Destin: ORANKI. Amintiri din captivitate 3

Dimitrie Bejan în arestul securității arhiva CNSAS

COLHOZUL IAGODA ŞI FERICIREA OPINCII

Ce-ai spune tu, frăţioare de la munte, dacă noi doi am merge, începând de mâine dimineaţă, la coasă? Mă chestionează Bădiţa.
Mai întâi, ţi-aş spune că nu merg - dacă-i vorba pe ales - şi că prefer joagărul cu care parcă m-am înfrăţit. Al doilea, ştiu din moşi-strămoşi că muncă mai grea decât coasa, la ţară, nu există. Şi, în al treilea rând, asta mi se pare că-i principal - nu ştiu să cosesc.
Am cosit de câteva ori la tata acasă, dar totdeauna i-am rupt coasa tatii. Numai ce punem mâna pe ea, o învârteam de două-trei ori prin lucerna şi, cu ochii după vreo ciocârlie din înaltul cerului, înfigeam coasa, cât ai zice peşte, într-un muşuroi... N-a avut ce-mi face bietul tata! Uitându-se în lungul câmpului plin de rod, îmi spuse într-o seară, amărât: „Măi băiete, nu eşti bun de nimic...” Şi dacă am văzut eu că nu-s bun de nimic, am plecat la drum, lăsându-mi părinţii la portiţă cu ochii înlăcrimaţi pe urma mea, şi-am bătut la poarta sfântului schit de pe Rarău.
Şi iaca aşa, pentru că n-am fost bun la coasă, am devenit locuitor al pădurilor dând război cumplit cu săgeţile cele înveninate cu poftire la păcat ce pleacă din arcuri diavoleşti. De aceea, Bădiţă, eu rămân la pădure - fiind şi dintr-un neam de oameni pădureţi - iar mata, du-te la coasă, dacă într-acolo te mână vrerile Celui de Sus.
Cuvântul e bun şi plin de mireasmă duhovnicească, părinte Daniel, dar, pe cât se pare, ai uitat că te găseşti în ţară străină şi că vrerea noastră-i hotărârea străinilor - nu-i vrerea robului, ci-i vrerea domnilor - şi tot aşa, pe cât observ, ai uitat cuvântul cronicarului moldovean: „nu-i

ORANKI. Amintiri din captivitate

vremea sub mâna omului, ci bietul om sub mâna vremii...” Şi ca să fiu mai limpede înţeles, mergem la coasă pentru că acolo am fost repartizaţ i. Şi anume, mergem la colhozul din satul Nagoda. Să nu te sperii; mai întâi că lângă unul ca mine şi alţii - care ştim să mânuim coasa, vom cosi şi unuia ca tine - care nu-i bun de nimic; veţi aduna din urma noastră. Bun cuvânt am spus, cuvioase schimnice, din taiga rusească?

Bun, Bădiţă, la o astfel de muncă mă prind şi eu; cred că aici, cu o greblă în mână, voi putea să-mi fac norma, bătu-o-ar porţile iadului şi pe cei ce-au inventat-o...
Opreşte, cuvioase! Până la acest ceas, al erei noastre, care a început cu anul naşterii Mântuitorului, nu s-a aflat că vreun monah să fi blestemat vreodată; fă-ţi cruce, închină-te. Uite, necuratul - ucigă-l toaca, cruce de aur, ducă-se pe pustiuri, îţi dă târcoale, te îmboldeşte la păcat. Ca să înfrângi ispititorul, mâine, drept canon, să faci două norme.
Aşa, aşa se cade să fac, Bădiţă. Iată, vezi, când eram la schit, în pădurile Rarăului, ispitele erau mai lesne de biruit; mai tămâie, mătănii cu sutele şi prin apropiere, bătrânul duhovnic, în plus, fiind acolo mai mulţi nevoitori, şi diavolii trebuiau să se împartă şi se mai încurcau în planurile lor.
Pe când aici, de la Nistru şi până la Vladivostok, vezi bine, eu singur sihăstresc. Mai mult decât asta, fiind pe aici ţară mare şi întinsă cât nu vezi cu ochii, diavolii sunt atât de numeroşi, încât au ajuns să se ispitească unii pe alţii şi să se vândă marelui Scaraoţchi.
Când diavolii din părţile acestea au minţit că peste Nistru a păşit un sihastru din Carpaţi, au dat alarmă, sunând din negre trâmbiţe, şi-au adunat oştirea încornorată. Şi acum, Daniel sihastrule, luptă-te cu silniciile din taiga. Norocul meu stă într-aceea că, încă din tinereţile mele, am simţit aripa ocrotitoare a marelui arhanghel Mihail. Când îl văd la dreapta mea, diavolii leşină...
Ei, lasă, dacă te vei încurca cumva în normă, nu te-om lăsa şi te vom scoate la liman. Plata o să ne-o faci la schit, cu bureţi în oţet şi câţiva păstrăvi afumaţi. Poate-om găsi acolo şi un pahar, două de rachiu de afine.
Nu cred, nu cred c-ar putea să se mai afle aşa ceva pe acolo. Sunt ani de când „lăcusta” paşte munţii, dealurile cu podgoriile şi şesurile cu roadele... Poate apă să se mai găsească şi aer; dacă nu cumva şi astea-s puse la porţii.

A doua zi ieşim pe poarta de la Oranki, în timp ce un neamţ slab şi lung, cu ochelari de miop pe vârful nasului ţipă ascuţit: „zu fir naine hîrn, zu fir” (pe patru, domnilor, pe patru...). Şi după ce ocolim lagărul, trecem pădurea cu stejari - încovoiaţi şi noduroşi de aspre ierni - şi apoi, o luăm pe un drum de ţară (toate drumurile din Rusia sunt aşa cum au ieşit din barda lui Dumnezeu). Omul încă n-a îndrăznit să se gândească că ar putea să aştearnă piatra pe ele. Pătrundem în pădurea de pini ş i haide, haide, cu ceasovoii pe lângă noi. După zece kilometri, ieşim într -o poiană largă unde, pe cursul unei ape, se înşiră casele de lemn ale satului Iagoda. În poiană un lan de grâu, alături o tarla de ovăz, apoi lângă apă, grădina cu cartofi şi varz ă. Ne oprim la şcoală. Peste drum, o magazie, două grajduri şi o remiză pentru maşini agricole, toate cu acoperişul spart, în curtea colhozului, câteva pluguri ruginite, câteva căruţe bune de pus pe foc şi gunoi, mult gunoi, împrăştiat prin toată curtea. Nu mă mir deloc, de cele ce văd la Iagoda.

Făcând războiul prin Ucraina, prin Caucaz şi până la Stalingrad şi având condiţia de rob, am văzut suficiente colhozuri ş i destule sovhozuri - ferme de stat. Peste tot murdărie şi proastă administraţie. Pese tot se fură ca-n codru. Iar munca, toată munca se face în derâdere. Şi atunci nu e de mirare că toate colhozurile şi toate fermele de stat sunt falimentare, într-o vreme, comisarul politic ne dădea ziarul să-l citim la bordeie. Era vorba de oficiosul Isvestia. Toată distracţ ia noastră erau informaţiile de pe a II-a şi a III-a pagină - despre hoţiile de pe la colhozuri, de pe la alimentare şi despre falsificările contabiliceş ti. Aflând politrucul că noi ne băteam joc „despre cea mai avansată agricultură din lume” ne-a interzis ziarul şi, venind el în persoană la club, indica translatorului ce să ne citească. De câteva ori am cerut să ni se aducă

Dimitrie Bejan

Pravda - oficiosul partidului. Comisarul, strâmbând din nasul lui coroiat - toţi comisarii pe care i-am întâlnit eu prin Rusia aveau nasul coroiat şi faţa pistruiată ne răspundea, plin de importanţă: „ăsta nu-i pentru nasul vostru...”

Totuşi nu mai simţeam nevoia de a fi informaţi din pagina II-a şi a III-a. Doar noi lucram pe la colhozuri şi vedeam cu ochi noştri ce este acolo. Oricât ne ţineau de izolaţi, nu se putea ca, în timpul muncilor, s ă nu lu ăm contact cu populaţia locală. Nu era nevoie să-i întrebăm nimic. Când erau doi sau trei de faţă, lăudau regimul, ca şi cum ar fi fost superfericiţi. Dacă-i întrebai aşa, în glumă, pe colhoznici, de ce poartă opinci din coajă de tei, se uitau speriaţi unul la altul, puneau ochii în pământ şi tăceau. Când în faţa ta rămânea unul singur, după ce se uita atent în toate părţile şi după ce se încredinţa că nu-i ascultă nimeni, răsufla uşurat şi-ţi spunea tot, Aşa cum ne-a spus nenea Grişa: „Şi noi am fost oameni, care purtau cizme şi pe masa noastră se găsea o bucată de pâine dulce ca mierea, încât puteam primi pe flămând şi pe călător. Am ajuns să purtăm acum opinci de tei şi să întindem mâna pentru o coajă de pâine la dumneavoastră. Rău ne-a bătut Dumnezeu! Ce frumos era la noi în sat, când aveam şi noi pământul nostru, vitele noastre de muncă. Ce pl ăcute erau sărbătorile Crăciunului şi ale Paştelui! Pe atunci era cozonac şi la noi pe masă. Casele stăteau drepte, nu ca acum, într-o rână şi toate curţile aveau gard primprejur; în grajd erau o vacă, oi şi un porc sau doi, de tăiat la Crăciun şi păsări multe, multe. Dacă m ă crezi - încheie nenea Grişa - am şi uitat gustul ouălelor. Numai ovăz şi varză iar pâinea - şi asta când este, că mai mult nu-i - e neagră ca pământul, cleioasă şi amară. Şi la noi a fost bine pe vremuri şi avea gospodarul la masă şi un pahar de vodcă. Pe vremea aceea în Rusia era loc şi pentru Dumnezeu. Acum, parcă toate s-au stricat, şi om şi pământ şi toate s-au sălbăticit. Numai hoţie şi foamete. Omul, întrebai de ce munceşte prost, îţi răspunde: „cacoi interes?”²⁰ Dacă ogorul rodeşte mult, tot ce-i peste ce-ar fi trebuit să producă, îl ia statul.

Dacă-i mai puţin, statul îţi ia întreaga lui parte şi pe tine, colhoznic, te lasă muritor de foame. Uneori, statul milostiv îţi lasă ceva în magazie, sub formă de împrumut. Vei plăti la anul cu dobânzi, omeneşte. Anul viitor vin alte angarale, alte obligaţii şi aşa rămâne treaba cu datoriile an după an, dobânzile cresc şi statul nu se poate lăsa păgubit. Vine într-o zi şi-ţi scutură magaziile şi cenuşa din vatră, îţi ia toate vitele şi „la bună vedere” tovarăşi - noi rămânem să roadem mestecenii din pădure. Iată, nu mai departe, ci chiar cu colhozul nostru, aşa o să se întâmple în astă toamnă. De zece ani datoriile noastre tot cresc la stat. Şi doar ştiţi dumneavoastră că o datorie veche-i comoară nesfârş ită. Aşteptăm cu spaimă apariţia statului, să-şi ia drepturile după lege. Iar noi ne-om duce să căutăm de lucru pe la oraşe şi bărbaţ i şi femei. Vai de viaţ a noastră! Vai de ţăran! Şi când te gândeşti că dictatura proletară ne socoteşte părtaşi la domnie! Noi, ţăranii, însă ş tim bine că cuvântul nostru încă nu ni l-am spus. Ne uităm seara şi dimineaţa la opincile de tei şi înjurăm „natura”. Când va veni vremea să ne spunem şi noi cuvântul, vom încălţa cizme de iuft, noi-nouţe, iar pe masă vom avea pâine albă plămădit ă cu lapte de la vaca noastră. De ne-ar scăpa Dumnezeu odată de „natura” asta, care ne sufocă cu atâta dragoste.”

Ş i nenea Grişa - om de cincizeci de ani, cu bărbuţă şi mustăţi cânepii, zâmbeş te cu ochii plini de lumina zilei, în crucea amiezii, şi încheie: „Tineretul nostru, băieţ i şi fete, nu pricepe nimic din viaţ a oamenilor de ieri; dacă s -au trezit într-această stare de lucruri şi cum nu cunosc alta ca să o compare, trăiesc aşa ca animalele şi uite-i colo cum se zbenguiesc fără să priceapă rostul vieţii... Pentru ei, tot una. Totuş i, tot eu stau ş i zic: băieţilor noştri care au ajuns în Europa, trebuie să li se fi schimbat puţ in gândurile. Vor fi văzut ei pe acolo altă lume, altă viaţă. Nu poţi să rămâi nesimţitor în faţa unei vieţi care se trăieşte dincolo de hotarele ruseşti. Dealtfel, eu am luptat în primul război - ca prizonier prin Germania. Acolo am văzut oraş e şi sate, fabrici şi maşini şi drumuri ca-n palmă. Stau eu şi zic, ca un om de nimic: ce-o fi prin America? Mai anul trecut, după războiul care acum s-a încheiat, statul a trimis la vatră câteva contingente. Peste o lună de zile, aceste contingente au fost rechemate sub arme şi

²⁰ ce interes am?

ORANKI. Amintiri din captivitate

trimise la graniţa Chinei. Am înţeles că oamenii aceştia, care văzuseră Europa, vorbeau tare frumos despre acele locuri şi despre viaţa oamenilor din Europa. Şi statul a v ăzut că lumea celor tineri, ţ inuţi până ieri sub obroc, s-a molipsit de bine, că deschisese ochii mari şi vedea altceva decât îi era îngăduit să vadă - şi el, statul, a înţeles pericolul. Războiul s-a terminat de 2 ani şi nici un soldat nu e slobod să vină acasă. Se primesc din când în când scrisori de prin Siberia; acolo li se face reeducarea...”

La umbra unul pâlc de mesteceni, un grup de tinere femei îşi plâng tinereţile şi viaţa lor ticăloasă.

„Bărbatul e dus la graniţă...

De şapte ani nu l-am văzut Şi moara nu macină

Of, of, şi iar of.”

Mai vorbim noi într-altă zi, părinte, îmi spune nenea Grija, dându-se mai la o parte. Un ceasovoi se apropia de noi.

Lucram la Iagoda de o săpt ămână. Cosaşii puneau iarba la pământ şi noi, cei ce mânuiam greblele şi furcile - o adunam în căpiţe, din căpiţe făceam stoguri. Alţi cosaşi tăiau ovăzul; erau colhoznici şi colhoznice. Toată munca o făceam în revărsatul zorilor şi către seară, când cădea soarele spre apus.

Bucuria lui Bădiţa era mare. La adunat era uş or şi, în rând cu ceilalţi, reuşeam să-mi fac norma. Dacă terminam lucrul, ne culcam pe fânul proaspăt cosit, parfumat de florile câmpului şi tăifăsuiam.

La toate îndemnurile preşedintelui colhozului - bine îmbrăcat, bine hrănit, cu ş apcă de piele pe cap, şi cu manta până la călcâie - de a face supranormă, noi am rămas surzi şi muţi. Nu se plătea.

