aproape 40. Între ei se aflau Maiorul Maftei cu sotia, ridicati de la Kitzbühel; istoricul Alexandru Randa, comandorul Muresanu, întreg grupul de la Bregenz, în frunte cu Simeria, seful lagãrului de Români de aici, Dr. Hacman, profesor de fizicã cu sotia, George Siegens cu sotia. Dintre tineri, aproape mai toti legionarii tineri care s'au refugiat în zona francezã din Austria.
 Între ei, Dionisie Ghermani, Grigore Filiti, Victor Carâp si alti legionari din garnizoana Berlin. Apoi Gheorghe Bulumete, Ion Bodoc si Hatmanul Hojbotã, care locuiau la Bregenz sau la Bludenz. Evident cã cei internati s'au întrebat pentru ce au fost arestati si internati în lagãr. Versiunea lansatã de Francezi a fost cã la Comitetul Crucei Rosii s'ar fi descoperit niste nereguli în distribuirea ajutoarelor primite de la diferite organisme internationale. Aceastã explicatie a cãzut prin absurditatea ei. Ce cãutau aici persoane care locuiau la Cãmin, dar nu aveau nimic în comun cu administratia? Sau, de ce au fost arestate persoane din alte localitãti, cum erau cei de la Kitzbühel sau Bregenz? 
Ce cãutau în lagãr Alexandru Randa sau Maiorul Maftei? Pânã la urmã s'au lãmurit lucrurile, când a început ancheta celor internati. Au fost arestati si internati pentru motive politice. Pentru participarea lor la Guvernul de la Viena si pentru apartenenta unora dintre ei la Garda de Fier. Operatia era un ecou al procesului ce se desfãsura tocmai atunci la Nürnberg si a unor interventii, ce veniserã din tarã, ale guvernului Groza. 
Francezii, extrem de sensibili la notiunile de criminali de rãzboi, nazisti, fascisti si colaborationisti, au procedat fãrã nici o discriminare la arestarea Românilor din spatiul controlat de ei. Aceastã razie a autoritãtilor franceze nu s'ar fi întâmplat dacã nu ar fi fost alarmati de anumite denunturi, chiar din mijlocul Românilor. 
Trei legionari marginali - care în lagãrul Buchenwald s'au atasat grupului dizident si erau cunoscuti prin virulenta atacurilor lor contra conducerii legionare - au intrat în serviciul Francezilor si au denuntat pe ceilalti legionari. Cã "sunt nazisti", cã "au ajutat pe Hitler pânã în ultima clipã a rãzboiului", cã "sunt colaborationisti notorii, care trebuie sã-si ia cuvenita pedeapsã". Autoritãtile franceze, foarte sensibile la aceste denunturi, n'au binevoit sã facã o anchetã preliminarã, pentru a se convinge de adevãrul acestor acuzatii, ci au dat un ordin global sã fie arestati si internati în lagãr toti Românii din zonã. Fostii nostri camarazi care s'au pretat la aceastã faptã urâtã, punând în primejdie libertatea si poate viata atâtor compatrioti, au fost trei studenti: Nicolae Tãnase, Antonovici si Stefan Popescu. La acestia s'a adãugat, întãrind spusele lor, cunoscutul agent al lui Eugen Cristescu din lagãrul Rostock, care uneltise asasinarea cãpeteniilor legionare din acest campament, ªerbu. Cu declaratiile contra celorlalti români, ei urmãreau pe de o parte sã se punã la adãpost de eventuale urmãriri ("noi am fost contra guvernului de la Viena, contra colaborãrii cu Germania"), iar pe de altã parte sã se rãzbune pe acei legionari care nu aprobau defectiunea lor. Oaza de pace si frãtietate de la Innsburk sãrise în aer. Soarta celor arestati si internati în lagãrul Reichenau era incertã. 
Puteau fi ridicati de la o zi la alta si predati guvernului din tarã. La Nürnberg se judeca procesul cãpeteniilor national-socialiste, iar în tarã începuse procesul Antonescu. Sub ochii lor, ai celor internati, au fost ridicati ucrainieni si predati Rusilor. 
Se asteptau de la o zi la alta sã aibã si ei aceeasi soartã. Denuntãtorii, camarazii lor de altãdatã, întretineau relatii si cu guvernul din tarã, via Viena. La Innsbruck apãruse un General român, Balosin, trimis de guvernul din tarã pentru repatrieri. Dar în afarã de aceastã misiune oficialã, avea si alta paralelã. Unde se gãsesc legionarii? În ce lagãre si zone, pentru ca guvernul român sã le cearã Aliatilor extrãdarea lor? 
Acest General Balosin a apãrut în toate lagãrele din Austria, Germania si Italia, în cãutare de criminali de rãzboi, misiune camuflatã sub formula plauzibilã a repatrierilor. Generalul Balosin venise însotit la Innsbruck de un colonel si de un cãpitan, numit Iliescu. Acest cãpitan, în convorbirile avute în lagãrul Reicheanu, le-a comunicat unor detinuti de legãtura ce existã între cei trei denuntãtori si guvernul din tarã, prin intermediul Legatiei din Viena. Ovidiu Stãnescu, internat si el în lagãrul Reichenau, l-a vãzut întâia oarã pe Generalul Balosin intrând pe poarta lagãrului Enghien-Edingen, din Belgia, unde se aflau multi prizonieri români. Deznodãmântul final a fost însã cu totul altfel decât cum sperau denuntãtorii. 
