Ziua Legiunii la Detroit. De la stânga, şezând: Octavian Roşu, Mihail Sturdza, preotul D. Mihăescu şi Chirilă Ciuntu
Fericit cel ce n-a văzut si a crezut
Niciodată aceste cuvinte din Sfânta Scriptura n-au avut mai mult înţeles pentru mine ca în clipa în care evoc începuturile mele în Mişcarea Legionară. Cei ce au trăit lungă vreme lângă Căpitan, să creadă nestrămutat în el, nu mai rămâne îndoială.
Eu când am intrat însă în oastea lui, în una din zilele anului de prigoană 1933, l-am urmat fără să-l fi văzut vreodată. L-am urmat intuitiv, pe drumul legendelor create de faptele sale mărete, asa cum generatii întregi de Români au pornit să facă istorie pe urmele legendelor lui Decebal, Stefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Numai că eu aveam cel putin posibilitatea să stiu că el se găseste printre noi si că într-o bună zi mă voi încrucisa cu făptura lui măreată, în carne si oase...
Si iată, se pare, că acest moment crucial a sosit. În anul 1935 se anuntă înfiintarea taberei de la Carmen Sylva, în care Căpitanul cheamă legionarii din toată Tara la cea mai mare scoală de cadre pe pământul românesc. Împreună cu alti camarazi cernăuteni, mi-am pregătit cu înfrigurare bagajele.
Eram gata de plecare, când, în ajunul evenimentului, mă trezesc cu politia în casă. La perchezitia făcută, au găsit sub saltea actul compromitător, pe care îl aduseseră cu dânsii din biroul politiei. Aducându-mi-l, mi-au pus în vedere să renunt la plecare sau să trag consecintele.
După un an si jumătate, visul meu s-a împlinit totusi. E adevărat, în alte împrejurări, în care nici cei mai înversunati dusmani ai Legiunii n-ar fi putut împiedeca pe legionari, să-si vadă în persoană Căpitanul. Era însă unul din cele mai tragice momente ale vietii lui : întâlnirea cu cele mai sfinte jertfe legionare, la intrarea pe pământul tării a trupurilor neînsufetite ale lui Mota si Marin.
Totusi, dusmănia conducerii tării nu s-a oprit nici în fata acestui înalt act crestinesc. Guvernul a interzis depunerea sicrielor în Catedrala din Cernăuti. Atunci Căpitanul s-a prezentat personal la prefectul judetului, liberalul Gheorghe Vântu, care i-a ajutat în repetate rânduri pe legionari, rugându-l să intervină pentru revocarea ordinului. În urma acestei stăruinte a primit aprobarea de a depune sicriele în Catedrală, până a doua zi. Acolo s-a făcut o slujbă măreată pentru sufletele eroilor.
Au participat nu numai legionari din împrejurimi, ci toată lumea care fusese miscată de acest eroism, indiferent de nationalitate. Într-o ordine perfectă, studentimea a străbătut din nou străzile Cernăutilor, în costume nationale, împodobite cu cocardele : Daciei, Arboroasei, Junimei si altor asociatii studentesti. Au dat onorul din urmă spadasinii Bucovinei si Moldovei, cât si asociaţilor studentesti ale celorlalte nationalitati conlocuitoare, în culorile lor nationale.
Pentru prima data în istoria ei de la unire, nationalitatile conlocuitoare s-au ridicat peste iredentism si particularitati si s-au închinat cu respect în fata eroismului legionar. A fost unul din cele mai marete momente pe care le-a trait capitala, astazi atât de îndurerata, a Bucovinei,
În mijlocul Catedralei se ridica, peste capetele tuturora, un singur om, înalt ca destinul ce-l purta pe umeri, trist ca momentul despartirii de cel mai bun prieten si camarad de lupta, privind dincolo de sicriu si catapeteasma, poate spre apocalipsul ce asteapta neamul, poate spre steaua mântuirii lui...
Cine mai putea cuprinde adâncimea privirilor lui ? Capitanul vazut de mine pentru prima data în viata si pastrat încrustat în făptura mea pentru tot drumul ce-mi mai ramâne de străbătut pe aceste poteci pamântene. Asa l-am dorit, asa l-am gasit, asa îl pastrez : înalt si singur, lânga noi si în afara de noi, printre noi si imens de sus peste noi...
La 13 Februarie, în Bucuresti, am pasit pe urmele lui, în urma sicrielor, pâna au fost coborâte în cripta de la Casa Verde. Despartirea de Mota a însemnat pentru mine întâlnirea cu Capitanul în carne si oase. Cutremuratoarea despartire legionara a fost pentru legionari o zguduitoare întâlnire legionara.
De-acum momentele tragice ale Legiunii urmau sa se desfasoare vertiginos. La 9 Octombrie 1937, moare generalul Cantacuzino- Granicerul, seful partidului Totul pentru Tara, erou al razboiului de întregire.
Am plecat cu o delegatie de legionari cernauteni, sa-i dam ultimul onor pe pamânt. Ajunsi la Bucuresti, ne-am prezentat la sediul din strada Gutenberg. Acolo ne-a întâmpinat Capitanul, strângand cu caldura mâna fiecaruia în parte si întrebându-ne câte ceva, ca un bun parinte al tuturor legionarilor.