Mirarea noastră era mare când vedeam colhoznicii apărând la lucru pe la ora 8; lucrau până la ora 4 după-amiază, apoi plecau la stalovaie (sala de mese). Adunau ovăzul exact când nu trebuia. La orele acelea, când soarele bătea puternic, la coasă, ca şi la adunat ş i legat, ovăzul se scutura pe brazdă. Munca ar fi trebuit să se facă dimineaţa şi seara, până târziu. Ovăzul a fost cosit şi legat, apoi clăile au început a fi cărate şi făcute cirezi. Lucrul era aproape terminat. Ne uitam că cireada mai avea nevoie să i se facă acoperiş din snopi. Către ora patru veni de peste păduri o ploaie mare. Norii au acoperit tot cerul. Furtuna a cuprins pădurea şi colhoznicii - pentru că era ora patru - au lăsat cireada neacoperită şi au plecat lălăind spre sat. A venit o ploaie repede de vară care a spălat totul şi care a pătruns până în mijlocul cirezii. După ce norii s-au scurs spre sud, la orizont a apărut o a doua ploaie; atmosfera s-a răcit; pădurea a cerut alte ploi şi trei zile apele s-au scurs molcom pe pământ.

Când cerul s-a înseninat şi noi am revenit la Iagoda colhoznicii înşirau snopii uzi de pe tot câmpul. Apa străbătuse prin cireada până la pământ.

Nenea Grişa, când găseşte un ceas potrivit, se apropie de mine şi stăm la soare lângă o căpiţă de fân. I-am adus o cruciuliţă de os pe care el o sărută respectuos şi apoi o bagă în sân. Îmi strânge mâna mulţumit: „spasiba, spasiba, batiuşca”.²¹

Nene Grişa, ce-aţi păţit cu ovăzul?
Ei, ce-am păţit! Nu ştii că noi, aici, lucrăm ca la birou; de la 8 la 4? Că se strică vremea şi pot veni pagube după asta? Cacoi interes?²² Dacă-i mult şi bun, statul îl ia tot; dacă-i puţin şi muced, tot statul îl ia tot. Cacoi interes? Lucrăm ca la birou. Dacă face rod, este rău şi noi n-avem nici un folos; dacă nu se face nimic, este tot atât de rău ca şi atunci când se face mult. Cacoi interes? Pe noi statul ne ţine strâns în braţele lui „părinteşti” şi ne dă mâncare cu linguriţa, cu porţioara ca să nu ne îngrăşăm. Îi e teamă statului că dacă ne măreşte porţia,

Mulţumesc, părinte.
Ce interes avem?

Dimitrie Bejan

prindem putere ş i începem să gândim. Ori noi nu trebuie să gândim. Aici, gândul e pericol pentru stat. Aşa. Îţi dă porţ ia astăzi; dac ă mâine gândul îţi încreţeşte fruntea şi încerci să-ţi exprimi o părere proprie, te pune la post, nu-ţ i mai dă porţia şi aş a îţ i frânge vrerea. Asta nu-i numai cu noi, colhoznicii; lucrul stă la fel şi poate încă mai rău cu lucrătorii din fabrici. Eu lucrez greaznăi robota²³ în fabrică. Muncitorul scrâşneşte din măsele şi-şi înghite amărăciunea în murdare sudălmi.

Pe vremuri, şi-o îneca în băutură. Acum, cu salariul muncitorului obişnuit, pe o lună, poţi cumpăra patru sticle de vodcă! Dar trebuie să te gândeşti şi la mâncare, îmbrăcăminte, nevastă, copii. Dumneavoastră, europenii, nici nu vă puteţi închipui ce viaţă chinuită duc lucrătorii noş tri. Locuinţă proastă - dormitoare comune, murdare, păduchioase; dacă ai o cameră, în ea pot locui pe paturi suprapuse, şi două familii cu copii. Apoi, asta-i viaţă? Mai rău decât la puşcărie. Pe deasupra, muncitorului i se spune mereu că el este stăpân pe fabrica sa ş i că trebuie să asude făcând supranorme pentru ca poporul să aibă ce mânca. Nu ştiu ce să mai zic! Fabrici sunt, lumea lucrează şi totuşi pe piaţă nu se găseş te ce cauţi. Şi dacă găseşti lucrul căutat, este de proastă calitate. Apoi mărfurile noastre, dacă nu sunt bune şi suficiente pentru interior, vor putea vreodată s ă se impun ă pe pieţele internaţionale? Vor putea să le facă concurenţă? Ferit-a sfântul! Uită-te dumneata la secerile şi coasele cu care lucrăm aici. Cele noi sunt de fabricaţ ie rusească. Cele vechi - pe care a trebuit să le depunem când am intrat în colectiv - au ajuns ca aţele de subţiri şi totu şi colhoznicii se bat pe ele. Ce vreţ i, părinte, acestea sunt marfă veche, nemţească. Ştim, ne dăm seama ş i noi ce e bun. Am vrea să purtăm şi noi haine de lână ţesute în apus şi să lucrăm cu unelte ieşite din fabricile europene... La şcoală, la club, se preamăreşte stăpânirea sovietică şi regimul proletar. Proletarilor le chiorăie maţele de foame ş i nu pot striga pe uliţ e că li-i foame. Aici, grevă nu se poate face. Împotriva cui? Dacă-i regim muncitoresc şi dacă noi muncitorii conducem ţara, împotriva cui să facem grevă...?

Ei, vezi, în aceste condiţii, muncitorul scrâşneşte din m ăsele, iese la l Mai în stradă şi strigă ura, ura, trăiască nu ştiu cine şi tot strânge cureaua pe buric. Asta-i viaţa muncitorului sub regimul „muncitoresc”. Şi tot la club ni se spune: «ţara noastră-i mare - a 6-a parte a globului - este foarte bogată, avem de toate, suntem fericiţi! Nu numai că noi suntem fericiţi, dar ne ostenim să exportăm şi peste graniţă din surplusul fericirii noastre.» Vai de bietul lucrător apusean - amăgit de propaganda noastră, hrănit cu propaganda plătit ă din sudoarea noastră. Vai de tine lucrător apusean, cuprins de „nebunia roşie”! Vai de viaţa ta şi a copiilor tăi!

Nenea Grişa oftează, răsuflă ş i încheie: Te duci la club, agitatorul politic îţi spune că „este tovarăşe, este”. Te duci fericit la magazin, că, în sfârşit, este ceva. Acolo vânzătorul imperturbabil îţi răspunde: „nu mai este tovarăşe, a fost, dar s-a terminat.” În ţara asta, ţara păcatelor - aşa ar trebui numită, toţ i mint: te mint de la obraz, cu neruşinare; învăţătorul la şcoală spune copilului minciuni, ş i-i creşte în minciună, ură şi desfrâu; când iese din şcoală şi păşeşte în viaţă, toate instituţiile îl iau în braţe şi-l adorm în melodii mincinoase.

Nene Grişa, cu intelectualii cum staţi?
Cum stăm? Citeşte statistica. Nu sunt pe lume aţâţi învăţători, doctori şi ingineri câţi sunt - se scrie la gazetă - la noi în ţară. De aceea suntem ţara cea mai avansată din lume. Ştii dumneata unde a fost descoperit cel mai mare arici din lume? Ei, vezi că nu ştii?

Eu râd şi privesc în ochii lui inteligenţi.

Să-ţi spun tot eu; ei bine, cel mai mare arici din lume, la noi s-a găsit. A fost găsit pe lângă Tiflis şi a fost adus la Moscova. Acum trăieşte între zidurile Kremlinului.

Nenea Grişa râde zgomotos, pe urmă se uită speriat împrejur. Deasupra noastră-i cer albastru şi toată lumea se odihneşte pe lângă căpiţele de fân, sau lângă clăile de ovăz. De mâine trecem la ovăz, la cosit şi adunat. Nenea Grişa zice:

În sat sunt foarte puţini bărbaţi şi la lucru mai greu, oricum ar fi, nu e locul femeii.

²³ Muncă la negru.

ORANKI. Amintiri din captivitate

Acum, vara, lucrez pe câmp, însă iarna, plec iar la fabrică.

Te întrebasem, nene Grişa, despre intelectuali.
Să nu crezi c-am uitat, dar categoria aceasta de oameni nu-mi este prea bine cunoscută. Dacă-i vorba de învăţător, de moaşă comunală, de felcer şi agronom, ei, da, pe ăştia îi cunosc ca pe buzunarele mele: fricoşi, supuşi, terorizaţi de stat. Încolo, pe la oraşe, cât se pare, daca cineva ştie să iscălească, devine imediat membru al Academiei din Moscova şi statul îl decorează cu titlul de savant emerit. Iată, eu citesc gazeta. O citesc în fiecare zi, până ce simt că otrava mi-a ajuns la beregată; atunci scuip, tai gazeta felii, felii şi o pun în buzunar; mi-aduc aminte, că n-am altă hârtie pentru fumat. Am citit în gazetă că marea savantă - să-i zicem Raşela Davîdova, că i-am uitat numele cel adevărat, a descoperit, uitându-se pe cer, o stea puţin cunoscută. Eu înţeleg să descoperi ceva necunoscut, dar să ţii morţiş că savanţii sovietici au descoperit telefonul, electricitatea şi radioul - asta nici eu, dedea Grişa, nu pot să cred; cei de peste graniţă se strâmbă de râs când citesc gogomăniile din cărţile şi gazetele noastre. Uită-te şi dumneata la cea mai avansată agricultură din lume. Mie mi se pare că se lucra mai bine pământul pe timpul ţarului Ivan cel Groaznic, decât astăzi. Şi totuşi la gazetele noastre scrie altfel. Iată, Isvestia spune în numărul de ieri că recolta medie record, atinsă în Ucraina pe timpul domniei sovietice este de l 200 kg grâu la hectar. Apoi, eu, dacă aş fi „stat”, n-aş publica astfel de lucruri. Asta-i record? 1200 kg la hectar...?

Nenea Grişa fumează, vorbeşte, dar cu ochii dă ocol împrejurimilor. N-o fi Iuda pe aproape?

Părinte, eu sunt om prost - aşa cum mă vezi, încălţat cu opinci de tei. Dar am umblat mult prin ţara asta şi cum ţi-am spus am trecut şi graniţa ca prizonier. Că am umblat, nu-i mare lucru, dar mi-am dat osteneală să văd şi să înţeleg ce se petrece în lume şi cum trăiesc oamenii. Pe la începutul îmbolnăvirii ţării ruseşti, eu m-am opus destul de hotărât şi din această pricină am fost prin închisori şi deportat. Acolo am cunoscut multă lume cu carte şi de la ei am deprins eu multe lucruri bune. În Siberia, la oamenii deportaţi am găsit scrieri multe şi cărţi de valoare. Am citit mult şi unde nu mă pricepeam, oamenii aceia îmi arătau şi aşa, în 10-15 ani de pedeapsă, eu m-am luminat, întors acasă, după o absenţă îndelungată, nevasta se măritase cu altul. Copii n-am avut şi iată trăiesc şi eu cum pot. Ridic ochii la cer şi aştept milostivirea lui Dumnezeu. Mult nu aştept eu de la viaţă. Totuşi aş vrea să trăiesc şi să văd luminându-se şi cerul rusesc. După aceea mi-aş lua Biblia în spate şi m-aş duce la mănăstire. Acolo, să-mi răcoresc sufletul, să scap de otravă şi apoi acolo să fiu îngropat.
Nene Grişa, dacă Dumnezeu vrea, poate, când El va socoti că paharul blestemăţiilor s-a umplut de răutate, va găsi un om, sau un popor, prin care să se refacă echilibrul lumii.
Eu mă rog seara şi dimineaţa lui Dumnezeu spunând: Doamne, vino şi judecă pământul. Ochiul atent al lui nenea Grişa îl ţine sub observaţie pe preşedintele colhozului, şi-i

urmăreşte paşii. Când socoteşte că pericolul s-a îndepărtat, reia firul discuţiei.

- Vedeţ i, părinte, preşedintele de astăzi nu-i altceva decât proprietarul de ieri. Ba, pe cât cunosc eu, aceia erau mai cu milă pentru nevoile ţăranului. La aceş tia nu găseşti înţelegere. Colindând eu prin temniţe, lucrând la fermele de stat sau prin fabrici iar acum aciuindu-mă la colhozul de aici, după atâta viaţă şi după atâta frecuş cu lumea, am ajuns la convingerea că în lume nu va putea fi niciodată dreptate. Iată, la noi în ţară s-a făcut o revoluţie împotriva ţarului si a stăpânirii lui. Se spunea la revoluţie că stăpânirea trecută a fost tiranică şi exploatatoare. Că trăiau bine proprietarii de pământuri şi de fabrici iar poporul făcea foamea. Eu ce observ astăzi? Că trăiesc bine directorii de fabrici şi preşedinţii de colhozuri. În locul vechilor proprietari s-au ridicat alţii noi. Iar aceştia, cu ajutorul securităţii - exploatează şi mai crunt pe muncitor, care nu crâcneşte, iar pe ţăran l-au adus la opinci de tei. Adică s-a întâmplat aşa: „ridică-te tu din capul mesei, ca să mă aşez eu”. Cei ce au luat locul fiind mai flămânzi decât ceilalţi, mănâncă tot, iar poporul striga ura! la 7 Noiembrie. Am mai înţeles că bogăţia pământului nici pe departe nu se împarte egal între muncitori. Nici vorbă da aşa ceva! Cei care trăiesc bine în ţară la noi, sunt mai întâi membrii de partid. Aceştia, pornind de la Tătucu în jos, până la preşedintele colhozului Fogada, au luat locul Ţarului şi al

Dimitrie Bejan

vechilor proprietari şi dorm chiar în paturile lor; bine îmbrăcaţ i, bine hrăniţi, în posturi de răspundere, cu lefuri mari, trăiesc, benchetuiesc si se îngraşă, au maşini şi trăsuri la scară. Ei reprezintă poporul şi trăiesc împărăteşte în numele poporului. Iar poporul rabdă, în toată ţ ara sunt aproape şase milioane de ş efi. Exact de zece ori mai mulţi decât proprietarii de pe timpuri, înţelegeţi părinte, că pe spinarea noastră nu-i un singur om - proprietarul, ci sunt zece. Pe timpuri proprietarul avea un vechil şi un contabil ş i lucrul mergea bine la moşie; astăzi pentru administrarea colectivei noastre - circa 1000 ha - există pe lângă preşedinte încă 15 oameni; casier, contabili, ajutori de contabili, brigadieri, pontatori. Aceştia toţi au leafă. Pe urmă, mai pune la număr pe cei ce conduc efectiv munca, şefii de tarlale, şefii de culturi, şefii de echipă, care nu pun mâna la muncă, dar care trag din norma lucrătorilor şi vei înţelege ce jaf e pe spinarea bietului ţăran; toţi îl întind şi-i fură cum pot. De ce crezi că scrâşnesc eu din măsele? De bine? Eu nu pot sta degeaba; legile lor îmi spun să supraveghez munca. Dar nu pot să-i văd pe oameni muncind şi eu să le fur din sudoarea lor. Şi atunci, pun umărul alături de ei. Apoi, după membrii de partid, trăieşte bine armata. Când zic armata, mă refer la cadrele ofiţereşti şi la subofiţeri. Dar în fruntea lor trebuie puşi cei din securitate. Pe securitate se sprijină regimul şi de aceştia se îngrijeşte partidul încălzindu-i la sânul părintesc. Aceştia sunt viperele veninoase, cu limba despicată, cu pumni tari şi cu maşină neagră cu care ridică noaptea din aşternuturi pe cei ce îndrăznesc să gândească, în al treilea rând vin funcţionarii - intelectualii - toţi intră aici - cu lefuri şi cu pensii.