Spre norocul Legiunii, în sânul fortelor franceze de ocupatie din Austria se petrece o schimbare radicalã. Biroul de Documentare al Armatei Franceze, care era pânã atunci controlat de comunisti din Fortele Franceze de Eliberare, este preluat de ofiteri francezi de carierã, care luptaserã cu De Gaulle. Aceasta s'a întâmplat la aproximativ 6 luni de la internarea Românilor în lagãrul Reicheanu. În locul anchetatorilor anteriori, de filiatie comunistã, îsi face aparitia un tânãr ofiter, Blondel, care reia ancheta de la început. Procesul legionarilor si al tuturor Românilor internati încãpuse pe alte mâini. Interogatoriul fãcut de Blondel nu a mai avut loc în lagãr, ci la Innsbruck, într'o resedintã a Biroului de Documentare al Armatei. 
De la început, cei anchetati au constatat diferenta de atmosferã si de tratament. Cum îl descrie Filiti, Blondel era calm, perspicace, prietenos, inspirând încredere. Blodel era interesat sã afle ce este cu aceastã miscare. Tinerii legionari i-au explicat cu entuziasm fenomenul legionar, în asa fel încât Blondel a fost impresionat de doctrina lor. Ca urmare a acestor anchete, prin care au trecut toti detinutii, regimul celor închisi, de când a venit Blondel, s'a ameliorat. Blondel avea atâta încredere în legionari încât, când acestia aveau ceva de fãcut în oras, îi lãsa fãrã pazã, fiind sigur cã se vor întoarce. Adeseori lipseau toatã ziua. 
S'a mai întâmplat ceva care a avut efectul unui detonator asupra soartei celor internati. Tatãl lui Dionisie Ghermani, profesorul Ghermani, decanul Facultãtii de Constructii de la Politehnica din Bucuresti, hidraulician emerit si specialist în teoria similitudinilor, este invitat la Paris, la un congres în specialitatea lui. La o receptie întâlneste pe Generalul Bethourd, guvernatorul militar al zonei franceze de ocupatie din Austria. 
În cursul conversatiei cu Bethourd, Profesorul Ghermani îi spune cã are un fiu în zona francezã de ocupatie, la Innsbruck, într'un lagãr. Generalul promite cã se va interesa de soarta lui. Într'adevãr, Biti Ghermani este primul eliberat, în August. Anchetele lui Blondel se terminaserã. În cursul lunii Septembrie 1946 au urmat alte eliberãri. 
Ultimul lãsat pe picior liber a fost Grigore Filiti. În luna Octombrie, lagãrul Reicheanu fusese evacuat de toti Românii internati. Din acel moment, Blondel a rãmas un prieten devotat al cauzei românesti si a fãcut parte din echipa de instructori francezi care au pregãtit pe legionarii selectati sã fie parasutati în tarã. Cei trei rãuvoitori de la Innsbruck, care si-au denuntat proprii lor frati de credintã si idealuri au fost si ei niste victime în fond, un subproduct al "înaltei" scoli legionare a lui Papanace. Îmbâcsiti de atmosfera de urã propagatã de acesta în lagãr, au sãvârsit aceastã faptã degradantã. Dumnezeu si-a arãtat încã o datã mila fatã de Miscare, salvând de la o disparitie sigurã pe camarazii internati la Innsbruck. 
Nici camarazii de la Salzburg n'au fost scutiti de atentatul delatiunii. Si pe la ei s'a pripãsit un legionar dizident, care a fost recrutat de serviciile americane. Este vorba de un oarecare Tudose, care în tarã fusese întrebuintat la biroul Corpului Muncitorilor Legionari. Refugiat în Germania dupã evenimentele din Ianuarie 1941. Când s'a produs dizidenta din lagãr, el s'a atasat grupului minoritar. La Viena a dus o existentã marginalã si a reapãrut dupã rãzboi la Salzburg ca informator al serviciilor americane militare. 
Tudose nu a avut nici o participare în arestãrile din Bad Gastein În schimb, Americanii s'au servit de el pentru a identifica elementele legionare din Salzburg. Prin denunturile lui, au fost arestati si internati în lagãrul Glasenbach legionarii Neatã Spiridon din Muscel si Ion Rãdulescu din Prahova. Acesta din urmã l-a descoperit pe Tudose când era internat în lagãr, gratie destãinuirii unui ofiter american la anchetã. De la biroul acestuia, arãtând în curte un individ, i-a spus lui Ion Rãdulescu: "Acesta v'a denuntat". Uitându-se la el bine, pe fereastrã, Ion Rãdulescu l-a recunoscut imediat, cãci fuseserã împreunã în lagãr. Ion Rãdulescu a comunicat descoperirea lui si mie si altor camarazi.
 Între cei denuntati si care erau pe punctul sã fie arestati se aflau si camarazii Vasile Mailat si Gicã Tase. Dar acestia, aflând de primele arestãri, s'au refugiat la timp în Bavaria, unde Americanii nu s'au legat de legionari. Ceilalti doi, Neatã si Rãdulescu, au fãcut un an si jumãtate de lagãr, fiind eliberati abia în Mai 1947.  