Apoi, l-am urmat pe Capitan spre Biserica. Trecatorii s-au luat dupa noi ; ferestrele se deschideau si lumea striga : Uite-l pe Capitan Parca era pe vremea când Sfintii Apostoli porneau sa propovaduiasca cuvântul lui Dumnezeu. Oamenii se luau dupa el, simtind ca numai cu dânsul este adevarul.
Generalul ne astepta în Biserica, întins pe catafalc, drept si mândru în maiestatea sa, îmbracat în camasa verde pe care stralucea ordinul Mihai Viteazul. Purtatorii acestui ordin defilau în fata lui, dându-i onorul. Legionarilor nu li s-a permis sa apara în camasa verde.
De aceea, câteva sute de legionari s-au îmbracat în mantale negre, i-au dat onorul si apoi l-au condus în coloana de mars, spre locul odihnei de veci. Comanda a avut-o, dupa câte îmi amintesc, Bartolomeu Livezeanu.
Acestea au fost ultimele clipe când l-am vazut pe Capitan.
Anul care a urmat a fost un an de lupte crâncene cu duşmanul, pus pe uciderea noastră. În vâltoarea luptelor, momentele scurte în care l-am văzut pe Căpitan si sorbi din ochi, mi-au dat putere să rezist si să cred în misiunea lui.
Apoi a urmat acea zguduitoare crimă din pădurea Tâncăbesti care ne-a îngrozit pe toti, pentru moment. În dimineata când am citit comunicatul toată garnizoana legionară din Cernăuti a fost mobilizată si pusă în stare de alarmă. Am organizat echipe pe străzile principale si la punctele strategice.
Eram gata cu totii de-a răsturna totul ce ni s-ar fi pus în cale. Dar curând am primit ordinul de sus, să păstrăm liniste si să ne păstrăm calmul. Guvernul lansase zvonul că, Corneliu Codreanu ar fi fugit în străinătate... Această minciună i-a servit guvernului în acel moment, dar si nouă.
La reînhumarea rămăsitelor pământesti ale Căpitanului si ale celor 13 fruntasi legionari, asasinati împreună cu dânsul, am fost din nou prezent, fiind delegat din partea Prefecturii Capitalei, cu serviciul de ordine în fata Bisericii Ilie Gorgani.
De dincolo de moarte, în fata sicriului său, am fost înfiorat de imaginea lui, cu aceeasi putere cu care fusesem înfiorat de făptura lui vie. Am plâns în acel moment soarta neamului si i-am blestemat pe cei ce i-au deschis mormântul în culmea puterii lui de creatie si realizare.
Cel ce a fost rupt de noi cu silnicie, s-a încrustat în noi pe vesnicie si stă la postul său de comandă, ca atunci când, viu, îsi comanda legionarii si deschidea drum nou neamului românesc.
E mult de atunci, de la prima mea întâlnire cu Căpitanul. Evenimentele au luat forme apocaliptice, dar linia pe care a trasat-o el, în sufletul meu, a rămas mereu actuală, cu toată avalansa obstacolelor, a loviturilor care riscau, fie să mă întoarcă din drum, fie să dispar fizic, lipsit de orice protectie.
Fuga din tară în Bulgaria, de aici la Viena, la Rostock si terminând cu lagărul de exterminare, Buchenwald, cu morti cu miile si până pe frontul de pe Oder, de câte ori nu riscam să-mi las viată ?
Două elemente mi-au ghidat pasii : credinta în Dumnezeu si dragostea de Neam, duse amândouă până la angajarea totală.
Dacă dragostea de Dumnezeu mi-a fost transmisă de părintii mei, adânc crestini, dragostea de Neam, asa cum am trăit-o si am servit-o până acum, ea mi-a fost transmisă de un om mai presus de toti, Căpitanul. Ea nu mi-a fost transmisă prin cuvânt, ci ea mi-a fost dat să o apropii, să fiu pătruns de ea, din priviri, din acei ochi calzi si fermi, veghind asupra caracterului intransigent, dus până la dăruire de sine.
Simt această privire si azi, la frumoasa vârstă pe care Dumnezeu mi-a îngăduit să o ajung, la 88 de ani, privire care mă observă, mă învăluie cu aceeasi căldură de odinioară, de dincolo, de unde mă îndeamnă la încredere, sa mentin calea pe care a mers el, până ce Cel Puternic l-a chemat la El.
Si drumul meu a fost lung, pândit la fiecare încrucisare de drumuri, ademenit, amenintat, până chiar în tara libertătii totale, unde am găsit refugiu, să fiu din nou izolat între patru ziduri de temnită, într-un proces urzit din imperiul bolsevic de pe malurile Dâmbovitei, pentru că n-am renuntat a-mi iubi Neamul, credinta strămosească si imaginea celui ce mi-a definit cursul vietii mele, Căpitanul.
Cu gândul la el, acum când se împlineste un secol de la venirea lui pe plaiurile românesti, de ziua lui Corneliu Sutasul, al cărui nume îl poartă, încerc o mare tristete, că a fost împiedecat să-si servească Neamul în momente de grea cumpănă, când existenta lui însăsi era amenintată, dar si o mare fericire a-mi aminti de el, atunci când mi-a strâns puternic mâna, să-mi transmită, ca un testament, fiorul angajării mele până la sacrificiu.
Cu seninătate, asteptând noua întâlnire cu el, Căpitanul, cea de dincolo, simt bucuria de a nu fi gresit calea trasată de el si în deplină constiintă, mi-am împlinit datoria, fată de Dumnezeu si Neamul meu.
27 iunie 1999.