Noi, ţăranii, nu avem nici cea mai mică încredere în ei; instabili, fricoşi şi trădători. Pentru lefuşoara lor, sunt în stare să-şi vândă şi mama.

Urmează lucrătorii din fabrici cărora, dacă tac şi ascultă câineş te, li se asigură o locuinţă de mizerie şi masa la cantină. Le este greu, ţipă foamea-n burta lor, nu-şi pot rezolva lipsurile, dar nu au încotro - e regimul lor; n-ai cui pretinde vreo îmbunătăţire, nu poţi ieşi în stradă.

În fabrică, pe zidurile fabricii şi în stradă se plimbă securitatea, atentă. De altfel, doi lucrători când stau faţă în faţă, chiar dacă e tatăl ş i feciorul, nu fac altceva, decât laudă regimul. Lucrătorul este tutelat de propria-i dictatură şi din pricina botniţ ei care i s-a pus la gură ş i a cătuşelor de oţel care i s-au pus la mâini, tace, rabdă şi de câteva ori pe an, strigă pe străzi, lozinci...

Şi, în sfârşit, ţăranii cu opinci de tei în picioare, care asudă pe ogoare pentru fericirea reprezentanţilor poporului. Am auzit că în India este o pătură socială căreia i se spune „paria”. Ei, bine, aici noi, ţăranii, suntem paria. Noi muncim pământul, tragem în plug mai rău decât vitele, dar de roadele lui noi nu ne bucurăm; alţii se îngraşă de pe urma noastră.

Sus, la conducere, să vezi ce se întâmplă. Să zicem că Ivanov a ajuns director de fabrică, fiind membru de partid. Pe feciorul lui l-a dat la şcoală şi azi este inginer. Foarte bine, trebuie şi ingineri. Când s-a însurat feciorul lui Vanea - inginerul - a căutat o fată cu carte ş i a găsit pe doctoriţa Lidia. Ei au doi copilaş i, care cresc altfel decât copiii colhoznicului Teodorov, pentru că părinţii au cu ce-i creşte; îmbrăcaţi, hrăniţi, educaţi. Şi asta-i bine. Copiii nu trebuie să simtă lipsurile. Inginerul şi cu doctoriţa - unul fecior de lucrător şi ea fiică de ţăran - şi-au uitat repede originea pentru că au lefuri mari - trăiesc bine şi se gândesc să-şi facă, la rândul lor, copiii ingineri sau savanţi. Şi asta-i bine, ţara are nevoie de savanţi. Răul începe abia ele aici. Până anul acesta, orice copil inteligent, bun la carte, era trimis pe cheltuiala statului la şcoală. Aş a că mulţi băieţi de la ţară sau dintre feciorii de lucrători au învăţat la şcoli pe seama statului şi astăzi au rosturi bune în administraţie. Dar la Kremlin s-a dat acum o lege care reduce numărul burselor în şcolile de toate gradele. Deci o bursă se va obţine prin concurs. Stau, citesc şi mă gândesc. Băiatul lui Teodorov, Mişa, învaţă foarte bine, scapără de inteligenţă. S ă presupunem că tatăl său îl duce la concurs. Aici, la liceu, sunt puţ ine burse şi vin nu numai copii buni la carte. Miş a lui Teodorov stă la concurs alături de copilul inginerului Ivanov. Miş a-i inteligent, dar nu este educat. El paş te oile. Ivanov tot inteligent este, dar este şi educat. La concurs Mişa, care n-a cunoscut altă lume decât satul său ş i oile, ameţeş te şi se pierde. Ivanov, care poate-i mai puţin inteligent decât Miş a, dar a trăit şi a fost educat într-o casă de intelectuali, reuşeşte la concurs şi ia bursa. Mişa se întoarce la oi iar

ORANKI. Amintiri din captivitate

Ivanov devine inginer în locul tatălui s ău. Legea, acu' apăruta, mai spune că cei ce nu pot lua bursă, vor putea învăţa carte, plătind taxe şcolare. Presupunând că feciorul lui Ivanov n-a reuşit la concurs, ei, bine, în acest caz, părinţii lui, având bani îl vor da totuşi la şcoală şi-i vor forma o carieră. Dintre feciorii celor ce se găsesc în posturi de răspundere, nici unui nu se mai întoarce la seceră şi la ciocan. Mişa rămâne de azi înainte să înfrunte viaţa cum va putea. Statul nu-l mai ajută; şi-a format suficiente cadre şi din mijlocul acestor ajunşi se recrutează cadrele de mâine. După părerea mea s-a format, în timp relativ scurt, o nouă clasă care a împrumutat de la nobilime cravata de la gât, şi de la burghezie masă bună şi salariu gras. Ei, împotriva lor vor trebui Mişa şi ceilalţi feciori de ţărani să-şi facă revoluţia lor. Pentru că ţăranul, care e majoritar în ţara aceasta, încă nu şi-a spus cuvântul.

Toamna am fost trimişi la colhozul din Iagoda ca să scoatem cartofii. Ce bucuros a fost nenea Grişa când ne-am revăzut. Ceasovoii erau departe, pe marginea tarlalei, şi noi doi ne-am aşezat pe o movilă de cartofi.

Nene Grişa, cum se face că n-aţi treierat nici acum?
Cum se face? Asta-i legea pe aici, întâi să putrezească cirezile şi după aceea treierăm. Nu sunt batoze. Cele care sunt la staţia de maşini din apropiere, încă n-au fost reparate, poate pe după Crăciun să fie bune de lucru. Eu, cum se termină scosul cartofilor, plec la fabrică. Nu mai stau nici un ceas. Dealtfel ceea ce am eu de primit de la colhoz în urma muncii mele, e mai nimic. Trebuie să scurm în altă parte.
Nene Grişa, fii bun şi lămureşte-mă ce cote aveţi de plătit şi cu ce rămâneţi în palmă, la urmă?
Despre cotă mă întrebi? Şi cu ce se alege colhoznicul toamna?
Desigur, despre asta te întreb; am citit o carte despre colhoz şi foloasele lui, însă mi s-a părut că autorul exagerează.
Dumneata părinte, te fereşti de a spune neadevărului minciună. Eu însă care am citit mai multe cărţi şi broşuri despre colhoz şi fericirea colhoznicului, îţi spun direct: toate cărţile lor spun minciuni. Şi acum, hai să te lămuresc. Noi avem aici o mie de hectare. Statul a venit şi a clasificat pământul pe categorii: I, II, III şi IV. Pe urmă ne-a dat un plan de însămânţări şi sămânţă selecţionată. Apoi ne-a trimis la S.M.T. şi-am făcut contract să vină maşinile să are şi să treiere. Toamna, după cules, la socoteli, statul şi S.M.T.-ul sunt prezente. Statul ridică drept cote cuvenite 33%, iar S.M.T.-ul 17%. Mai rămâne pentru colhoz 50%. Destul de bine; ca la boier pe vremuri - nimic nu s-a schimbat; a plecat boierul şi a intrat în locul lui Statul. Dacă ai rămâne cu jumătate din produse ar fi bine şi colhoznicii ar avea ce mânca. Ce se întâmplă însă? Se întâmplă că Statul vine apoi şi-ţi ia sămânţa 2% - asigurarea recoltei 3% - pensie pentru bătrânii colhozului 2% - până acum nici un colhoznic bătrân nu primeşte pensie de la colhoz şi moşneagul dacă nu munceşte moare de foame - apoi pentru casă 3% şi apoi pentru Armata Roşie 11%. Vasăzică mai rămânem, noi, colhoznicii, cu 29% din produse. Conducerea colhozului reţine 10% ca rezerve pentru anii secetoşi, sau pentru vremuri de calamitate, 5% pentru reparaţiile grajdurilor şi micilor unelte agricole, 2% pentru club şi restul

12% - se împarte pe zile lucrătoare şi ni se dă sub formă de porţioară. Aşa ar trebui să fie după lege. Căci, fără lege, lucrurile stau aşa: Statul a venit cu inginerii şi specialiştii lui şi-au spus: pământul de calitatea I-a de la nagoda trebuie să dea 2 000 kg la hectar, cel de calitatea a II-a atâta şi aşa mai departe. Toamna nu se ţine cont de recolta reală, ci vine statul şi din presupusele 2 000 kg iţi ia 666 kg drept cotă, S.M.T.-ui la fel, şi celelalte procente - aşa cum le-am arătat mai sus, se calculează tot după planificare. Nu vă mai fac socoteală. Nu numai că nu rămânem cu ceva, ba încă ne şi îndatorăm. Aşa se explică de ce colhozul nostru e dator vândut. Păi, socotiţi singuri dumneavoastră dacă noi realizăm nu 2 000 kg ci l 000 kg la hectar, recolta noastră nu poate acoperi cotele cerute de stat. Statul nu stă la discuţie; îţi scutură magazia şi-ţi ridică şi cel din urmă bob de grâu.

S-a întâmplat ca într-un an bun, bun de tot, din mila lui Dumnezeu, să realizăm 2 500 kg la hectar. Ne făceam noi socoteală: e bine, vom mânca pâine până la iarnă. Când colo, ce să vezi? Statul şi-a luat frumuşel cota planificată pentru 2 000 kg - şi după ce s-au reţinut toate

Dimitrie Bejan

cotele şi procentele - zâmbind, a ridicat în întregime cele 500 kg pe care Ie realizasem peste plan. Noi am rămas fluierând a pagubă. Muncim dar nu ne putem hrăni de pe urma muncii noastre. Statul ne împrumută cu propriile noastre grăunţ e. Şi de aceea vezi dezinteresul pentru muncă al colhoznicilor - aş putea afirma chiar batjocură în muncă - şi nu găsim nici o scăpare; fugim la oraş şi căutăm acolo de lucru.

Statul, marele proprietar şi marele capitalist a făcut o lege, care acu' îl jenează: s-a obligat să ne dea de lucru. Eu am ajuns la convingerea că satul este un prost organizator şi administrator şi că el este cel mai mare hoţ. Un hoţ care, dictatorial, „îşi face singur legile după care haiduceşte”.

Nu mai pot părinte! Mă înăbuş şi mă doare când văd indolenţa fraţilor mei! Oi bune pentru muls şi pentru abator. Unul nu-ş i ridică fruntea să vadă cât de frumos e cerul. Toţi, în opinci de tei, cu umerii aduşi în faţă, ca nişte găini prinse de holeră şi cu nasul în pământ... Ca să nu izbucnesc cumva, plec în lume, chiar mâine plec în altă parte. Vă rog să nu mă uitaţi părinte şi să mă pomeniţi în rugăciunile dumneavoastră. Nu-l uitaţi pe dedea Grişa Mihailovici...

În anul care a urmat, am trecut - cu lucrul - prin Iagoda. Întrebând de nenea Grişa mi s-a spus că plecase de cu toamnă şi că n-a mai revenit acasă. O bătrână care ştia cine sunt mi-a şoptit speriată: „a ajuns iar la puşcărie, părinte, nu putea suferi slăbiciunea noastră...”

Da, nenea Grişa Mihailovici de la Iogada privea cu drag cerul albastru ş i gândea. Statul însă î şi avea socotelile lui şi ţinea morţiş ca lumea să se încovoaie la pământ. Cum apărea un gând, îndată îi şi încarcera.

Nene Grişa, dumneata eşti poate la muncă în pădurile Siberiei sau în Urali, cine ştie unde-ţi porţi răzvrătirea şi gândurile! Iată, eu nu te-am uitat şi de aici, din satul părăsit, de la marginea Bărăganului unde ucenicii dunăreni, copiind pe dascălii moscoviţi, ne-au trimis, ca să încercuiască gândul nostru şi să-i ucidă, îţi trimit o caldă salutare.

Să ştii că şi la noi închisorile gem de obidă şi de răzvrătire; şi la noi se încearcă răstignirea gândului curat. Dar peste vremuri, peste vreri şi peste cazne, gândul nostru triumfă luminos.

Nene Grişa, ascultă cântecul înalt al ciocârliei. E cântecul biruinţei gândului albastru.

De aici, de la Dunăre, din închisorile şi deportările noastre te salută muncitorul strungar Stan Tăicuţu şi ţăranul Nicolae Cenuşă. Noi toţi gândim senin, privim cerul şi ne place cântecul ciocârliei. Vino cu noi. Te-am simţit că eşti din lumea noastră. Vino...!

VINE TEATRU-N SAT LA NOI...

Când am început cositul şi strânsul ovăzului la colhozul din nagoda, după lungi deliberări cu stăpânirea de la poartă, ne-am înţeles ca, pe tot timpul acestei campanii de lucru, să rămânem în sat. Până atunci, făceam în fiecare zi zece kilometri dus şi alţi zece kilometri la întors, către Oranki. Drumul era lung ş i obositor. Pe deasupra era ş i munca. Când însă ni s-a dat învoirea de a rămâne în sat - rapid ne-am instalat la şcoală; am pus paie pe jos, deasupra păturile şi la căpătâi bocancii.

Era pe la sfârşitul lui august şi şcoala nu funcţiona. Sergentul şi cu ceilalţi ceasovoi, ne păzeau atent; se temeau să nu evadăm. De aici era uşor de plecat la drum, dar n-aveam ce mânca! Nici populaţia nu avea ce fierbe în cratiţă! Şi totuşi, chiar în aceste condiţii grele, evadări au fost...

Stăteam la şcoală. Printre mesteceni am instalat un căzănel şi pe cei mai priceput în arta culinară, l-am lăsat bucătar. Produsele le primeam săptămânal de la Oranki. Colhozul nu ne dădea nimic.

ORANKI. Amintiri din captivitate

Dimineaţa, până pe la ora 10, ne făceam normele şi până seara timpul era al nostru. La toate presiunile de a depăşi norma, la toate avantajele ce ni se promiteau - de exemplu foi de varză în ciorbă - la toate laudele pentru felul nostru conştiincios de a munci, noi am rămas de neclintit. Atunci ne-au lăsat în pace şi stăpânii şi ceasovoii şi preşedintele de colhoz. Odată norma făcută, Bădiţa fluiera încetarea lucrului şi cu instrumentul de „tortur ă” pe umăr, ne ducea în jurul bucătăriei de campanie. Aveam cu noi cărţi, iar Bădiţa pe lângă fluier mai purta cu dânsul şi câteva dălţi; în orele de repaus, sculpta.

Seara, număraţ i de sergent, eram închişi în şcoală. Pe lângă uşi făceau de gardă ceasovoii. Lumină? Un opaiţ cu seu de oaie.

Şi iată, duceam viaţă rurală, fiind atenţi la bucuriile şi tristeţile satului din taiga. Câini nu sunt în sat; cu ce să-i hrănească oamenii? Ici-colo, câteva capre şi altceva nimic.