18. PIERDERI GRELE

Sfârsitul rãzboiului, pe lângã necazurile inerente pribegiei si a nesigurantei în care trãiam în diversele zone de ocupatie, ne-a provocat pierderi grele în rândul celor mai buni camarazi pe care-i aveam. Aceste pierderi nu s'au datort represaliilor aliate, ci unor episoade de altã naturã, provocate de banditismul apãrut dupã rãzboi.
 Voi expune aceste tragice cazuri de disparitie a unor legionari de elitã, când se încheiaserã ostilitãtile, în mod individual, privind soarta fiecãruia. 
1. Corneliu Georgescu Cum am scris, pe Corneliu Georgescu l-am rugat sã se ducã la Döllersheim, ca sã supravegheze evacuarea trupelor din acest lagãr si îndreptarea lor spre Bavaria, care cãdea în zona americanã de ocupatie. 
Îl credeam în acest lagãr, când mã pomenesc cu el la Alt-Aussee, în ultimele zile, înainte de a pleca si eu în munti. Se întorsese îngrijorat de soarta mea. Noi eram atunci pe punctul sã pãrãsim Alt-Aussee si sã ne asociem detasamentului Eichmann, în operatia Wehrwolf. Nu cutezam sã-l iau în echipa ce-o constituisem atunci, tocmai gândindu-mã la suprvietuirea lui. Era prea mare ca sã-l sacrific în aceastã intreprindere riscantã. Atunci am ales doi camarazi de elitã, pe Traian Puiu si Vasile Mailat, ca sã-l însoteascã în pribegie si sã aibã grijã de el la tot pasul. Corneliu Georgescu a plecat împreunã cu cei doi însotitori pe drumuri numai de ei stiute. 
Dupã câteva zile, au ajuns în localitatea Mittersill. Aici, Traian Puiu s'a despãrtit de ei pentru câteva zile pentru a vizita o cunostintã dintr'un sat din apropiere, unde spera sã gãseascã si un adãpost pentru toti. Corneliu Georgescu a rãmas numai cu Vasile Mailat. Deodatã apare în aceastã localitate, Mittersill, un curier trimis de Vasile Iasinschi de la Kitzbühel, unde, cu ajutorul lui Gamillscheg, au obtinut camere la marele hotel din localitate. 
Înainte de a se stabili definitiv la Bad Gastein, Corneliu Georgescu, pentru a veni în ajutorul lui Iasinschi, a acceptat sã rãmânã câteva zile singur, pânã la întoarcerea lui Mailat. Ce s'a întâmplat în aceastã perioadã nimeni nu stie, în timpul absentei lui Mailat. Când s'a întors Mailat de la întâlnirea cu Iasinschi, nu l-a mai gãsit pe Corneliu Georgescu la Mittersill. Îsi dãduse întâlnire cu Corneliu Georgescu într'un anumit loc, dar nu apãruse aici. 
A rãscolit tot orasul, cu acelasi rezultat negativ. A întrebat pe oamenii de pe stradã în dreapta si în stânga, dar nimeni nu a putut sã-i dea vreo informatie. Atunci Mailat a presupus cã, poate, Corneliu Georgescu si-a pierdut rãbdarea si a plecat de unul singur. Din acel moment nimeni nu a mai aflat nimic de Corneliu Georgescu. Dispãruse fãrã urmã din Austria. Târziu de tot, în 1950, Dr. Ion Fleseriu, sibian ca si el, a reluat cercetãrile la Mittersill. 
S'a interesat pe la autoritãti si a aflat cã în acele zile tulburi, din primãvara anului 1945, un necunoscut a fost gãsit mort pe strãzile orasului Mittersill si a fost îngropat în cimitirul din localitate. Dr. Fleseriu a reusit sã obtinã autorizatia de a se face dezgroparea. Când i-a vãzut osemintele, l-a identificat dupã operatia ce-o avusese în tinerete la un genunchi si de care stia el. A fost din nou înmormântat într'un alt loc si de atunci mormântul de la Mittersill a devenit loc de pelerinaj pentru toti legionarii din lumea liberã. În fiecare an, în cursul lunii Iunie, se adunã supravietuitorii la Mittersill, unde se face slujbã la cimitir si apoi în sedinta solemnã se comemoreazã viata si faptele Comandantului Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu. Dupã toate probabilitãtile, a cãzut victimã unor banditi, care l-au jefuit de banii ce-i avea.
 2. Ion Ionicã si Vladimir Cristi Pe Ion Ionicã l-am întâlnit la Innsbruck înaintea Crãciunului, tocmai când mã pregãteam sã trec muntii în Italia. În camera lui mobilatã, am dormit câteva nopti. Cum am povestit mai înainte, cu Crivãt, Borobaru si Mailat, am trecut muntii pe la pasul Brennero îndatã dupã Crãciun. Nu stiu în ce împrejurãri Ion Ionicã s'a întâlnit la Innsbruck cu Ministrul Vladimir Cristi si au plãnuit împreunã trecerea în Italia.
 Din câte am aflat mai târziu, destul de vag, au dat peste o cãlãuzã de origine croatã, care si-a luat angajamentul sã-i treacã în Italia, pentru o anumitã sumã de bani si pentru tigãri.
 Însotiti de aceastã cãlãuzã, au pornit peste munti în Italia, nu stiu dacã pe la Brennero sau prin altã parte, si, din acel moment, nu s'a mai stiut nimic de soarta lor. În Italia nu au ajuns niciodatã si nici nu s'au aflat trupurile lor pe undeva. Probabil cã au fost ucisi de cãlãuzã, care i-a omorît pentru a-i jefui. Trupurile lor le-a azvârlit undeva într'o prãpastie si asa se explicã lipsa oricãrei urme de la ei.
 2. Emil Bulbuc Emil Bulbuc a cãzut si el victimã banditismului provocat de stãrile nefaste ale rãzboiului. De astãdatã asasinarea lui de un bandit s'a petrecut sub ochii mei. Mã pregãteam sã trec din Italia în Franta, în vara anului 1947. Ca drum de trecere clandestinã a frontierei am ales Muntii Alpi. Totul a fost pregãtit amãnuntit. Însotitorul meu era Paul Popescu, ce locuia la Milano. De partea cealaltã a muntilor mã asteptau Marcel Ghinea si Petre Ponta, stabiliti la Paris. Pentru a urca creasta muntilor, trebuia sã ajungem într'o localitate de granitã, al cãrui nume nu mi-l mai amintesc. 
O primã haltã cu autobuzul trebuia sã o facem de la Torino la Costigliole de Saluzzo. De aici, cu un alt autobuz, la localitatea de frontierã. Unicul meu însotitor era la început Popescu Paul. Dar ce s'a întâmplat? Tocmai atunci venise la Bergamo, unde locuiam de mai multã vreme împreunã cu Toader Ioras, Dr. Emil Bulbuc de la Roma. 
El ne-a surprins tocmai în zilele premergãtoare plecãrii de la Bergamo la Milano si de aici la Torino, de unde trebuia sã continuãm drumul spre munti. Aflând de planul nostru, Bulbuc mi-a comunicat cã vrea sã meargã si el cu noi pânã la frontierã, pentru a veghea pe traseul italian asupra sigurantei noastre. El are acte italiene si vorbeste perfect limba italianã, încât ne poate fi de folos în legitimarea noastrã pe la autoritãtile italiene. 
