De ce sunt intelectualii lași?

"Criterion", Nr. 2, București, 1934

Ati văzut vreodată un "intelectual" în timpul unei crize politice, sau unei prefaceri internaționale?

Nu numai cã e uluit și neinformat, asta încă n-ar fi o rușine prea mare. Dar e dea dreptul înspăimântat, e copleșit de frică, e paralizat de panică. 

Umblă aiurit, pune întrebări oricui, ascultă pe oricine îi vorbește, are o încredere oarbă în orice dobitoc politic – și tremurã pentru viata si libertatea lui ca cel din urmă dintre sclavi. 

Numai atunci îsi dã el seama ce putin s'a "interesat" de viata socialã din jurul sãu. Si cautã pretutindeni sprijin, adăpost, încurajare. Renuntã la orice demnitate personalã, uită cu desăvârșire misiunea lui istoricã; frica face din el o lichea si un sclav.

De câte ori plutesc în aer psihoze politice, de câte ori se întâmplă sau se asteaptã ceva grav – o revoluție, o reforma acerbă, un atentat, o schimbare esentialã a ordinei sociale – bietul "intelectual" român își pierde mințile.

(Firește, vorbesc numai de "intelectualul" pur, de cel fãrã aderente cu partidele sau grupările politice). Incearcã atunci sã facă cele mai umilitoare tranzacții; și nu de ordin concret, politic, ci tranzacții fara nici un profit, fara nici o eficacitate. 

Mãrturiseste oricarui om întâlnit ca aproba anumite gesturi politce, cã si el a gândit asa, cã bine se face ce se face etc. In noaptea insurecției comuniste de la Atelierele Grivița, am întâlnit un excelent romancier care, aflând de cele ce s-au întâmplat, mi-a deschis repede ultimul său roman, apărut chiar în zilele acelea, ca să-mi arate cã și el a promovat o revoluție sociala și antiburgheza. 

Poate cã asa era. Dar nu lucrul acesta e semnificativ. Ci faptul ca excelentul romancier s'a grăbit sã-si caute puncte de contact cu o mișcare socialã despre care nu știa nimic, nu știa cine o face și contra cui, dacă are sorti de izbândă și de eficacitate, etc. Nu știa nimic. 

Scos din preocupările lui "intelectuale", i-a fost frică. Tot asa le-a fost frică tuturor intelectualilor creștini de succesele "Gărzii de fier" și au început sã o aprobe nu pentru cã le convenea programul "Gărzii", ci pentru cã se temeau sã nu fie suspectați și persecutați după o eventualã victorie a ei.

Nu am nimic de zis contra intelectualilor care trec de o parte sau alta a baricadei îndemnati de o anumitã constiintã socialã sau nationalã. Dar îmi repugnã lasitatea intelectualilor apolitici, care îsi descopãr deodatã aderente cu o miscare socialã în pragul izbânzii (sau care numai pare astfel).

Si ei nu fac asta din interes, cãci cei mai multi n'au nimic de câstigat ca "intelectuali" dintr'o asemenea miscare. O fac pur si simplu din frica, din lasitate.

Frica ce îsi are rãdãcina în lipsa de constiintã "functionalã" (dacã ni se iartã expresia), în lipsa constiintei cã ei ,"intelectualii", reprezintã – în pofida oricarei violente si a oricarei prostii politice – singura fortã invincibilã a unei natiuni. 

Dacã orice intelectual si-ar da seama ce reprezintã el în societatea româneascã, si mai ales pe cine reprezinta el – putin i'ar pãsa atunci de orice revolutie, de orice razboi, de orice criza politica.

Mare sau mica, biruita sau victorioasa, o natiune nu înfrunta eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin tãranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândeste, se descopera si se creeaza între hotarele ei. Ceasul de azi sau de mâine poate fi stãpânit de oricine, fara ca o natiune sa piara.

Fortele care musca din eternitate, forțele care susțin istoria unei tari si-i alimentează misiunea ei – n-au nimic cu politicul, nici cu economicul, nici cu socialul. Ele sunt purtate si exaltate numai de catre "intelectualii" unei tari, de avantgarda care singura, pe frontierele timpului, lupta contra neantului.

Atâtea provincii romane, admirabil civilizate, au pierit pentru totdeauna pentru cã nu au existat acolo creiere care sa domine masa amorfa si efemeridele istoriei, sa creeze valori sufletești, sa nutrească o cultura.

Aproape toate republicile sud-americane trăiesc aceiași experientă perifericã, semi-istoricã, așteptând ca timpul să le înghită actuala lor viata "politica". Deci, asta reprezinta "intelectualii": lupta contra neantului, a morții; permanenta afirmare a geniului, virilitãtii, puterii de creație a unei națiuni. 

Si ca atare n'au de ce sã se teama, sã intre în panicã si sã se umileascã în fata unei miscãri politice cu sanse de succes. Mai întâi pentru cã orice miscare politica îsi are rădăcinile în ideile unui intelectual sau a unui grup de intelectuali. (Nu vorbesc, firește, nici de guverne, nici de legislații abstracte; ci de revoluții, reforme și reacțiuni concrete, istorice).

Si in al doilea rând, pentru cã nici o revolutie si nici un act politic nu priveste direct pe intelectual. (Poate privi, în orice caz, numai interesele lui de breaslã, confortul lui, familia lui). 

În ceasul în care ceva se întâmplã politic, deci se consumã – intelectualul se aflã cu mult înainte, ocupat sã creeze ceva care sa muste din eternitate, sau sa faca ceva care numai dupa multi ani va fi precipitat în stradã, va cãpãta valoare politica. 

În ceasul unei revoluții sau a unei crize, intelectualul adevărat se aflã prea departe ca sa se mai poata întoarce înapoi; el a trecut demult pe acolo. Ceea-ce pare nou, pentru mase, este de mult trăit, asimilat, consumat pentru el.

Indiferenta fata de politica, de prezentul politic? Nicidecum. Ci numai toleranta si întelegere. Dai o mână de ajutor si treci mai departe.

Dar în nici un caz nu merita sã-ti pierzi cumpãtul, sã-ti iesi din fire si sã pactizezi cu oricine – uitând cã nimeni nu poate avea dreptul de a pactiza cu tine. Iti pierzi libertatea? Asta nu ti-o poate lua nimeni. 

Îți primejduiești situația materiala? Asta privește familia ta, nu pe tine. Îți riști viata? Ei și? Acel pe care îl reprezinți, nu moare niciodată. Dacã crezi altfel, renuntã la "intelectualitate" și fă-te om politic.

Mircea Eliade
24 Iunie 1927