Cum se făcea seară, lumea se culca; dormea sănătos! Casele toate de lemn - brad încheiat în cepuri şi printre bulumaci, bătut muşchi de copac. Pe dinăuntru, lipit, văruit şi câteva sărăcăcioase boarfe. Peste tot, în toate casele, multe icoane spre răsărit. Candelele nu ard demult, nu-i ulei. În jurul caselor, încercări nereuşite pentru grădini de zarzavaturi; nici un fel de gard; pustiu şi bălării. Fete şi băieţi, până la 16 ani. De la 16 ani băieţii sunt plecaţi la armată. Bărbaţii sunt la graniţă. Doar câţiva bătrâni, care te miri cu ce se ţin.

Şcoala, la marginea de răsărit a satului şi, nu departe de ea, dărăpănăturile colhozului. La colhoz, un clopot luat de la vreo biserică şi în mijlocul satului o şină de fier atârnată de un ţăruş. La anumite ore sună clopoţelul ş i bate toaca. Atunci colhoznicii pleacă pe brigăzi, la lucru. Pe urmă mai sună odată clopotul si toaca, iar brigăzile se întorc în sat. Ce fac oamenii în casele lor? Stau şi privesc pe geam afară. Ce să lucreze, când înăuntru şi afară e gol?

Duminica şi în zilele de sărbătoare - oamenii ţin sărbătorile creştineşti - toată lumea se îmbracă mai curăţel. Dimineaţa nu-i nici o mişcare în sat. După-masă însă, pe la ora 4, tineretul se adună la o margine de sat, sub nişte sălcii bătrâne, în jurul unei armonice. Se cântă ceva şi toată lumea ascultă. Pe urmă, după ce s-au adunat toţ i b ăieţii şi toate fetele, începe „guliaiul”. Şi guliaiul pleacă la drum, ca într-o preumblare, de la o margine a satului până la cealaltă. Fetele se iau de braţ, în şiruri cât lăţimea drumului - un şir, două, trei - câte sunt; în spatele lor stă cântăreţul din armonică. Urmează şirurile de băieţi la braţ, ca şi fetele. Mărşăluiesc încet, prin sat. Muzicantul cântă ceva. Fetele strigă ceva tare, să audă tot satul. Băieţii răspund, pe acelaşi ton. Apoi în acordurile armonicei râd: ha, ha, ha. Şi tot a şa, plimbare cu chiuituri. Răguşiţi de atâta ţipat - pe aici, ruşii nu ştiu să cânte - guliaiul se consideră încheiat şi oprindu-se sub sălciile de unde plecaseră, începe dansul. Odată cu noaptea, petrecerea se termină; nu mai auzi nimic până la miezul nop ţii când dă un „cucurigu” voinicesc cocoşul de la colhoz, singurul cocoş supravieţuitor în acest sat.

Când am văzut prima dată guliaiul şi când am auzit urletele de junglă, m-am gândit la Tarzan. Pe urmă am fost mai atent la strigătele lor. Observasem că întâi spuneau ceva fetele şi abia după aceea răspundeau băieţii. N-or fi cumva nişte strigături, ca la horele noastre?

Aşa a fost; tineretul îşi făcea autocritica şi critica satului. De exemplu, strigau fetele; „Ce-a făcut Mişa aseară?” Şi băieţii răspundeau prompt: „Sta cu Zoia sub mesteacăn”. Ş i, fetele: „Unde-a fost primarul ăst' noapte?” Iar băieţii: „La Nadiuşa lui Colunea.” Şi tot aşa, până ce se încheie critica, cu o recunoaştere generală a celor două tabere - băieţi şi fete - că „nicăieri pe lume celovecul nu trăieşte mai liber şi mai fericit ca-n Uniunea Sovietică”. La auzul acestei concluzii, Bădi ţa totdeauna fluiera a mirare. Bădiţa nu credea - sub nici un cuvânt, că, aici, trăieşte cel mai fericit om din lume. Cum auzea pornirile guliaiului, striga vesel: „ca-n junglă, mă, ca-n filmele cu Tarzan”. Iar cocoş ul, nepăsător, cânta fără greş, la miez de noapte. Bădiţa asculta cele trei-patru cucuriguri, şi-mi spunea: «ăsta ştie să cânte, nu ca „Africa”...»

Nenea Grişa-i tare mulţ umit că stăm în sat. Şi mulţumit că află de la mine cum mai e viaţa în lume. Nu-i mult până ce vom termina şi cu ovăzul. Va trebui să ne întoarcem în lagăr.

Într-o zi - era sâmbătă - îmi spune nenea Grişa:

Ştii că mâine, vine teatrul în sat la noi?
Nu, n-am ştiut până acum nene Grişa. Mă bucur. Să vedem şi noi cum stăm cu arta

Dimitrie Bejan

teatrală.

Vedeţi că serbarea va fi la şcoală... Căutaţi şi veniţi, şi prietenul nostru se duce în treburile lui.
Bădiţă, zic eu - mâine mergem la teatru!
La care teatru?

Uite cum şi uite ce - şi-i relatez Bădiţei tot ce-am aflat de la nenea Grişa.

- Ascultă, române, strigă Bădiţa peste lan, să-l audă întreaga brigadă - mâine după-masă e teatru la şcoală. Şi către şeful nostru, inginerul de păduri Codreş: Vezi, aranjează cu ceasovoiul cel cu grade...

Ceasovoiul cel cu grade - sergentul - nici nu vrea să audă de cererea noastră. Dis-de-dimineaţă ne scoate din şcoală, cu toate boarfele şi ne instalează lângă bucătăria de sub mesteceni.

Era o duminică ca la început de toamnă, cu o lumină dulce, molcomă, sub un cer albastru, înalt. Peste p ăduri pluteau ceţuri viorii şi vârfurile copacilor stăteau în nemişcare, aşteptând evenimentul. Veneau artiştii de la Nijni-Novgorod să descreţească frunţile colhoznicilor amărâţi.

Învăţătorul adunase copiii de la şcoală şi cu ei încerca să facă curăţenie prin curte. Scoseseră băncile afară ş i pe bănci improvizaseră o scenă în aer liber, rezemată de peretele şcolii, în faţă o sârmă şi două cearşafuri, în restul de bănci vor sta privitorii. Cei ce nu vor avea loc, vor putea să stea pe iarbă, jos.

În preajma amiezii a început forfota prin sat. Tot satul se adună în curtea şcolii şi aş teaptă, învăţătorul se frământă. Preşedintele colhozului priveşte peste sat, cu mâinile lungi adânc înfipte în buzunarele pantalonilor bufanţi, iar primarul asudă. Au mai văzut iagodenii lui spectacole la club, dar să vin ă artişti adevăraţi în satul lor, asta încă nu s-a întâmplat. Să improvizeze arcuri de triumf? Să scoată steagurile? Nu ştie ce să facă. Nimeni nu-i dă vreun sfat şi atunci neavând ş i negăsindu-şi un rol precis pe la şcoală, aleargă prin sat, bate toaca, îndeamnă pe oameni să vină la serbare şi transpiră: „Of, de-ar trece ş i asta!” Auzi dumneata, ce onoare pe satul nostru. Artişti! Artişti adevăraţi, ca la Moscova! Ce cinste pe noi, ce onoare pe satul nostru!

Bădiţă, ce facem? De mâncat, după cum vezi, am mâncat, soarele arată că-i după-masă, artiştii presupunem că vor veni; dar noi, ce facem? Mergem, ori ba?

Şi iar începem negocierile, tratativele de grea diplomaţie, cu sergentul nostru. Dacă ar fi măcar rus! Poate că ne-am înţelege cu el! Dar cu un calmuc e greu să te înţelegi. Mereu se apără că, dacă fugim de acolo - de la serbare - intră el în puşcărie... Că, oare ce va zice colonelul de la Oranki când va afla că ne-a dus la teatru? Auzi, tu, nemaipomenit! Un sergent al armatei roşii să ducă prizonierii la serbare? Şi asta iară învoire scrisă de la Kremlin. Unde mai este autoritatea Sovietului Suprem? Auzi, tu, pretenţii pe prizonieri, să meargă la teatru?

Şi calmucul se frământă ca-n faţa unei probleme pe care nici O.N.U. cu toată autoritatea ei nu e în stare să o rezolve. Inginerul Codreş îl ia mai deoparte şi-l lămureşte că nu vom evada. El garantează cu viaţa pentru asta. Vom sta mai la o parte, pe iarbă şi sub paza ceasovoilor. Dacă nu ne duce la teatru, noi intrăm în grevă, să ne ducă la Oranki. Noi nu mai lucrăm la colhoz.

Calmucul încearcă să înţeleagă ce anume vom face dacă nu ne duce la teatru. Târziu, pricepe despre ce este vorba; îşi dă un pumn în cap şi aleargă la şcoală, îl vedem gesticulând în grupul învăţătorului, primarului şi al preşedintelui.

Toţi patru, ca la o comandă se întorc şi vin grăbiţi spre noi.

Ce doriţi dumneavoastră, domnilor ofiţeri? Ne întreabă ironic preşedintele.
Cerem gărzii să ne ducă la teatru - răspunde Codreş,
Nu se poate. Dumneavoastră sunteţi prizonieri şi nu puteţi să vă bucuraţi de binefacerile de care au parte cetăţenii sovietici. Dacă dumneavoastră aţi fi oameni înţelegători şi-aţi face...
Domnule preşedinte, răspunde Codreş - noi nu suntem subordonaţi dumneavoastră. Dacă

ORANKI. Amintiri din captivitate

aveţi vreo autoritate asupra gărzii noastre, atunci determinaţi -o să ne ducă la teatru. Dacă nu ni se aprobă această neînsemnată cerere a noastră, e bine să ş tiţi că ne considerăm în grevă chiar din acest minut, şi-n consecinţă cerem să fim duşi imediat la Oranki.

Ce grevă? Ce fel de vorbă-i asta? Ovăzul aşteaptă să fie cosit şi dumneavoastră vorbiţi de grevă? Ştiţi că pentru aceste vorbe puteţi ajunge la judecată?
Nu-i nimic, mergem la judecată şi ne vom lămuri acolo cu judecătorii. La coasă suntem buni? Dar binefacerile cu teatrul nu sunt şi pentru noi? Cerem încă odată să fim trimişi în lagăr.

Hotărârea noastră-i pune în mare încurcătură pe notabili. Pleacă tăcuţi din mijlocul nostru; se opresc în răstimpuri şi gesticulează.

Stăm pe fân şi-i ascultăm pe Bădiţa. Fluierul lui mângâie apele, pădurile.

Aproape că am uitat de teatru, când deodată plăcuta muzică românească este zgomotos întreruptă de strigatele guturale ale sergentului:

Hai să mergem, că vin artiştii. Dar să nu fugiţi, vă rog să nu fugiţi şi să nu le faceţi nimic artiştilor... Lăsaţi-i să joace frumos.
Nu fugim, fii fără teamă; garantăm pentru viaţa artiştilor... Ne-am aşezat pe iarbă jos, cu doi ceasovoi de pază. Lumea se uită la noi; ne cunosc colhoznicii de la muncă şi copiii pentru pâinea care o capătă de la noi.

În scurt timp se arată un camion, din care coboară şase bărbaţi şi trei femei. Satul, în picioare, îi primeşte ca pe o minune. Primarul şi celelalte autorităţi se frământă, vorbesc, transpira. Pe scenă se urcă şcolarii, învăţătorul trage cortina - cele două cearşafuri - şi ţine un discurs puternic despre teatru şi despre arta sovietică, de la care omenirea nu ştiu ce are de învăţat. Corul cântă ceva cu „întinsă ţară avem noi şi nu-i pe lume altă ţară în care cetăţeanul să respire atât de liber ca aici”. Apoi vorbeşte preşedintele colhozului: „Iată cetăţeni grija de mamă a regimului nostru; ne dă teatru şi ne înalţă sufletele...”

Ochii lui nenea Grişa mă caută şi parcă ar spune: „mai bine ne-ar da pâine şi ne-ar lăsa sufletul în pace”.

Primarul vrea să spună ceva; se uită în ochii unei actriţe grăsuţe, îmbrăcată cu haine europene, se încurcă în ceea ce ar fi vrut să spună şi atunci strigă disperat: „trăiască dascălul şi învăţătorul noroadelor, generalisim Stalin”, Corul îl salvează, cântând „Mulţi ani”!

Cortina cade şi se înţelege că suntem în pauză. Privesc publicul, în faţă stau fetele şi băieţii; mai în fund bătrânii. Copiii, pe unde pot. E drept, tot satul s-a adunat la spectacol. Deasupra cerul e limpede şi soarele domol.

Când se ridică cortina, înţelegem că a început piesa. Câţiva bărbaţi şi câteva femei, pe scenă - reprezentând un grup de partizani, se căznesc cu gesturi largi, teatrale, să ne facă să înţelegem măreţele lupte pe care le-au purtat şi strălucitele victorii ce le-au câştigat împotriva fasciştilor. Lumea îi ascultă la început cu atenţie. La al doilea act, interesul scade şi în timpul ultimelor scene, înainte de căderea cortinei, teatrul se transformă în comedie. Pe scenă, singură, artista grăsuţă, în haine militare, cu pieptul plin de decoraţii, povesteşte cu patos bătăliile ei cu nemţii şi arată cum punea la pământ câte un regiment de fascişti, aşa, ca pe nişte muşte.

Bătrânii tac şi ascultă. Notabilii, lângă scenă, îi sorb orice cuvânt şi cu ochii după fiecare gest care-i scot în evidenţă formele carnale.

Fetele şi băieţii îşi fac cu ochiul şi zâmbesc negativ. La un gest al artistei care arată cum a ucis, la un pod, un grup de fascişti, dinspre grupul băieţilor se aude „huia”. Fetele chicotesc, notabilii, rapid, sâsâie şi artista continuă povestirea. La un alt pod, o divizie întreagă cade răpusă. De pe altă bancă se aude iarăşi: „huia”. Şi pe măsură ce artista se înfierbântă, băieţii şi fetele strigă: „huia, huia”.

Nu se mai înţelege nimic; artista dezorientată, speriată, se opreşte; sufleorul iese, cu cartea în mână de după cearşaf, toţi artiştii intră în scenă, să vadă ce s-a întâmplat. Băieţii şi fetele, cântând pe melodia lui Şaliapin Luntraşii de pe Volga repetă mereu acelaşi cuvânt porcos huia, huia.

Dimitrie Bejan

Spectacolul a căzut. Tineretul se încolonează pentru guliai cu armonici la mijloc. Pleacă spre locul de adunare, sub sălciile bătrâne, urlând melodia lui Şaliapin. Copiii se zbenguie şi se fugăresc printre bănci, în timp ce bătrânii cu mâna la gură sau cu ochii în pământ întreabă: „ce mai fu şi asta”?

Artiştii cer explicaţii, se aud cuvinte despre artă şi muzic ă, despre educaţie şi stat sovietic. Autorităţile, consternate, caută explicaţii şi nu găsesc, nici măcar în buzunarele adânci ale tovarăşului preşedinte de colhoz.

Soarele mirat şi el de-o astfel de întâmplare dă din cap a neînţelegere şi trece peste păduri; obosit de-atâta drum, se culcă după o căpiţă de fân, într-o poiană.