Eu am insistat sã nu meargã cu noi. Ne vom descurca singuri. Paul Popescu e un om cu o minte agerã si vorbeste bine limba italianã. Parcã aveam o presimtire. Dar n'a fost chip sã-l înduplec pe Bulbuc sã renunte la gândul lui. Asa se face cã am plecat toti trei de la Milano la Torino si de aici în munti. La Costigliole di Saluzzo am ajuns cu autobuzul înainte de masã. Informându-ne de celãlalt autobuz, care urca spre frontierã, aflãm cã nu avea legãturã decât la 5 dupã masã. 
Ce sã facem în acest interval? Dupã o gustare sumarã, ne-am uitat spre vale si acolo serpuia un râu frumos între sãlcii. Ce ne-am zis? În loc sã stãm asteptând autobuzul în sat, sã coborîm la vale si sã ne asezãm pe malul acestui râu primitor, unde ne putem odihni câteva ore la umbra sãlciilor, pânã la plecarea autobuzului. Era în Iulie. Ne-am luat bagajele, am trecut podul si ne-am asezat pe malul râului. Stãteam linistiti, fãrã altã grijã, sã treacã timpul cât mai plãcut. Cam la o orã de când sedeam pe iarbã la marginea râului, deodatã apare în fata noastrã un tânãr, iesind din pãduricea de sãlcii. Nu i-am dat la început importantã, crezând cã a venit si el sã admire peisagiul. Dar observãm în mâna lui un revolver, pe care îl îndreaptã apoi spre noi. Ce vrea ãsta? Ne-am ridicat si Emil Bulbuc l-a întrebat ce vrea, îndreptându-se curajos spre el. Eu cu Paul Popescu ne-am tras îndãrãtul unor copaci. Tânãrul cu pistolul aratã spre un geamantan de piele al lui Emil Bulbuc si face chiar un gest sã-l ridice. Emil Bulbuc se repede atunci la el si îi smulge geamantanul din mâini. Eu am strigat atunci lui Emil: "Nu te opune. Lasã sã ia geamantanul". Dar Bulbuc nu ascultã. Stã lângã geamantan cutezãtor. 
Atunci tânãrul se retrage câtiva pasi si îndreaptã pistolul spre Bulbuc. Auzim o împuscãturã si atunci îl vedem pe Emil Bulbuc prãbusindu-se la pãmânt, dând un tipãt fioros, asa de puternic cã se putea auzi pânã departe. Atunci pistolarul însfacã geamantanul lui Bulbuc si dispare în tufis. Noi rãmânem ascunsi dupã copaci, privind la Emil Bulbuc, care nu mai miscã. 
Dupã câteva minute, presupunând cã a plecat ucigasul, ne apropiem de Emil Bulbuc întins pe iarbã. Murise. Fusese lovit drept în inimã. Ce sã facem acum? Situatia noastrã era grea. Autorul crimei dispãruse si rãmãsesem numai noi lângã Bulbuc, care venisem cu el. Dupã cum era si firesc, primele bãnuieli, pânã la descoperirea ucigasului, ar fi cãzut asupra noastrã.
 Ne-am hotãrît sã mergem la postul de carabinieri si sã explicãm ce s'a întâmplat. L-am lãsat pe Emil Bulbuc si bagajele noastre pe malul râului si ne-am urcat pe podul care duce în sat. Dar, pe la mijlocul lui, apar carabinierii, în frunte cu seful lor. Cum ne vede, ne pune cãtusele si ne duce la cazarma lor. 
În spatele carabinierilor era o multime de locuitori din sat care, alarmati de împuscãturi, venirã sã vadã ce este. Se uitau cu urã la noi, gata sã ne linseze. Toti credeau cã noi suntem niste contrabandisti si am împuscat pe tovarãsul nostru în urma unei certe sângeroase. Un reglement de comptes, cum se spune. Cu mare greutate carabinierii ne-au luat sub protectia lor, pentru a nu cãdea victimã furiei populatiei. Ajunsi la cazarma carabinierilor, am fost condusi la închisoare, fiecare separat, si apoi, imediat, la o primã anchetã.
 Versiunea lor era cã noi doi, Paul Popescu si eu, l-am omorît pe Emil Bulbuc, pentru niste chestiuni bãnesti. Situatia mea era si mai grea, cãci aveam acte false. Dacã s'ar fi descoperit adevãrata mea identitate, m'as fi putut apãra mai usor, dar riscam sã fiu extrãdat în tarã. Noi am protestat, am explicat cum s'a întâmplat cazul, am descris cât am putut mai bine pe tânãrul care ne-a atacat, dar carabinierii au rãmas sceptici. 
A doua zi trebuia sã vinã judecãtorul de instructie de la Cuneo, pentru a ne lua un nou interogatoriu. A doua zi s'a lãmurit cazul printr'o adevãratã minune dumnezeiascã. În apropiere de malul râului, un om mai în vârstã, de vreo 50 de ani, trecea tocmai atunci când am fost atacati. A auzit împuscãturile si a vãzut fugind cu o bicicletã pe tânãrul criminal, în speranta cã nu va fi observat de nimeni. Omul acesta din sat, care avea o mosioarã prin apropiere, s'a dus la carabinieri si le-a povestit ce-a vãzut.
 Tânãrul a fost arestat si adus la cazarma gardienilor. Supus interogatoriului de rigoare, a tãgãduit pânã în ultima clipã, încât seful care conducea cercetãrile nu stia ce sã creadã. Atunci s'a decis sã facã o confruntare între mine si el. Eu l-am recunoscut imediat. Seful carabinierilor ne-a lãsat singuri, în speranta cã rãmânând numai amândoi, se va ajunge la o clarificare. El continua sã creadã cã între noi si tânãrul pistolar a fost o complicitate.
 Rãmas singur cu el, tânãrul îmi spune pe un ton amenintãtor cã dacã spun ceva "mã omoarã si pe mine". Cum nu auzeam bine încã de pe vremea aceea, i-am fãcut semn cã nu pricep. Atunci el a strigat mai tare. Soarta lui se pecetluise. În camera alãturatã pândea seful carabinierilor conversatia noastrã. Existau acuma douã mãrturii contra lui, a omului ce l-a vãzut fugind de la locul crimei, si propria lui declaratie amenintându-mã cã mã omoarã. Peste câteva ore, ha confesado, cum spun italienii. Noi am fost eliberati si ne-am prezentat apoi la judecãtorul de instructie Vaccario din Cuneo. 
Am fãcut declaratiile cuvenite, am avut o nouã confruntare cu tânãrul si apoi ne-am întors la Costigliole de Saluzzo, pentru înmormântarea lui Emil Bulbuc. De astãdatã întreg satul a participat la funeralii. Toti aveau ochii înlãcrimati. Cum ni s'a spus, tânãrul care l-a împuscat pe Emil Bulbuc fusese un temut partizan pe timpul rãzboiului. Pentru el, a omorî un om nu era nimic. Tânãrul se chema Mario Colombero. 
A fost condamnat la 18 ani închisoare. La interogatoriu, la Cuneo, a mãrturisit cã el credea cã noi suntem niste bogati negustori de pãduri si cã am venit pe acolo ca sã facem tranzactii cu lemn de pãdure. Geamantanul lui Bulbuc, pe care îsi pusese ochii, era doldora de bani. Dar nu aflase în el decât 50 de dolari, bani de care aveam nevoie dupã ce vom ajunge în Franta. Dupã Corneliu Georgescu, dupã Ion Ionicã si Vladimir Cristi, plãteam al treilea tribut banditismului postbelic, în persoana lui Emil Bulbuc.