Când camionul cu artişti dă să plece, din grupul nostru pleacă, frenetic, aplauze către artişti. Aceştia nu înţeleg: e batjocură? Ca să nu rămână cumva datori, din mers ne salută: „pa, pa, la revedere”.

A doua zi cosim, adunăm şi treaba merge strună. Nenea Griş a, găsind un moment prielnic, se apropie de mine: „Ai văzut, părinte? Tineretul nostru nu-i chiar aşa năuc, cum îl cred autorităţile; e sătul până în gât de atâta propagandă şi, cum ai observat, nu o mai poate suferi şi a reacţionat aşa cum s-a priceput. Tineretul ascultă la o muzică străin ă, vede o revistă sau un ziar care vin din Europa; şi cei care au fost pe front s-au luminat; şi la întorsul lor acasă, n-au tăcut. Acum îi reeducă statul în Siberia. Degeaba; lumea noastră s-a „îmbolnăvit” de europenisme. „Doctorii” de la Kremlin, alarmaţ i de Jdanov, au prescris măsuri „medicale” şi-au pornit să tămăduiască tineretul de influenţa străină: cărţ i, filme, haine, tehnică etc. Şi să trâmbiţeze zi şi noapte prin toate mijloacele că cei mai mari savanţi ai lumii, cei mai valoroşi artişti etc. La noi sunt! Tineretul aşteaptă nerăbdător să se ridice cortina. Să-i spun ă lumii tot dorul lui după libertate. Şi să cunoască toată viaţa cea adevărată. Să se adape de la această nouă viaţă.”

DE VORBĂ CU VOLODEA DESPRE DREPTATE ŞI SATUL LUI

Lucram la Iagoda; patruzeci dintre noi trăgeam la coasă, iar zece adunam fânul în căpiţe. După aceea colhoznicii veneau cu căruţele, îl încărcau şi undeva, mai lângă sat, clădeau stoguri; să aibă la iarnă pentru vite şi pentru oi. Însă lucrul mergea încet, încet de tot. Venea câte o ploaie repede şi răpăia peste păduri. Stogurile, fără vârfuri, se udau de ploaie. A doua zi, peste fânul ud se puneau alte paie de fân uscat, ş i tot aşa, până într-o zi când am observat că din stoguri iese fum; se încinsese şi fumega acru. Întinde din nou fânul; alege-l, care a mai rămas bun, neputrezit şi fă-l din nou stog. Şi atunci, nu-i de mirare că primăvara vitele colhozului trebuiesc ridicate de jos cu parii.

Mi-aduc aminte, că într-o prim ăvară, în Oranki, am fost aduşi să curăţim bălegarul din grajdurile colhozului. Nu ne venea să credem: când am intrat înăuntru, bălegarul era până la genunchiul vitelor. Slăbite din cauza inaniţiei, câteva vaci au fost ridicate cu nişte otgoane de tei - legate de două ori pe sub burta vitei şi apoi, capetele funiei înnodate de grinda de sus.

Doctorul veterinar, la fel ca şi doctorul uman, împărţiseră vitele în patru grupe: grupa I şi a II-a erau socotite bune de lucru, grupa a III-a la tăiere şi grupa a IV-a - cele distrofice - bună de trimis la gârlă. Hrana li se dădea conform acestei catalogări medicale.

La Iagoda. Lucrurile stăteau la fel ca şi în alte sate. Pentru iarnă, vitele rumegau paie şi fân putred, mucegăit.

Şi Doamne, ce păşuni bune erau! O minte chibzuită şi cu tragere de inimă, ce-ar fi putut scoate din poienile acestea! Ce folos, dacă Dumnezeu îţi dă şi tu nu ştii să te foloseşti de mana pământului?

ORANKI. Amintiri din captivitate

Nenea Griş a ofta: „Când erau ale noastre vitele şi poienile, altă făină se macină la moară. Acum praful şi pulberea să se aleagă de toate.”

Era în preajma Adormirii Sfintei Marii; trăgeam cu grebla şi m ă gândeam. Acasă, în copilărie, la fel ca acum, mânuiam grebla cu colţi de lemn. Uşoară ca o pană, fânul uscat la fel de uşor, şi de jur-împrejur pădure sănătoasă.

Într-o după-masă, văd că se apropie de mine un ceasovoi tânăr, foarte tânăr, să fi avut 17-18 ani. Slăbuţ, cu ochii albaş tri, roşcovan; în picioare avea cizme de pânză. Mi-a dat târcoale, mai pe departe. Pe urmă, s-a apropiat mai mult. Parcă ar fi vrut să-mi spună ceva şi se ferea. M-am oprit din lucru, m-am uitat la dânsul întrebător şi am aşteptat. L-am văzut încurcat şi i-am făcut semn cu mâna,

Sănătate! Mata eşti părinte?
Da, sunt preot.
Chiar ortodox?
Da, sunt ortodox.
Dar nu aveţi nici păr mare, nici barbă şi sunteţi tânăr.
Se poate. De bună seamă nu am barbă, nici plete, sunt chiar tânăr şi totuşi sunt preot şi anume preot ortodox.
Pe la noi preoţii - pe unde mai sunt - poartă barbă şi haine lungi.
Când eram liber - acolo în ţara mea - aveam şi eu haine lungi, preoţeşti. Aci, după cum vezi, în picioare sunt încălţat cu bocanci româneşti, pantalonii sunt nemţeşti, tunica italiană şi capela ungurească, adică sunt îmbrăcat în uniformă de prizonier. Şi totuşi, aşa cum vezi, sunt preot ortodox şi, după legea mea, mă închin Mântuitorului Hristos.
Da, înţeleg acum; nu se poate să fie altfel, doar sunteţi prizonier, însă până acum eu nu am văzut decât unul sau doi preoţi de-ai noştri şi am socotit că aşa trebuie să se poarte toţi preoţii din lume, cum i-am văzut eu pe ai noştri. Am auzit că sunt în lagăr şi preoţi nemţeşti. Dar eu am vrut să cunosc un preot ortodox, din Europa...

S-a uitat la mine, m-a măsurat din cap până în picioare şi apoi, cu un salut de „sănătate”, s-a retras.

Peste vreo jumătate de oră a reapărut ceasovoiul meu, cu un buchet de flori într-o mână şi-n cealaltă cu mure coapte. Mi-a zâmbit timid şi mi le-a oferit zicând:

Eu sunt creştin, părinte. Tata, mama, surorile şi fraţii mei, toţi suntem creştini. Ba, pot să vă spun că tot satul nostru este creştin. Avem şi biserică; revoluţia i-a dat jos crucile şi a făcut din ea magazie; dar tot satul se sfătuieşte acum să o facem iar biserică, pe urmă o să căutăm un preot să se roage pentru noi.
Cum te cheamă?
Acasă îmi spun ai mei Volodea - se înţelege că mă numesc Vladimir.
Îmi dai voie să-ţi spun la fel ca familia dumitale?
Da, părinte, parcă-i mai creştineşte aşa.
Bine, Volodea, aşa să rămână cuvântul între noi. Faci de mult cătănie?
De un an.
Da. Spui că tot satul vostru e creştin. Eu auzisem că voi ruşii v-aţi păgânit!
Ei, da, s-a făcut multă propagandă ca să ne lăsăm de credinţă. Şi peste satul nostru au trecut suferinţe grele; au murit destui pentru credinţă, alţii se găsesc încă şi acum, dacă vor mai fi trăind , prin Siberia sau pe la canale. Taie păduri, fac terasamente de cale ferată sau leagă prin canale mările şi apele unele de altele. Se chinuie săracii, mor, dar nu-şi vând sufletul. Şi au aş face la fel ca ei, dar acum revoluţia s-a mai potolit şi nu mai este persecutat, în mod direct, nimeni pentru credinţă. La şcoală, la club, în armată, peste tot, este batjocorită credinţa. Dar nimeni nu te mai ia de gât să te trimită la canal sau să te împuşte. Zice propaganda lor ca-n faţa ştiinţei progresiste credinţa va muri singură. Tot aşa stăpânirea se

Dimitrie Bejan

căzneş te să facă tineretul ateu. Însă şi eu am făcut ş coală, sunt chiar agronom, am terminat şcoala medie şi vedeţi, n-am devenit ateu din pricina lui Darwin. Eu, in timp ce profesorii îşi făceau propaganda lor, mă gândeam de ce dascălii noştri, în loc să facă spume la gură demonstrând că ei se trag din maimuţă - eu nu am nimic cu dânşii dacă se mândresc cu o astfel de descendenţă - nu repetă la începutul fiecărei lecţii „Elevi, iubiţi-vă unii pe alţii! Toţi sunteţi fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte creator”!? Cred că atunci omul ar deveni om.

Noi, băieţii de la ţara, suntem mai sănătoşi la suflet. Sunt şi alţii pe la oraşe, pe la mahalale, care nu cred în nimic. Singurii care se bat cu pumnii în piept, pentru necredinţa lor, sânt membrii de partid. Dar membrii de partid sunt puţini la număr. Aceştia, prin instituţiile lor, aleg un număr limitat de tineri, de care se ocupă mai îndeaproape, pionieri şi apoi comsomoli, din aceştia vor să-şi facă pentru mâine cadre.

Deocamdată, după cum se vede, dacă ne-au lăsat în pace, iată ca tot satul nostru se gândeşte să repare biserica ş i să aducă un preot. Mai înainte părinţii se închinau în ascuns, se temeau de copiii lor, ş colari. Au fost cazuri când, întrebaţi de învăţător de învăţători, copiii şi-au divulgat părinţ ii că au icoane în casă şi cărţi sfinte. Destule necazuri de pe urma unor astfel de învăţători şi a unor copii ca aceia pomeniţi mai sus. Acum lucrurile s-au mai potolit şi eu cred că Dumnezeu, ca un bunic de treabă, înţelege ş i rabdă până la un timp. Pe urmă te bate cu nuiaua la fund în satele noastre - şi la oraşe la fel - învăţătorii au otrăvit generaţia care s-a ridicat acum. Pe ei s-a sprijinit stăpânirea în propaganda „progresismului” şi lor li se datoreşte dezmăţul şi dezorientarea generaţiei tinere. Eu, când trec pe lângă un învăţător, scuip: iepure, lingău, slugă, neam de robi.

Volodea, dar în armată cum staţi cu credinţa?
La fel ca-n sat la noi. Cei mai mulţi sunt feciori de ţărani şi credem în Dumnezeu; ne închinam sub pătură. Ne ferim de cadre. Propagandă ateistă se face destul. Ne frige inima când se vorbeşte de rău biserica. Nu avem ce face, răbdam. Seara, în aşternut ne rugăm Domnului, să ne ajute pe noi şi să-i lumineze pe îndrăciţi. Eu, părinte, cred că este drac, adevărat drac, care se amestecă între oameni şi-i mână la rău. Ştim de la tata că dracul nu face mănăstiri. Şi dacă nu zideşte aşa ceva, apoi le dărâmă. Iar noi ne împotrivim.
Dar rugăciuni cunoşti, Volodea?
Da, ştiu mai multe pe de rost. Acasă aveam o carte veche cu molifte şi o Biblie, pe care le-a scăpat tata cum a ştiut el. Pe peretele dinspre răsărit, avem 12 icoane, frumoase şi o candelă. Pe policioară, ţinem o cruce de metal, pe care a adus-o bunicul de la Kiev. Tata citeşte în cărţi seara şi de sărbători. Noi, copiii, citim, la fel. De la părinţi am învăţat rugăciunile. Eu am citit Biblia de două ori, toată, iar partea creştină de mai multe ori. Totuşi, trebuie să vă mărturisesc că sunt multe lucruri neînţelese pentru mintea mea. Tata spune că mai înainte erau cărţi făcute de sfinţi, care-l lămuresc pe om despre lucrurile greu de înţeles, din carte. Aşa ceva mi-ar trebui şi mie. Dacă am avea un preot, în sat, l-aş întreba.
Poţi să-mi spui „Tatăl nostru”, „Crezul”?
Pot. Şi Volodea, parcă ar fi în biserică. Se descoperă, stă cuviincios, priveşte spre cer şi se roagă cu mâinile cruciş pe piept: „Tatăl nostru carele eşti în ceruri... “ Apoi „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului... “ şi în continuare „Născătoare de Dumnezeu fecioară, bucură-te, ceea ce eşti plină de daruri...” Când pronunţă, abia auzit, ultimul amin, peste noi şi peste păduri am simţit pacea lui Dumnezeu.

A doua zi Volodea n-a venit; l-am aşteptat. Abia peste trei zile l-am văzut rezemat în armă, lângă pădure. Stăteam pe un braţ de fân. Volodea a venit la mine iar cu fiori, iar cu zmeură:

Poftiţi, părinte!
Mulţumesc, Volodea. Iată ţi-am adus şi eu ceva. Şi din colţul batistei scot două bucăţele de anafura.

ORANKI. Amintiri din captivitate

Sfânta anafura! Aici în pădure, iată am găsit Sfânta anafura! Vă mulţumesc, părinte, vă mulţumesc mult de tot.

Volodea ia firimiturile de pâine sfinţită, le înfăşoară într-o bucată de ziar şi apoi le pune în buzunarul stâng. Apoi, către mine:

Să vedeţi, părinte, ce-am păţit noi la Paşti, tot satul, nu numai familia noastră. Tot postul l-au ţinut bătrânii, aşa cum se scrie la lege. Dealtfel, stau eu şi mă gândesc dacă iei seama la lipsurile de astăzi - toată lumea posteşte, însă, după socotinţa mea, asta-i post forţat şi n-are nici o valoare morală, nu-i o jertfă din inimă, aşa cum am înţeles de la tata că trebuie sa fie postul, ca să-l primească Dumnezeu.

Eu de Paşti - aşa a rânduit Dumnezeu - am fost în concediu. Tata plecase la Moscova. Noi suntem destul de aproape de Moscova - la vreo trei sute de kilometri spre răsărit - şi tata, dorind să se spovedească şi să se împărtăşească, a plecat la Patriarhie. Acolo sunt vreo doi călugări credincioşi. Dealtfel tot satul tânjea pentru sfintele taine. Şi când a plecat tata, i-au spus oamenii: „Venea, frate, să nu ne laşi; vino cu Sfânta anafura. Noi nu ne înfruptăm până ce nu te întorci la noi. Şi tata a plecat cu această făgăduinţă. Dealtfel, la fiecare Paşti, de câţiva ani încoace, pleacă un om sau doi din sat, până la Moscova şi aduc Sfânta anafura.