 19. ALTE PIERDERI

 Fiind încã la Alt-Aussee, am primit vizita ofiterilor legionari Viorel Boborodea si Ilie Rotea, care erau detasati pe frontul din Slovacia si operau în cadrul organizatiei IC. Acestia veniserã îngrijorati tot de soarta mea. Îmi fãcuserã propunerea ca, la sfârsitul rãzboiului, sã mã retrag la Bratislava, unde ei aveau o bunã ascunzãtoare. Locuiau la o familie slovacã de toatã încrederea si aici puteam sã stãm cât vrem si în toatã siguranta, chiar dacã pleacã Nemtii si vin Rusii. În Austria si Germania, legionarii vor fi urmãriti si dupã toate probabilitãtile vor fi predati guvernului din tarã, unde îi asteaptã moartea sau în cazul cel mai bun o lungã închisoare. Propunerea lor mi s'a pãrut atrãgãtoare în acel moment, dar le-am comunicat cã eu sunt legat de prietenii mei germani si trebuie sã mã retrag la munte cu ei. 
Nu pot sã dispar pentru a lua drumul Bratislavei. Dar ce s'a întâmplat cu Rotea si Boborodea? Gazda lor, de a cãrei fidelitate jurau, a doua zi dupã ce Nemtii au evacuat Bratislava si au intrat partizanii slovaci, i-a denuntat acestora. Arestati, acestia i-au predat Rusilor, iar Rusii, dupã un oarecare timp de detentiune, i-au dat pe mâna comunistilor români. Au fost judecati si condamnati la multi ani închisoare. Ilie Rotea a murit în închisoarea Târgu-Ocna, iar Viorel Boborodea a iesit de la Aiud în 1964. 
Ceva asemãnãtor s'a petrecut cu avocatul Vicã Negulescu. Acesta era cu mine la Alt-Aussee, fãcând parte dintre functionarii guvernului. Vicã Negulescu era Secretar General la Presedintia Guvernului si el mi-a redactat toate decretele ce le-am semnat în calitate de presedinte de consiliu. În perioada când procedam la împrãstierea efectivelor noastre de la Alt-Aussee în spatiul austro-german, vine Vicã Negulescu la mine cu o propunere de retragere din zona periculoasã a Austriei, unde desigur toate cãpeteniile nationaliste vor fi cãutate si arestate de Aliati. Cum vedea el salvarea mea? În Croatia. 
Prietenii din organizatia Ustascha ne vor ajuta sã stãm la ei, pânã ce ne vom putea retrage într'un loc mai sigur. Propunerea lui Vicã Negulescu nu mi-a surâs de la început. Croatia era pradã rãzboiului civil. Partizanii lui Tito se apropiau de Zagreb, iar trupele germane se retrãgeau spre Austria. Nu numai cã nu am acceptat propunerea lui, dar l-am sfãtuit sã nu facã greseala sã-si caute scãparea în aceastã tarã, de unde lumea fugea. Croatia era în acel moment cel mai nesigur loc din Balcani. I-am atras atentia asupra primejdiilor la care se expune. Dar Vicã Negulescu n'a ascultat de sfatul meu. 
A mai convins si pe alti legionari sã meargã cu el, între care pe Ion Cengher si un grup de fete. Cum era de prevãzut, în Croatia au fost arestati de partizani si apoi predati Românilor. Cengher a fost omorît pe stradã, la Masov, de un comunist evreu, iar Vicã Negulescu si-a sfârsit zilele în închisoare, dupã ce a fost supus la mari cazne. Fratii Hanu, Vasile si Traian, s'au întors în tarã biruiti de dorul de glie. Vasile Hanu mi-a mãrturisit chiar din perioada când eram împreunã la munte, cã dacã scãpam de aici, el nu se mai opreste pânã la Alba Iulia.
 E sãtul de pribegie si de statul printre strãini. Într'adevãr, dupã ce ne-am despãrtit, Vasile Hanu a plecat la Linz, unde l-a cãutat pe fratele lui Traian. Amândoi au luat apoi directia spre rãsãrit, trecând prin Ungaria. Dar în România nu s'au bucurat decât de câtiva ani de libertate. Au fost arestati în 1948 si dupã 16 ani de închisoare la Aiud, au fost pusi în libertate, în 1964, odatã cu toti detinutii. 
Dacã examinãm calculele ce si le-au fãcut acesti camarazi care au preferat sã-si caute salvarea în alte tãri decât în spatiul austro-german, constatãm la origine o pãrere justã, dar care, pânã la urmã, s'a dovedit a fi falsã. La sfârsitul rãzboiului, cine putea indica cu precizie unde e pãmântul fãgãduintei, adicã în ce parte a Europei ne vom putea salva? Eu însumi nu puteam sã dau un sfat bun celor ce îmi puneau aceastã problemã. De aceea am preferat sã las fiecãruia libertatea de actiune, împrãstiindu-se în toate pãrtile. Din acel moment, rãspunderea salvãrii cãdea asupra fiecãruia. Cei ce au optat pentru Slovacia, Croatia si România, si-au fãcut socoteala cã regiunea cea mai primejdioasã e Germania, cu anexa ei austriacã. Aliatii îsi vor descãrca toatã furia lor contra poporului care a tolerat apariția national-socialismului. Aici nu va mai fi scãpare pentru nimeni. 
Nu numai cãpeteniile national-socialiste, dar si colaboratorii lor din alte natiuni vor suferi urgia rãzbunãrilor. Din aceastã perspectivã, camarazii care au preferat sã se îndrepte spre rãsãrit aveau dreptate. Dar iatã cã tocmai spatiul austro-german, dupã primul val de represalii, în anii 1945-1946, a oferit mai mari posibilitãti de salvare decât tãrile presupuse a fi mai sigure. De ce? Pentru cã în Slovacia, în Croatia, în Ungaria, în România, s'a instalat comunismul cu toate ororile imaginabile, în timp ce Germania de Vest si Austria au fost crutate de Aliati, bucurându-se de libertate si de un regim democratic.
 Dar aceste configuratii politice apartin domeniului imprevizibilelor. Imprevizibile istorice pe care nimeni nu le putea descifra la ora capitulãrii Germaniei. Camarazii care au plecat spre rãsãrit, au fãcut un calcul just, dar care a fost anulat ulterior de statutul bolsevico-totalitar care a decis de soarta acestor state. Germania de Vest si Austria, prin decizia învingãtorilor de atunci, au cãzut în zona libertãtii, în timp ce tãrile din rãsãrit au suferit rigorile stalinismului. Tocmai noi, care am rãmas în zona germanã, am putut sã ne salvãm, în timp ce camarazii care au apucat directia rãsãritului au cãzut în robia comunismului. 

20.VIOANELE MORTII 

Ultimul zbor spre tarã s'a realizat de la aeroportul Wells, în a doua jumãtate a lunii Martie 1945. Atât prin numãrul celor îmbarcati, cât si prin materialul ce-l transporta, reprezenta un summum al guvernului de la Viena, în colaborare cu autoritãtile germane, de a ajuta miscarea de rezistentã din tarã. Initiativa nu ne-a apartinut nouã, ci Abwehr-ului. De astãdatã nu mai era Pffeifer care organiza zborul, ci seful lui imediat, un Cãpitan tot din Abwehr al cãrui nume nu-l mai retin. Eram la Alt-Aussee când s'a procedat aceastã expeditie. 
Din întâlnirile mele cu acest Cãpitan, am descoperit în persoana lui nu numai pe profesionistul antrenat în aceste zboruri, dar si un luptãtor idealist si entuziast. Ce spunea el? Acest zbor se va face cu cele mai bune avioane ce ne-au rãmas, era vorba de douã; el mai era semnificativ si prin încãrcãtura lor pretioasã. Sute de milioane de lei, devize si piese de aur în cantitãti abundente. Apoi arme de tot felul. De la pistoalele cele mai bune pânã la pusti-mitralierã. Am golit magazinele Abwehr-ului de tot ce avea mai bun, spunea el, ca sã nu ajungã în mâna inamicului. 
Era ultima expeditie organizatã de Abwehr si ne-am gândit sã-i dãm o neobisnuitã amploare. Ne vor însoti cei mai experti piloti si vor participa si din partea noastrã elemente de elitã. Va fi asadar o operatie mixtã. Rostul ei este sã ajute nu numai miscarea nationalã de rezistentã, dar si pe compatriotii nostri germani care sunt amenintati sã fie deportati în Siberia. 
Din partea guvernului de la Viena mi-a cerut un grup de legionari care, dupã aterizare, sã punã la adãpost materialul si sã facã legãtura cu grupele de luptãtori din munti si cu organizatia clandestinã a Volksdeutsche din Ardeal. 
Într'adevãr amploarea acestei expeditii nu se putea compara cu nici unul din zborurile anterioare. Aceste avioane nu vor lansa oamenii cu parasuta, ci ele însele vor ateriza în locurile alese si cei din ele se vor îngriji apoi de scoaterea materialului si punerea lui în sigurantã. Am fost impresionat de expunerea Cãpitanului. Mã gândeam la oamenii care luptau în munti si la imensul ajutor ce l-ar primi dacã aceste avioane ar ajunge cu bine la locul de destinatie. Zborul era cu atât mai important cu cât seful Abwehrului din Austria patricipa la el, asumându-si riscurile tuturor. Mai era o chestiune. Mi s'a comunicat cã zboruri cu parasutare nu se vor mai face, desi existau încã multe elemente disponibile, pregãtite în scolile speciale. Aceasta era ultima oportunitate. Mã gândeam si la punerea la adãpost a elementelor noastre.
 Cum e mai bine? Sã rãmânã aici, riscând sã fie arestate de serviciile aliate si apoi predate guvernului din tarã, sau sã disparã în masa româneascã? Era o dilemã greu de rezolvat. În acest timp s'a mai ivit o nouã problemã care m'a determinat sã aprob acest zbor. Camarazii germani SD din România mi-au comunicat cã, dupã cãderea lui Stoicãnescu, organizatia legionarã îsi pierduse din eficacitatea ei. Petrascu singur nu putea face fatã actiunilor de pe teren. Ar fi necesar sã fie ajutat de cineva de la Viena. Acest mesaj l-am primit pe la începutul lui Martie. Ce m'am gândit atunci? Petrascu are nevoie de un ajutor. La Viena aveam în rezervã pe Dr. Iosif Dumitru, un bun organizator si un luptãtor de primã linie. Mã voi folosi de acest ultim zbor ca sã-l trimit în tarã pe Dr. Dumitru, ca ajutor al lui Petrascu. 
Era un motiv în plus ca sã îmi dau aprobarea la sãvârsirea acestui zbor. Întãream si organizatia din tarã cu plecarea lui Dr. Dumitru. M'am întâlnit la Wells, înainte de plecare, cu Dr. Dumitru si i-am dat instructiunile necesare. În aceastã localitate s'au concentrat toti cei destinati sã plece în tarã. Numãrul lor total era de aproape 20. Între ei fratii Monoranu din Neamt si aviatorul Cicero Popescu, venit recent la Viena. I-am vãzut pe toti, le-am strâns mâna si le-am urat mult noroc si paza Domnului. Erau douã avioane gata de plecare la Wells. Zborul s'a efectuat pe la sfârsitul lunii Martie 1945. De atunci nu am mai auzit nimic de ei. 
Legãturile cu tara fuseserã întrerupte, iar noi de la Alt-Aussee ne-am risipit care încotro. Târziu de tot, prin 1947, am auzit de soarta tragicã a acestei expeditii. Cele douã avioane s'au prãbusit undeva prin Muntii Argesului. Cea mai mare parte a celor aflati în avioane au pierit în acest accident. Dr. Dumitru a murit si el. Ar fi scãpat cu viatã doar câtiva legionari, care apoi s'au ascuns. Când am aflat m'am cutremurat de durere. Zborul în care îmi pusesem atâtea nãdejdi a luat calea eternitãtii.
  