Satul nostru-i frumos şi mare, are vreo 200 case, are câmp pentru semănături şi apoi pădure. Oamenii se pregătesc de Paşti. Din ce au, din ce nu au, pregătesc ceva de mâncare mai deosebit - pe vremuri se făceau cozonaci - colorează ouă şi tinerii pregătesc dansul. Toţi ne îmbrăcam cu ce avem mai curat. Chiar dacă nu avem tot ce ne trebuie, totuşi satul e în sărbătoare. Eu parcă nici nu pot să-mi închipui primăvara cu flori şi lăstuni fără Paşti. Pustie ar fi viaţa fără sărbătorile creştineşti. Noi ţinem zilele Crăciunului - avem cântece frumoase cu naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, ne felicităm la Anul nou, iar la Bobotează mergem la râu. Râul şi fântânile le sfinţim cu apă sfinţită la Moscova. Tata spune că înainte era încă mai frumos. Noi cei tineri ne mulţumim cu ce este. Ce ştim noi despre viaţa cea adevărata şi despre frumuseţile ei? De la tata ştiu o întâmplare, cu trei oameni din satul nostru, care s-au dus pe jos la Ierusalim si acolo s-au închinat la Sfântul Mormânt. Când povesteşte tata despre călătoria lor spre locurile sfinte, tot sa stai si să te minunezi... Oamenii aceia bătrâni, vor fi murit în Siberia. Stăpânirea i-a ridicat într-o noapte şi i-a dus.

E greu să fii creştin în zilele noastre! De o bucată de vreme, să fie vreo trei ani - odată pe an, ajunge şi-n sat la noi un preot călător. Rămâne la noi câteva zile şi botează pe cei nebotezaţi, cunună pe cei necununaţi, iar la cimitir citeşte rugăciune morţilor. Apoi, într-o dimineaţă dispare, mergând spre alte sate. Tata spune că-i bine şi aşa, dar e puţin. Tânjim după cuvântul Mântuitorului şi după rugăciune. Simţim că nu-i de ajuns ceea ce facem noi...

Şi cum vă spuneam, tata a plecat la Moscova şi rămas acolo până duminică dimineaţa, ca să ia sfânta anafura pentru tot satul. Povestea el, după ce s-a întors, că mulţumit de reuşita lui şi cu sufletul limpede, venise la gară târziu, pierzând un accelerat. A mai aşteptat o oră, două şi s-a urcat într-un personal. Dar personalul merge încet, abia pe la miezul nopţii s-a dat jos în gara noastră, în vreo două ore de mărşăluire prin pădure a ajuns acasă. Era luni de dimineaţă, tocmai la răsăritul soarelui. Cum au aflat de sosirea lui, toţi consătenii s-au grăbit la uşa noastră şi primeau din mâna tatei sfânta anafura şi câte un pic de aghiazmă. Oamenii de închinau şi plecau pe la casele lor. Şi noi dealtfel, spălaţi, curat îmbrăcaţi, după ce ne-am închinat, cântând de trei ori Hristos a înviat, am primit de la tata câte o bucăţică de anafura şi câte o picătură de apă sfinţită. Numai după aceasta, am ciocnit câte un ou colorat şi ne-am aşezat la masă.

Vreau să vă spun că am postit chiar în prima zi de Paşti şi nu ne-am îndulcit decât după ce a venit tata cu anafura. Şi tot satul a făcut la fel ca noi.

Într-o zi îmi spune Volodea:

- Zilele acestea plecăm la unitate; ne vin schimbaşii. Mie îmi pare rău. Am atât de multe

Dimitrie Bejan

lucruri să vă întreb şi văd că timpul s-a scurtat. Nu ştiu cum să mă exprim; mă frământă mereu întrebarea: pentru ce Dumnezeu îi îngăduie pe cei răi şi nu-i trăzneşte odată; să vadă şi orbii puterea Lui?

- Volodea, planurile lui Dumnezeu nu sunt la fel ca ale oamenilor. Şi e greu ca noi, cu mintea noastră puţ ină, să descifrăm gândurile Celui Atotputernic. Răul e tot atât de necesar, ca şi binele. Numai cu ajutorul răului se lămureşte virtutea şi numai alături de întuneric străluceşte lumina. Pe câmpurile lui Dumnezeu creşte şi grâu dar creşte şi neghină. Grâul va fi adunat în magaziile cereşti, iar neghina trece la foc. Pentru cei răi sunt pregătite caznele fără de sfârşit. Pentru credincioşi se deschid pentru veşnicie uşile cerurilor. Sunt epoci în viaţa omenirii când păcatul, răul şi aderenţii lui triumfă, pentru un timp. Dar lui Dumnezeu să nu-i pretindem nimic; în general lucrează tot prin oameni, sau prin intermediul popoarelor. Şi vremurile de cumpănă pentru credinţă înseamnă pedeapsă cerească pentru abaterile noastre de la linia morală, sau, ştiu eu ce să zic? Uneori pedepsele sunt trimise de Dumnezeu pentru încercarea rezistenţei noastre sufleteşti.

Cine nu rezistă se prăbuşeşte, dar cine rezistă până la sfârşit, acela se mântuieşte, îmi pare mie ca acum Dumnezeu caută în lume un om, sau un popor, prin care să echilibreze lucrurile. La orizont se arată, prietene drag, zorile unui veac de întinsă trăire spirituală. Poate că atunci - pentru oamenii ce vor trăi în acei ani - îngerii lui Dumnezeu se vor pogorî pe pământ şi vor intona, alături de noi: „Hristos a înviat din morţi”.

Eu înţeleg, Volodea, că sufletul tău strigă după dreptate - pentru că observi că nedreptatea triumfă pretutindeni, în aceste zile de aspră băt ălie dintre duh şi materie. Şi arunci ridică-te cu mintea până la uşa cerului şt vezi ce-i acolo. Dacă aici nedreptatea a triumfat ş i cei răi îşi târâie nestingheriţi existenţa lor murdară pe pământ, dacă aceş tia, răi fiind, calcă în picioare dreptatea şi obijduiesc pe semeni, apoi, înţelege tu, că undeva, dincolo de lume, trebuie să se găsească cineva Atotdrept care să facă dreptate, răsplătind virtutea ş i pălmuind păcatul. Pentru aceasta sufletul tău îl caută pe Iisus şi-i cere dreptate pentru pământ.

Dumnezeu care ţine în mâna sa cumpăna vieţ ii, î şi va face la ora pe care n-o ştiu nici îngerii din cer dreptatea sa. Până atunci fericiţi sunt cei ce rabdă prigoanele...

Volodea a plecat chiar în acea seară. Disperat, a venit până la mine să-ş i ia rămas bun. În mână i-am strecurat o cruciuliţă de os. S-a uitat la ea, a sărutat-o şi atent a băgat-o în sân, lângă inimă. Pe creştet i-am pus mâna binecuvântării şi i-am şoptit: „Răbdare, Volodea, multă răbdare. Sunt semne că Dumnezeu nu ne-a uitat! Priveşte spre Apus. Dintr-acolo vine mântuirea!”

CE-A VĂZUT DOCTORUL VASILIEV ÎN EUROPA

Pe soldaţii şi gradaţ ii din gardă - ceasovoii - nu-i cunoş team şi mai ales nu aveam nici un interes să-i cunoaştem. Pe urmă, ca nu cumva să pactizeze cu „inamicul”, îi schimbau destul de des. Veneau de la unităţile lor, îşi îndeplineau rosturile cum se pricepeau - cu înjurături, ghionturi - forţându-ne la muncă „bîstrei, bîstrei”²⁴ - şi în memoria noastră rar dacă se înscria câte un nume propriu. Pe ici, pe colo, printre ei se găsea şi câte un om care se purta omeneşte, sau chiar încerca să fie civilizat. Dacă, cine ştie pentru ce întâmplare, vreun ofiţer, sau vreun ceasovoi îţi căra ceva pumni în cap, ca prin farmec, rusul se oprea holbat - rămânea cu mâna ridicată - mârâia încă o înjurături printre măsele şi te lăsa în pace. Aşa că, de câte ori începea, vreun antrenament pugilistic pe spinarea noastră, sau repezeau câinii pe noi, numai ce strigam

²⁴ Repede, repede.

ORANKI. Amintiri din captivitate

a mirare: „unde vi-i cultura voastră”?!

Dealtfel nu puteai pretinde soldatului uzbec, sau mongolului, comportament civilizat. Deşi purtau guler scrobit, sub gulerul vestonului, asta ca să ne impresioneze pe noi „europenii” - ştiam că acest guler iasă un sector gol, până la veritabilul guler al cămăşii. Pentru că acesta n-avea guler; avea un croi special al hainei - gâtul şi umerii pe jumătate goi. Cam la aceasta se rezuma civilizaţ ia lor; gulerul scrobit. La vremuri de conflicte, din mulţime se găsea câte unul care să-şi aducă aminte şi să-i apostrofeze: „păcat de gulerul tău scrobit”.

Recunosc - rar de tot - se găseau totuşi printre ceasovoi şi oameni corecţi. De exemplu doctorul Vasiliev. Eu nu l-am cunoscut personal, dar la lucru - mai corect spus, în timpul repausului - venea în grupul nostru şi ne povestea multe. Noi ştiam, de la dânsul, că făcuse războiul în Europa şi ne interesau impresiile pe care i le făcuse lui această Europă.

Tânăr, înalt, blond, sergent. De felul lui era de prin regiunea Moscovei. Făcuse medicina veterinară la Moscova şi războiul l-a găsit proaspăt laureat. A plecat la război; l-au făcut locotenent şi când s-a încheiat războiul, fiind demobilizat, a avut parte de o lună de concediu, întors acasă, în sat, la familie, lângă Moscova, vechilor lui colegi le-a povestit cele văzute prin Europa. Se pare că se arăta entuziasmat de contactul cu civilizaţia apuseană - şi acest fapt a fost observat de unii din prietenii lui, care, pe căi întunecoase, l-au dat pe mâna securităţii. Entuziasmul lui i-a fost fatal. A fost trimis pentru reeducare în lagărele de la graniţ a chineză - unde se găsea toată armata ucraineană - contaminată de europenism ş i care, se pare, ar fi mişcat - în frunte cu mareş alii ei - pentru o independenţă ucraineană. Din locotenent, l-au făcut sergent şi dup ă doi ani de frecătură, cum se exprima el - iată-l în gardă la noi. Vesel, tot timpul fredonează - fals - ceva melodii învăţate în Europa.

Noi coseam, adunam fân şi Sura Vasiliev ne cânta. Pe urmă, obosit de atâta cântare, striga să-i audă şi morţii: „nada pauza,” trebuie pauză - „veniţi încoace să fumăm”.

Nenea Grişa „l-a citit” - şi se dădea la o parte bucuros, înţelegător. Preşedintele colhozului mereu îl apostrofează: „ce atâta pauză, tovarăşe sergent?” Sergentul Vasiliev se făcea că n-aude.

Tomiţă Popa - pe care Vasiliev l-a îndrăgit din pricina vocii sale frumoase - stătea lângă rus şi-l îndemna: „ei, domnule doctor, ce-aţi mai văzut în Europa?” Vasiliev atât aştepta; nu se lăsa prea mult rugat.

- Mai întâi să ne cânte domnul slt. Tomiţă ceva frumos, ca la dumneavoastră acasă - şi după aceea vin eu la rând.

Tomi ţă, odată voinic ca un brad, uscat acum ca un schelet - nu-i place ovăzul cu teci fiert în apă de Volga - cu mânecile suflecate şi cu cămaşa desfăcută la piept începe:

În zbor trec peste mine anii Departe'ntre străini mă frâng Îmi plâng de milă maghiranii Şi romaniţele mă plâng...

Tu vântule cu şoapte line Ce aromeşti a busuioc Du şi tristeţile cu tine

Şi cânt şi dor si nenoroc...

Sergentul Vasiliev ascultă - cuvânt nu înţelege, dar pricepe răzvrătirea şi nenorocul nostru. Tomiţă trece prin romanţa bădiţei Nicoară:

„Dar în portul trist Nu mai fluturau

Mâinile ce atât se-nclinau;

Te văd cum te rogi zbuciumată; Să nu mă mai vezi, niciodată?”

Şi cu gândul întors la vatra părintească, strigă aprinse răzvrătiri: „Cărăruie, cărăruie, care duci la Bucureşti,

Tu să ştii că pe la vetre, întorcându-ne într-o zi,

Dimitrie Bejan

Te-om zidi, dar nu cu pietre, Cu duşmani te-om netezi...”

Ultimul acord îl obliga pe Vasiliev să se trezească din reverie; vară plăcută, fân proaspăt cosit şi vocea de aur a lui Tomiţă!

Eu - începe doctorul - am fost la Bucureşti. Trebuie să vă spun că oraşul dumneavoastră este vesel. Lumea circulă, pe străzi zi şi noapte. Am văzut acolo şi maşini multe şi foarte frumoase. Pentru mine a fost curios faptul că maşinile stau pe stradă parcate - chiar şi noaptea, şi nu le fură nimeni...

Noi facem ochii mari: „Cum să le fure domnule? Ce, suntem pe timpul tătarilor?” Doctorul nu înţelege în miezul ei riposta noastră, dar reflectează cu amărăciune: „La noi la

Moscova sunt puţine maşini - nu aşa luxoase ca ale dumneavoastră. Dar noaptea stau sub lacăt. Dealtfel, la Moscova - şi-n general în oraşele noastre – lumea doarme obosită. La Bucureşti, lumea petrece. Sunt multe restaurante, iar băutură de ajuns. Româncele sunt ochioase, dar să vă spun drept, fugeau de noi. Cum ne zăreau, treceau pe celălalt trotuar. Am fost şi la teatru, dar acolo n-am înţeles nimic. Am văzut câteva filme apusene. Sunt sătul până în gât de filmele noastre, cu colhozuri şi partizani; nu-i nimic vesel în ele. Să nu uit! Cu multă greutate, dar totuşi într-o seară am reuşit să intru la „Tănase”. Mare artist, domnilor ofiţeri! Am râs atunci, de m-au durut fălcile o săptămână.

Să vedeţi cum a fost. Mai întâi, la Moscova, nu am văzut niciodată acest gen de teatru. Am auzit ca-n apus sunt teatre de operetă şi de revistă. Asta, pe când învăţam la institut. Dacă am ajuns la Bucureşti, iată am avut plăcerea de a vedea o revistă cu Tănase. Am încercat să le-o povestesc prietenilor mei, la întoarcere; s-au arătat foarte încântaţi de acest gen de teatru. Dar eu stau şi mă gândesc acum; acest teatru trebuie să-i vezi; în timpul spectacolului râzi, te distrezi şi după aceea uiţi ce-au spus, sau ce-au cântat artiştii, dar rămâi pentru mult timp cu inima veselă. Aşa am înţeles eu revista şi de atunci cânt mereu vesel.

Ştiţi, la sfârşit, a ieşit Tănase pe scenă, îmbrăcat ca un soldat rus; la gât avea un ceas mare şi pe amândouă mâinile, multe ceasuri de diferite mărimi.

Spectatorii când l-au văzut, s-au cutremurat de râs. Când aplauzele s-au potolit, artistul a spus:

„Greu era cu der, die, das Da' mai greu cu davai ceas”

Lumea a leşinat de râs. Tănase iar a spus: „Am spus eu ceva?

N-am spus nimic...

Tac, tic, tac, tic Tic, tac, tic, tac, Iaca, tac!”