 21. GRUPUL ABANDONATILOR 

În vederea parasutãrii, un grup de 20-25 persoane a fost cules de la diferite scoli speciale si concentrat într'un sat din nordul Austriei. Aici oamenii au fost încartiruiti într'o scoalã din sat. Seful acestui grup era Bucur Stãnescu, grupul fiind format din legionari si subofiteri veniti în Germania la scolile de specializare. Printre legionari, figuri mai cunoscute erau Nicu Marinescu, Costicã Oprisan, Nicolae Paul, Dumitru Cretu, Dr. Ighisan. Grupul fusese împãrtit în echipe de 3 persoane, dintre care una trebuia sã fie un telegrafist. Asteptarea a durat mult si promisiunea parasutãrii întârzia. Grupul a fost deplasat dintr'un loc într'altul, pentru a se asigura secretul operatiei. În cursul lunii Aprilie, dupã ce Rusii se apropiau de Viena, sefii grupului si-au dat seama cã parasutarea nu mai este posibilã. 
Într'adevãr ofiterii germani de legãturã dispãruserã si ei. Practic grupul era abandonat. Atunci sefii grupului, Nicu Marinescu, Oprisan si Cretu, iau hotãrîrea sã plece spre tarã, strãbãtând Ungaria în mars, strecurându-se clandestin spre frontiere. Dar nu aveau arme suficiente. Atunci Nicu Marinescu propune ca 2-3 legionari sã plece voluntar la Döllersheim si sã se întoarcã cu armele necesare. S'au anuntat voluntar Dumitru Cretu, Nicolae Paul si un subofiter. Ajunsi la Döllersheim au gãsit aici pe Ilie Smultea, subofiter în regimentul 2. 
Cu ajutorul lui si-au procurat armele necesare, le-au încãrcat în niste rucsacuri si au plecat sã se întoarcã la camarazii lor. Trenurile nu mai functionau din cauza deselor bombardamente. Atunci au luat-o pe jos, cu gândul sã ajungã la localitatea unde erau încartiruiti cât mai repede. Dar, în drumul lor, au fost prinsi, ca într'un cleste, la frontiera austro-germano-cehã, de trupele americane care înaintau din vest si trupele rusesti care veneau din rãsãrit. S'au refugiat într'o pãdure, unde au gãsit o casã de munte. 
Aici au fost descoperiti de o patrulã americanã, care i-a luat prizonieri. Au fost dusi la statul major al unitãtii, unde au fost anchetati. Dupã mai multe peripetii, au reusit sã se sustragã vigilentei americane si sã se elibereze singuri. Grupul initial format din peste 20 de oameni s'a împrãstiat. Unii au plecat în tarã, altii au rãmas în Austria. Între cei plecati în tarã a fost si Costicã Oprisan, a cãrui viatã de martir a fost înfãtisarã de mai multi autori în scrierile lor.
 
22. GUVERNUL DE LA VIENA DIN PERSPECTIVA ISTORIEI 

Guvernul de la Viena - desi sunt multi care vor sã-l ignore sau sã-l treacã între efemeridele istoriei - a avut un rol decisiv în viata neamului nostru pânã la Marea Revolutie din Decembrie 1989. Acest guvern a fost factorul care a asigurat legãtura si continuitatea între vechea Românie, asa cum iesise din primul rãzboi mondial, si România subjugarã si cãzutã în robia comunistã. Gratie acestui guvern, s'a fãurit miscarea nationalã de rezistentã si s'au creat premisele resurectiei din Decembrie 1989. Este necesar ca, la sfârsitul acestei expuneri, sã înfãtisãm în mod sintetic importanta si valoarea acestui guvern în asigurarea liniei de viatã a neamului. 
 I. Salvarea onoarei nationale Cel mai important lucru ce l-a sãvârsit guvernul de la Viena, în procesul istoric al neamului nostru, a fost salvarea onoarei nationale.
În timp ce prin actul de la 23 August armata românã, a fost împinsã de conducãtorii ei sã schimbe frontul si sã întoarcã armele contra armatei germane, aliatii de ieri ai soldatilor români, cu care au luptat cot la cot contra bolsevismului pânã în Caucaz, guvernul de la Viena a creat o armatã nationalã, care a continuat glorioasa epopee din rãsãrit. Pe Schwed/Oder, un regiment român a pãstrat linia frontului contra diviziilor sovietice si multi soldati ai acestui regiment au cãzut în ciocniri cu trupele inamice. 
Contributia armatei nationale din punct de vedere al numãrului n'a fost mare, dar, pe plan moral, a reprezentat un protest istoric contra acelora care si-au cãutat salvarea în trãdarea aliatului de ieri. 
II. Continuitatea luptei anticomuniste. Guvernul national de la Viena a asigurat continuitatea luptei anticomuniste a poporului român, de când a biruit în Rusia revoluția bolsevicã. 
Abia apãruse comunismul la vecinii din rãsãrit, si armata românã trece Prutul, în 1918, pentru a apãra pe fratii nostri din Basarabia. În numeroasele ciocniri cu hoardele bolsevice au cãzut multi soldati si ofiteri pânã ce aceste hoarde au fost azvârlite dincolo de Nistru si s'a asigurat linistea acestei provincii. În 27 Martie 1918, sub scutul armatei române, s'a proclamat alipirea Basarabiei la Patria-Mamã. Izbucnind revolutia comunistã din Ungaria, sub Bela Kuhn, tot armata românã si-a asumat rãspunderea istoricã sã sufoce acest focar de bolsevism, care ameninta întreg centrul Europei. 
Din acest moment, Statul Român a stat permanent de veghe pe Nistru pentru a împiedica expansiunea pericolului comunist în tara noastrã. Când conducãtorii României, la 23 August, au fãcut greseala sã uite de toate aceste învãtãminte ale trecutului si sã deschidã granitele tãrii invaziei bolsevice, guvernul de la Viena s'a opus acestui act nesocotit si cu mijloacele ce le avea la dispozitie a continuat lupta anticomunistã a poporului român. 
Miscarea Legionarã cunostea inamicul si stia ce urmãri tragice va avea pentru soarta poporului român tovãrãsia cu tiranii de la Moscova. 
III. 12.000 de prizonieri români salvati Guvernul român de la Viena a salvat de la moarte sigurã peste 12.000 de prizonieri români internati în lagãrele germane. 
 Acestia mureau în numãr mare, zi de zi, din cauza lipsei de hranã, îmbrãcãminte groasã si cãldurã. Încorporându-i în armata nationalã, li s'a asigurat minimul de experientã pentru a supravietui acestei perioade grele din viata lor de ostasi. 
IV. 400 de legionari din lagãre în libertate Guvernul de la Viena a salvat dintr'o situatie apãsãtoare si nesigurã pe cei 400 de legionari internati în lagãrele de la Buchenwald, Dachau si Oranienburg.
 Fãrã de formarea acestui guvern, legionarii ar fi rãmas mai departe internati în lagãre si cine stie dacã n'ar fi cãzut în mâinile Rusilor. 
Dupã capitularea Germanilor, acesti legionari, împrãstiati în toate tãrile lumii libere, au format primele centre de rezistentã ale exilului contra cotropitorului din tarã. Tot acesti legionari au asigurat continuitatea Legiunii în cei 40 de ani de pribegie. 
V. Asistenta refugiatilor din tarã Guvernul de la Viena s'a îngrijit de asistenta socialã a numerosilor români refugiati din tarã. Acestia si-au gãsit adãpost si hranã fie în diverse lagãre germane fie cã s'au bucurat direct de ocrotirea autoritãtilor guvernului de la Viena. 
Sute de români refugiati au putut gãsi o mânã frãteascã de ajutor din partea functionarilor de la Ministerul de Interne si al Ocrotirilor Sociale, condus de Vasile Iasinschi. 
VI. Miscarea de rezistentã din tarã Guvernul român de la Viena a pus bazele miscãrii de rezistentã din tarã. Peste o sutã de legionari, între care numerosi fruntasi ai Legiunii, au fost parasutati în România si au început acolo reorganizarea Miscãrii. 
S'a realizat o întrepătrundere si o colaborare strânsă între legionarii veniți din Germania și legionarii liberi din tarã. Din sânul acestor noi unitãti s'au format apoi, la scurt interval, primele echipe de luptã contra cotropitorului si a uneltelor lui. Glorioasele fapte de arme ale acestor echipe îsi asteaptã viitori istorici care sã le eternizeze faptele lor eroice. Militarii si membrii vechilor partide au venit mult mai târziu ca sã îngroase rândurile primilor luptãtori legionari, dupã ce se formaserã zonele de actiune în diferitele pãrti ale tãrii. 