Aşa de vesel am fost, încât în entuziasmul meu, am aruncat căciula până-n plafon. Căciula a căzut pe nasul unei babe care, supărată, atât doar a spus: „vai, asta nu se face”! Nu se face - înţeleg şi eu - dar era prea târziu, o făcusem deja. Prietenii mei de la Moscova au spus că-i vorba doar de o glumă foarte reuşită, în susţinerea părerii mele, m-am folosit de o poezie a lui Victor Hugo în care se povesteşte că, după bătălia de la Borodino, câţiva soldaţi ruşi l-au înconjurat pe mareşalul lui Napoleon, Ney - şi nu i-au făcut nimic altceva, decât i-au luat ceasul. Vezi, ruşii au pasiunea ceasurilor şi mai ales a ceasurilor cu bătăile puternice. Aşa că Tănase a priceput dragostea noastră fără limită, pentru ceasurile cu tic-tac-ul tare.

Dar cu vinurile, cum te-ai împăcat?
Noi, ruşii, nu suntem băutori de vinuri; la ruşi, stacanul de spirt; asta da. Să-i simţi până mai jos de ficat. Am trecut pe la Cotnari; spuneau oamenii locului că acesta-i cel mai extra vin românesc.

Pe urmă am stat la Focşani - acolo era un lagăr de nemţi - am trecut apoi în Banat şi pe acolo am băut o ţuică fiartă de două ori; asta era bunicică; se apropia de spirt. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în România, dar mai ales în Banat, au fost colhozurile de acolo.

ORANKI. Amintiri din captivitate

Ce colhozuri, domnule? În România nu există aşa ceva!

Ba, sunt peste tot locul...

Ne gândeam: uite că, în câteva luni după catastrofa de la 23 August, ţăranul român a şi trecut, rapid, la colectivizare.

Şi cum arată, domnule doctor, aceste colhozuri? întreabă neîncrezător Tomiţă.
Ah, arată foarte bine.
Adică, fiţi bun şi ne spuneţi ce înseamnă „foarte bine”.
Iată cum sunt colhozurile din Banat. Credeam că până la această oră, aţi aflat despre ele. Noi ridicăm din umeri.
Acolo în România, am văzut colhoz lângă colhoz. Fiecare casă are gard împrejur, grajduri şi magazii, căruţă; plug şi alte unelte agricole. Apoi, în curte sunt cai, vaci, porci şi păsări multe, multe. Oamenii fac pâine mare, albă şi-o mănâncă cu slănină. După aceea beau ţuică tare.
Şi sunt multe colhozuri aşa?
Peste tot locul, în fiecare sat, casă lângă casă şi colhoz în curte...
Atunci e bine, doctore, râde Tomiţă şi, alături de el, izbucnim şi noi în râs vesel.
Era chiar foarte bine. Când le-am spus acest lucru prietenilor mei de la Moscova, mi-au spus că aşa făcuseră românii, numai pentru propagandă. Că în realitate ţăranul din Europa trăieşte mizerabil, moare de foame. Eu le-am răspuns că şi eu aş vrea să mor de foame, cu pâine albă, slăninuţă şi ţuică. Prietenii mei se uitau neîncrezători la mine. Tata şi mama şi alţi oameni din satul nostru m-au crezut şi spuneau: „şi la noi a fost aşa mai de mult; avea omul gospodăria lui cu vite şi păsări în bătătură. Pâinea pe acele timpuri şi băutura erau ieftine”. Tata spunea însă ca el se teme de ceva; el crede că şi-n România şi peste tot locul în Europa se vor face colhozuri adevărate şi va fi şi acolo ca şi la noi; toată lumea la porţioară; toată lumea la cantină... Mă tem că tata are dreptate. Am văzut ţara dumneavoastră destul de bine. Sunteţi oameni bogaţi: sare, grâu, petrol şi oameni cu inimă bună.
Din cauza bunătăţii firii noastre, unele popoare şi străinii pripăşiţi la noi, ne socotesc proşti şi sug, sug ca ploşniţele bogăţiile noastre şi mana ţării noastre. Noi, aceştia mai tineri, am înţeles lucrul acesta şi luăm atitudine hotărâtă împotriva celor ce ne fură viaţa, făcând din stăpânul acestui pământ, robul hrăpăreţilor şi neomenoşilor străini.

Românul aşa a fost: bun cu cel ce cere milă şi adăpost. Dar miluiţii noştri nu cunosc măsura; s-au îngrăşat la masa noastră, s-au făcut stăpâni pe casa noastră; i-au adus pe oameni la sapă de lemn, îngrădiţi de legi făcute de ei, sau strecurându-se printre paragrafele legilor, storc mana pământului nostru: munţi, ape, câmpii şi trimit peste graniţă.

Domnule doctor, noi avem un mare poet, cel mai mare talent al literaturii noastre, Mihai Eminescu. El are poezia intitulată: Doina. Acolo plânge el jalea românului în faţa cotropirii străine, şi tot el aruncă asupra noastră cel mai greu blestem pe care l-a rostit cândva gură omenească:

Cine-a îndrăgit străinii, Mânca-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia, Şi neamul, nemernicia...

Înţeleg, înţeleg - răspunde doctorul - am văzut oameni la voi, în ţară, care nu seamănă cu românii; făceau negustorie, aveau fabrici şi strigau: Ura! Ura! Când am intrat noi în Iaşi. Şi pe la noi sunt, dar mai puţini. Trebuie să-i cauţi pe undeva, prin posturile de sus...

După trei zile, grupa sergentului Vasiliev face iar de caraulă în jurul nostru, în aceste zile pauzele sunt foarte numeroase şi lungi; ceasuri întregi. La îndemnurile preşedintelui de colhoz, doctorul ne ia apărarea cu „lasă tovarăşe, este timp destul”.

Garda stă departe, rezemând pădurea. Sub căpiţa de fân, povestea cu Europa se desfăşoară mai departe.

La dumneavoastră este bogăţie multă şi multă veselie, reia doctorul Vasiliev, firul povestirii. Am fost doar la câteva botezuri şi la o nuntă - m-am îmbătat tare - şi a fost foarte

Dimitrie Bejan

bine. Frumoasă ţară, buni oameni! Abia după ce am trecut în Ungaria, am văzut că acolo se macină altă făină; nu mai era bogăţia şi bunătatea românului. Era mai greu cu mâncarea, iar de băutură trebuia să te fereşti; puneau otravă în ea. Pe urmă câmpul acela era gol, îmi aducea aminte de stepele ucrainene.

Mie mi-au plăcut munţii; sunt mari. Până la Carpaţi eu n-am văzut munţi, dar asta nu-i de-ajuns. Am fost la Sinaia - satul regelui dumneavoastră - şi-am vrut să mă ridic până la vârful unui munte. Am obosit şi m-am oprit la o stână. Acolo un moş frumos la chip mi-a dat să mănânc mămăligă caldă cu brânză. Ştiţi că-i bună?

În Cehoslovacia am văzut drumuri bune - asfaltate, iar ţăranii mergeau la prăşit cu bicicleta. Mă gândesc la opincile de tei, cu care se-ncalţă tata şi la drumurile noastre, care-s aşa, cum le-a croit natura.

Am fost la Bratislava şi la Praga. Frumoase oraşe, fără mahalale, aşa cum se văd pe la noi...

Când am intrat în Germania, abia atunci am înţeles ce înseamnă civilizaţia şi tehnica avansată. Autostrăzile largi, lustruite, periate cu du-te-vino al maşinilor. Toate drumurile-s asfaltate. Satele, ca nişte mici orăşele, cu casele aliniate, mari, frumoase, spaţioase, tot pe lângă fabrici. Nu este sat fără o fabrică sau două. Cu adevărat o ţară industrială. Şi totuşi neamţul este un individualist; îţi vorbeşte de fabrica lui, de atelierul lui, de casa lui. Însă neamţul, e neamţ; ordin, curăţenie, punctualitate. Războiul abia se încheiase şi ei, fără să aştepte biciuirea străină, au ş i prins a-şi reface casele, fabricile ş i celelalte stricăciuni. Nemţii nu ne iubesc. Dealtfel, astea sunt raporturile - normale - dintre învins şi învingător. Nici eu nu-i iubesc pe nemţi, înţeleg că sunt mulţ i şi le e greu acasă; dar nu sunt de acord cu ochiul liber, care se uită - lacom - spre grânarul ucrainean. Aici, ne ciocnim, încolo ar fi posibilă o înţelegere; ei să ne dea maşini, iar noi să le dăm pâine. Mai întâi, să avem noi, pâine... Cred că numai aşa, noi, ruşii, ne vom putea înţelege cu nemţii.

Am fost şi la Berlin. A fost stricat rău de bombardamente şi de artilerie. Ceea ce te uimeşte la nemţi, în oraşele şi satele lor, este perfecta simetrie: străzi, case şi oameni, to ţi sunt traşi la rindea. Toţi nemţii gândesc la fel despre politică şi despre lume. Curios pentru mine, acolo, în Germania, nimeni nu-l condamnă pe Hitler pentru politica lui; dar îl condamnă până şi copiii, pentru că a pierdut războiul. Tot la Berlin am văzut soldaţi englezi, americani şi francezi. Sunt şi ei oameni ca noi, numai că fumează ţigări de foi. Am vorbit cu un cizmar neamţ. Pe faţă mi-a spus că el îi urăşte pe englezi. La întrebarea mea, pentru ce-i urăşti atât de mult, mi-a răspuns flegmatic: „dacă englezii cu americanii lor nu v-ar fi ajutat, noi vă băteam măr”!

Am râs amândoi şi din acel minut ne-am socotit prieteni, în Germania nu te saturi de pâine, iar băutură, numai bere. Tinerii fac sporturi şi duminica toată lumea iese din oraş.

Când am plecat de la Berlin într-un camion spre patrie am trecut prin toată Germania, până la graniţa poloneză. Aceeaşi bună impresie pentru o ţară civilizată; neamţul însă tace şi se uită la noi chiorâş.

Cum am trecut în Polonia, mi -am dat seama că m ă aflam în altă lume. Satele mai aşa, şoselele doar pietruite, iar pe lângă oraşe, multă mahala. Şi o sărăcie cruntă.

Dacă am păşit în Uniunea Sovietică aerul era sărbătoresc, ca acasă, în ţelegi graiul, te salută omul. Dar nu-i autostradă şi nu-i oraş european şi satele sunt necăjite şi sărace, parcă noi am pierdut războiul. Stăteam într-o zi şi reflectam. Lumea din apus este înaintea noastră cu cinci sute de ani. Noi lucrăm aşa cum nu-i firea noastră. Totuşi, vrem să ajungem întru totul apusul; ba, chiar, să-i depăşim. Vorba e: oare apusul va sta pe loc, aşteptând mersul nostru, ca de melc?

Apoi sergentul Vasiliev a dispărut într-o zi, fără să mai fi primit răspuns la ultima întrebare.

ORANKI. Amintiri din captivitate

Tomiţă conchide: Bun băiat, a priceput ceva. N-a vânturat degeaba Europa. Bădiţa adaugă: E periculos să gândeşti liber...

SPORT

În lagăre erau oameni de toate vârstele şi de toate gradele. În timpul liber fiecare grad avea preocupările lui. De bună seamă că tineretul ducea greul muncilor; dar, tot acest tineret era în fruntea iniţiativelor de tot felul.

S-ar putea crede că preocupările celor din lagăre erau ţinute departe de manifestările sportive, din pricina muncilor mărunte la care erau supuşi. Ş i totuşi, n-a fost aşa. Contrar celor afirmate de ştiin ţa medicală despre hrană şi rezistenţă, despre calorii etc., războiul şi nenorocirile care au urmat au dovedit că omul, cu potenţialele lui fizice, se adaptează şi supravieţuieşte condiţiilor vitrege care în viaţa normală l-ar răpune. Puterea de a rezista în aceste condiţii vine din altă parte; vine din puterea cuvântului, puterea sufletului şi încordarea voinţei, voinţ a de a birui şi de a te depăşi. A trăit omul şi în condiţii foarte bune - de abundenţă, cu calorii şi vitamine, dar din pricina unui moral scăzut nu a rezistat, s-a pierdut.

Aşa stau lucrurile şi cu sportul. Sportul cere antrenament şi consum mare de energie. Când a început a se juca fotbal în lagăr, a fost ca o glumă. Era primăvara lui 1944,

pământul se uscase şi doi, trei tineri, pe terenul dintre bordeie, băteau cu picioarele o minge de cârpe. Lovită cu piciorul, mingea se deplasa câţiva metri şi apoi încremenea. Jucătorii încercau să facă ceva, dar mingea rămânea pe loc, tot de cârpă.

La grupul celor doi, trei, s-au alăturat alţii şi când într-o duminică s-a anunţat un meci de fotbal, toţ i am zâmbit şi am zis cu neîncredere: „hai să mergem, să vedem ce comedie poate să mai fie şi asta”.

Cele două echipe, cu un arbitru între ele, au început jocul; noi, ceilalţi, aşezaţi pe iarbă - la peluză sau sus pe bordeie la tribună - priveam încercarea sportivă de pe teren.

Cele două echipe loveau mingea de cârpe care nu reuşea să ajungă până la poartă. În timp ce jocul se frământa pe loc, în jurul mingii, apărarea stătea pe iarbă şi fuma frunze de paie. După vreun sfert de oră, înaintarea a obosit încât jucătorii nu mai erau în stare să lovească mingea. Atunci au trecut cei din apropiere în locul lor. La sfârşitul primei reprize, amândouă echipele stăteau frânte pe iarbă, cu mingea la un pas de ele. Arbitrul înţelegător, a fluierat sfârşitul meciului. Iar noi i -am adus pe jucători la bordeiele lor, pe braţe; nu pentru frumuseţea jocului, ci, pentru motivul că nu-şi mai puteau urni picioarele din loc.

După vreo două s ăptămâni, s-a anunţat un alt meci, de data aceasta întâlnirea era internaţională; românii i-au provocat pe nemţi. Ţinând seama că întâlnirea era atât de importantă, tot lagărul a fost prezent.

Meciul începe şi jucătorii încearcă să facă ceva. Nu e un joc propriu-zis, ci o mişcare stearpă în jurul mingii care cu greu se decide să se mişte un pas la dreapta sau la stânga. Nemţii atacă masiv - extremele fug în jos, în sus, în funcţie de intenţiile cu care cei de la centru încearcă să le trimit ă mingea. Portarii rezemaţ i de bare, lâncezesc; apărarea se joacă cu pietricelele de pe teren. La centru, jucătorii transpiră.

Şi iat ă de undeva, de peste păduri, se arată un nor prizărit, străveziu şi, când ajunge deasupra lagărului, stropeşte cu dărnicie terenul.

Peste cinci minute soarele apare vesel de după geană şi ne invită să ieşim din bordeie. Meciul e mediu şi după toate regulile jocului, pe timp ploios, disputa continuă, până când cronometrul arată ora sfârşitului.

Pe teren sunt băltoace; mingea s-a încărcat de noroi şi de apă, tricourile jucătorilor sunt ude leoarcă, iar la lovitură, mingea îi împroaşcă pe jucători cu noroi pe picioare, pe mâini, pe faţă. Mingea a devenit şi mai nesuferită. Jucătorii o lovesc, punându-şi mâna în dreptul ochilor, şi aceasta, nesimţită, îi stropeşte şi se aşează leneşă, ghiftuită, în vreo băltoacă

Dimitrie Bejan

alăturată. Gică Dumitrescu, mic, slăbuţ, numai inimă, o roagă stăruitor: „hai draga mea, ieşi din băltoacă, să te bag odată-n... poarta mă-tii, că ne-am săturat de fandoselile tale”. Mingea nici nu clipeşte. Stă în baltă şi jucătorii se-nvârtesc în jurul ei, neîndrăznind să intre după ea.