VII. Guvernul de la Viena: expresia întregului neam românesc 

Digul de împotrivire si protest ridicat de guvernul de la Viena contra aliantei cu Moscova si-a gãsit confirmarea în câtiva ani pe aria întregului românism. Anticomunismul legionar s'a transformat într'o certitudine nationalã. Adeziunea întregului neam românesc s'a verificat atât în tarã cât si peste hotare. În tarã tot mai numerosi Români si-au luat riscul de a apuca pe calea muntilor pentru a se alãtura acelora care, din toamna anului 1944, au creat cuiburi de rezistentã în pãduri si locuri greu de strãbãtut. Partidele, care au deschis granitele tãrii invaziei sovietice, s'au convins si ele târziu de tot de nenorocirea ce s'a abãtut asupra tãrii si au cãutat sã formeze un front comun cu legionarii. În exil, tot mai multi refugiati din tarã si-au cãutat scãparea în Occident, trecând prin primejdii de moarte pentru a ajunge în lumea liberã. 
Dar acest drum a fost descoperit mult mai înainte de 1948 de cãtre guvernul de la Viena, care a avertizat natia asupra consecintelor catastrofale ale aliantei cu Rusia, evocând spiritul testamentar al Căpitanului. Acest guvern nu a fãcut numai retoricã, ci s'a opus cu armele contra dominatiei comuniste din România, luptând alãturi de armata germanã sau vãrsându-si sângele pe crestele muntilor. Cei ce s'au refugiat în Occident, dupã 1948, între care multi militari si membri ai vechilor partide, au adoptat în realitate punctul de vedere al guvernului national român de la Viena. 
Numai acest guvern a prevãzut nenorocirea ce se va abate asupra poporului nostru si a creat cea dintâi transee de rezistentã contra contropitorului, atât în tarã cât si peste hotare. În concluzie, singura pozitie care a rezistat la toate intemperiile politice, în confruntarea dintre poporul român si bolsevism, a fost cea reprezentatã de guvernul de la Viena. 

VIII. Echipa Tãnase-Golea-Samoilã 

În tarã luptele de partizani contra poterelor vrãjmase s'au desfãsurat în toate regiunile favorabile acestei actiuni: în Bucovina, în Muntii Apuseni, în Banat, în Muntii Fãgãrasului, pe Târnave, în Arges, în Moldova, în Dobrogea, pe Parâng. Legionarii din afara hotarelor nu au privit doar ca simpli spectatori la aceastã ciocnire de moarte cu nãvãlitorul de peste Nistru. 
O echipã de legionari din lumea liberã s'a întors în tarã pe calea aerului si timp de trei ani, 1950-1953, s'a înfruntat cu stãpânirea strãinã, ridicând moralul celor din închisori si umplând de mândrie neamul nostru cu faptele lor legendare. Ei n-au fãcut decât sã continue actiunea temerarã a legionarilor parasutati în tarã pe timpul guvernului de la Viena.
 Ei au cãzut în înclestarea cu inamicul, dar hotãrîrea lor de a se întoarce în tarã din lumea liberã, unde se bucurau de o viatã tihnitã si lipsitã de primejdii, îi înaltã între marii eroi ai istoriei noastre. IX. 
Douã cãrti epocale Tot guvernului de la Viena, ca o proiectie mai îndepãrtatã a lui, se datoreazã aparitia a douã lucrãri istorice monumentale, care expun tragedia neamului nostru între cele două războaie. E vorba mai întâi de lucrarea fostului ministru de externe al României si apoi al guvernului de la Viena, Mihail Sturdza, cu titlul România si sfârsitul Europei. A doua lucrare relateazã faptele de arme al rãzboiului purtat de Români contra Uniunii Sovietice, 1940-1944, si este scrisã de Generalul Platon Chirnoagã. Amândouã cãrtile nu s'ar fi putut realiza decât în atmosfera de libertate din lumea liberã.
 Autorii lor, ca membri ai guvernului de la Viena, s'au bucurat de libertate din partea Aliatilor, care au apreciat atitudinea dreaptã si curajoasã a acestui guvern. Sub ocrotirea puterilor occidentale, au putut sã lase posteritãtii aceste mãrturii nepretuite despre lupta poporului nostru pe câmpul de onoare pentru libertate si independentã. Sunt unicele lucrãri existente care înfãtiseazã, cu competentã si respect al adevãrului, drama neamului nostru între cele douã rãzboaie.

 In centru este Ică Tănase   iar dreapta Dan Iasinschi 

Horia Sima dă mâna si se interesează de fiecare soldat  în parte

IX. DOUA CĂRȚI EPOCALE  

Tot guvernului de la Viena, ca o proiecție mai îndepărtată a lui, se datorează apariția a doua lucrari istorice monumentale, care expun tragedia neamului nostru între cele doua războaie. 
E vorba mai întâi de lucrarea fostului ministru de externe al României si apoi al guvernului de la Viena, Mihail Sturdza, cu titlul România si sfârșitul Europei.  
A doua lucrare relateaza faptele de arme al razboiului purtat de Români contra Uniunii Sovietice, 1940-1944, si este scrisa de Generalul Platon Chirnoaga. 
Amândoua cartile nu s-ar fi putut realiza decât în atmosfera de libertate din lumea libera. Autorii lor, ca membri ai guvernului de la Viena, s-au bucurat de libertate din partea Aliatilor, care au apreciat atitudinea dreapta si curajoasa a acestui guvern.  
Sub ocrotirea puterilor occidentale, au putut sa lase posteritatii aceste marturii nepretuite despre lupta poporului nostru pe câmpul de onoare pentru libertate si independenta. Sunt unicele lucrari existente care înfățișează, cu competenta si respect al adevarului, drama neamului nostru între cele doua războaie.