Un neamţ tânăr, blond, uscat, încearcă apa cu vârful bocancului spart - şi conform proverbului românesc că udul nu se sperie de apă, intră odată în băltoacă, apucă mingea de ceafă şi fuge cu ea spre poarta românilor. Ajuns în faţa porţii, se opreşte la doi metri, o aşează jos, în timp ce portarul s-a dat la o parte ca să vadă ce va face neamţul cel uscat; acesta se dă trei paşi înapoi şi, cu o viteză de fulger, loveşte puternic mingea pe direcţ ia porţ ii. Mingea, umflată şi deformată, nu înţelege intenţiile neamţului de a înscrie golul, se mişcă fleşcăită şi se opreş te la picioarele portarului. Neamţul înjură de mama focului: „unde o trimit şi unde ajunge.”

Toată asistenţa, cu echipe şi arbitri, râde de încercarea neamţului. Meciul se sparge cu acest rezultat nedecis iar jucătorii sunt băgaţi în baie.

Până în primăvara anului 1946 nu s-a mai jucat fotbal. Atunci, pe teren, a apărut o minge care voia să spună că este o veritabilă piesă pentru acest joc. De undeva se făcuse rost de o cameră de la o roată de automobil şi cu ceva petice de pe la cizmărie s-a înfiripat o minge. Pompă de aer nu era, dar se umfla cu gura. Când se considera suficient de umflată, apărea privirilor ca un dovleac lunguieţ. Totuşi, reacţiona la lovituri. Şi chiar dacă nu se ducea acolo unde dorea jucătorul să o trimită, totuşi pe sus, ţopăia la atingerea cu pământul şi undeva tot ajungea. Dacă vântul era mai puternic, apoi această minge plutea ca un balon de la Moşi şi se oprea prin copaci.

În fiecare duminică, pe timp frumos, mergeam la meciuri. Nu ne interesau nici jucătorii, nici rezultatele finale; toţi eram cu ochii la figurile şi la şicanele pe care le făcea mingea. Când primea un ş ut puternic, pleca glonţ din piciorul jucătorului şi toată înaintarea, după ea. Mingea se oprea în aer, se învârtea câteva clipe nedecisă, privea şăgalnic la jucători şi apoi o cotea la dreapta sau la stânga, după dispoziţia inimii ei. Jucătorii înjurau, n-aveau nici o siguranţă în ea. Când se rostogolea pe jos, se mai ţinea de treabă, dar cum se ridica în aer câţ iva metri, toată lumea se uita la dânsa. Ce va face? Încotro o va lua? Jucătorii, socotind ca le citeşte intenţiile, alergau după cum se miş ca mingea pe sus. În sfârşit, decisă, se aşeza pe capul sau în braţele cuiva de la peluză. Acesta, cu un şut, încerca să o trimit ă în teren. Mingea, supărată pe nedibăcia jucătorului improvizat, se hotăra brusc şi intra întins, între sârme. Meciul se încheia, pe loc. Urmau discuţ ii şi multă diplomaţie cu stăpânirea până ce mingea se reîntorcea acasă. De obicei, deformata sculă fotbalistica rămânea până seara la ceasovoi, care încercau cu ea un fel de cazacioc. Lovită în mod barbar de nemiloşii ceasovoi, sfârşea lamentabil cu un sâsâit scurt, sunător, de gânsac supărat. Se spărgea şi rămânea în mâna lor o otreapă. Abia atunci ne-o aruncau peste sârme. Aici, o luau în primire jucătorii ş i după ce o lipeau pe unde se găurise camera şi o coseau pe unde crăpase anvelopa, era unsă cu seu de cămilă şi pusă la odihnă, pentru spectacolul următor. Şi aşa a mers, o vară întreagă.

Peste iarna, înhămatul la sanie era singurul sport practicat de noi. Ne întindeam în hamuri de ne plesneau ochii. Sportul acesta de iarnă era un fel de încercare a puterilor. De obicei se solda cu sănii sfărâmate la cotituri şi cu picioare rupte. Când stai şi te gândeşti la plăcerile săniuşului şi la bucuria ele a te şti transformat în cal: se ştie doar că mâncăm ovăz. Trăgeam în ham şi ne căzneam să înlocuim calul.

A mai trecut un an şi a venit iarăşi primăvara. S-au uscat băltoacele şi terenul de fotbal s-a uscat.

Când am revenit la Mănăstârca am găsit o situaţie înfloritoare; fiecare naţie îşi avea

ORANKI. Amintiri din captivitate

mingea de fotbal. Ba chiar, mai la o parte, se juca volei, şi pe lângă porţi baschet. Sandu mă lămureşte:

Să vezi în fiecare seară câte 22 de nebuni care fug după o minge mare, cât o lună! Iar duminica, anunţuri peste anunţuri: Mare meci de fotbal sau de handbal - asta-i boală nemţească - între reprezentativele austriacă şi cea japoneză, sau între nemţi şi români. Mă rog, nu-i chip să te ţii de alte treburi; tot lagărul s-a îmbolnăvit de sportomanie.
Măi Sandule, nu care cumva şi tu te repezi ca „zărghitu”, după minge?
Eu? Da' ce-am căpiat? Eu învăţ acum limba japoneză; nu mai am timp pentru ocupaţii atât de periferice.

Şi totuşi, într-o duminică, ne-am dus amândoi la meci. Jucau românii cu ungurii, în prima repriza românii au înscris două goluri. Ungurii erau nervoşi. Sandu, cu faţa radiind de bucuria victoriei, strigă mai tare decât toţi:

Bravo Gică, ura Tălpăşanule, ţine-te bine Dragoş... Ai văzut cuvioase, cum se apără culorile româneşti? Bravo băieţi! Trebuie să-i hrănim...
Cum să-i hrănim, Sandule?
Cum? Nu ştii? Hai să-ţi spun ce facem. Când se anunţă un meci internaţional cu participare românească atunci, noi toţi românii, punem mână de la mână şi-i hrănim pe jucători, cu o săptămână înainte, îi scutim şi de muncă - le facem noi lucrul lor - şi-i pregătim pentru ca la întâlnirea anunţată să ţină sus culorile...
Minunat, Sandule, subscriu la această necesară iniţiativă. Te pomeneşti că de la tine a plecat ideea?
Da' de unde? Îmi pare că mă iei peste picior. Hotărârea a plecat din altă parte şi de vreme ce-i solidară, eu o respect.

Între timp, începu repriza a doua. Ungurii atacau înverşunaţi şi tot jocul se purta pe teren românesc. Apoi ungurii au marcat un gol. Sandu înjura şi dădea din mâini. La scurt timp, ungurii au egalat şi la sfârşitul meciului scorul era doi la doi. Echipa românească era obosită, extenuată, iar ungurii, veseli şi mulţumiţi pentru acest rezultat.

Vezi, bre, reia Sandu după ce s-a calmat puţin. Noi nu avem rezistenţă de lungă durată. Ungurii păreau lălâi în prima repriză dar în următoarea s-au redresat şi joacă admirabil. Totuşi eu continui să cred că va trebui să le mărim raţia de zahăr fotbaliştilor. Mai mult chiar, va trebui să le asigurăm băieţilor câte o porţie respectabilă de zahăr, în pauza de după prima repriză.
Măi Sandule, îmi pare rău că nu-i Bădiţa să te audă. După cum văd eu te-ai îmbolnăvit rău de sportomanie. Parcă văd că-n viitoarea întâlnire cu ungurii apari şi tu în chiloţi şi tricou, în înaintarea românească.
Nu cred. Mă voi mărgini să fac două lucruri: să dau zahăr, grăsime şi pâine pentru băieţi şi la meci să susţin, ca unul din galerie, naţia şi culorile noastre. Crezi că asta poate fi socotită gripă infecţioasă?

Cea mai bună echipă de fotbal a rămas până la urmă tot cea românească; nemţii, în schimb, fie că erau vienezi sau berlinezi, erau imbatabili în handbal.

În vara anului 1947, de trei ori s-a întâlnit echipa românilor cu cea ungurească. După a doua întâlnire, rezultatul a rămas tot nedecis, cu toate că a doua repriză a fost prelungită cu un sfert de oră. Ambele echipe au plecat de pe teren, sfârşite de puteri.

Tot lagărul ştia că această întâlnire se disputa cu atâta înverşunare pe teren, din cauza interesului politic, în spatele românilor era Transilvania.

Sandu îmi spune: „Bre, aici apărăm hotarul de la apus. Ungurii îşi dau seama de acest lucru, iar nemţii vor să vadă cine învinge.”

Apoi a venit o duminică frumoasă cu cer înalt şi cu tribuna plină de rusăraie. Terenul de fotbal este complet închis de cei trei mii de spectatori europeni. Amândouă echipele, cu

Dimitrie Bejan

oameni tineri, sănătoşi, viguroşi, joacă elegant. Parcă e o întrecere de artă sportivă între Bucureşti şi Budapesta. Loviturile de pedeapsă sunt foarte rare. Este cel mai frumos meci internaţional văzut aici. Maiorul Vuia, de profesie arbitru internaţional, arbitrează cu o corectitudine şi o supleţe care impun respect. Pe teren nu se aud decât loviturile.

Prima repriză se soldează cu scorul de 2 la 2. Spectatorii freamătă. Echipele, reconfortate după regula introdusă de Sandu, reîncep. Mingea extrem de ascultătoare se supune tuturor ordinelor ce pleacă din picior sau din cap. Ilarion Stănescu, Aurel Gulan cu Gică Dumitrescu, într-un triunghi perfect echilibrat, duc mingea până la poarta ungurească şi, cu o măiastră lovitură peste cap, Gică înscrie perfect a treia lovitură în favoarea României. Furtuni de aplauze, de freamătă pădurea. Panică în echipa ungurească, care trece cu totul în apărare, înaintarea noastră bate, fără pauză, la poartă. Ungurii şi-au pierdut cumpătul şi încep a juca dezorientaţi, trimiţând mereu mingea afară.

Cu trei minute înainte de încheierea meciului, Aurel trimite o minge puternică, în unghiul din stânga sus, şi arbitrul fluieră pentru al patrulea gol înscris de români. Două minute de zăpăceală la poarta ungurească urmate de fluieratul prelung al arbitrului care anunţă sfârşitul meciului. Galeria, în delir, aplaudă şi aruncă cu şepcile în aer.

Sandu cu mâinile întinse ca o pasăre prinsă de furtună strigă: „bravo Gică, ura Aurel, să trăieşti Ilarion. A noastră-i Transilvania...”

Rând pe rând, lot după lot prizonierii au plecat spre ţările lor, ducând cu dânşii rănile hamurilor, dar şi amintirile luminoase.

Sub pleoape văd întâlnirile spectaculoase de la Mănăstârca, sau de la Oranki.

Iar în urechi răsună strigătul de biruinţă al lui Sandu: „A noastră-i Transilvania...” Să audă tot natul, măi! A noastră-i Transilvania!

Dunărea duce către mare apele sale îngheţate. Dinspre răsărit bat aspre vânturi cu spic de ninsoare. Sunt singur! Şi mâine-i Crăciunul!

CONCURENŢA ARTISTICĂ

Faţă de celelalte naţii românii au fost cei mai tari atunci când s-a ascuţit lupta politică prin lagăre - în legătură cu comunizarea noastră şi cu formarea de unităţi militare, voluntare, care urmau să plece pe front, pentru eliberarea României de „români” şi pentru întronarea Anei Pauker la Bucureşti.

Românii erau în fruntea tuturor naţiilor şi prin atitudinea bătăioasă faţă de comisariatele politice şi de administraţie ale lagărelor.

Mândria noastră se sprijinea, poate în primul rând, chiar pe viaţ a noastră spirituală şi pe frumuseţea acestei trăiri şi pe manifestările de cultură şi de artă. În condiţiile acestea de „concurenţă internaţională”, ceea ce ne-a scos pe noi în evidenţă a fost unitatea de nezdruncinat care, de mulţi ani, ne plasase pe o trăire curat românească şi creştină. Nemţii, italienii ş i ungurii, la fel japonezii au fost obligaţi să recunoască unitatea cu care veneam noi în lume - punerea accentului pe viaţa spirituală şi pe manifestările uluitoare ale acestei trăiri: renunţări, suferinţe, atitudine hotărâtă, iar între noi frăţie, unitate, o inimă. Dacă era cineva bolnav în spital, ajutorul nostru îl salva. De intra cineva la carceră, cu mii de greutăţi i se strecura acolo hrana. De pleca cineva la drum, în sacul lui de merinde i se punea ajutorul nostru. Nu existau suferinţă, lipsă, pe lângă care noi să trecem nepăsători; conform moralei noastre, îi ajutam şi pe inamici, punându-i pe picioare.

Cărţile noastre de preţ erau: Sfânta Scriptură, Memorialele lui Pârvan şi altele, găsite pe la prizonieri; circulau din mână în mână... Duminica şi de sărbători, toţi ca unul, eram prezenţ i la rugăciune. Corul nostru religios şi liturghiile noastre săvârş ite ca-n prima eră creştină - cu greutăţile acelei epoci de grele persecuţii - i-au câştigat pe toţi străinii de partea noastră.

Cei ce păstraserăm viaţa românească în sufletele noastre - aşa am rămas, neclintiţi, până la

100

ORANKI. Amintiri din captivitate

urmă. Dintre cei ce-au căzut sub greutăţi, şi au dat crezare propagandei comuniste, pe unii - mulţi la număr - am reuşit să-i salvăm, trăgându-i de guler, afară.

St ăteam de vorbă odată la Mănăstârca cu profesorul Kaufman, de la Viena - profesor de limbi neo-romanice - ş i-mi relata că-n universităţile germane se crede ca noi reprezentăm o mişcare spirituală, mai bine zis o mişcare de revoluţie morală în sânul bisericii ortodoxe. El socotea că nu-i suficientă şi nici completă această definiţie: ar fi mai aproape de realitate dacă s-ar defini atitudinea noastră faţă de viaţă ca o mişcare de redresare morală şi politică, în sânul poporului român şi ca o tresărire, o revoluţie înnoitoare, în sânul întregii biserici ortodoxe.

Profesorul Kaufman avea dreptate.

În ochii naţiilor de la Oranki sau de la Mănăstârca - am crescut ş i din pricina reuşitelor noastre manifestări artistice. La un an după încetarea războiului, pe rând, pe măsura pregătirilor făcute cu multă atenţ ie, fiecare naţie, care era în stare să organizeze o serbare, o şezătoare, o expoziţie de artă, se prezenta pe scenă în sala de mese, iarna, iar vara, în dosul spitalului. Românii au fost cei dintâi care au închegat o orchestră cu viori, chitare, contrabase - confecţionate din placaje, sârmă electrică şi cozi de cal. Din aducere aminte s-au refăcut notele, scrise tot pe placaje, în doi ani orchestra noastră număra 50 de persoane, iar corul, admirabilul nostru cor bărbătesc, perfect pus la punct, număra o sută de persoane. Au încercat şi celelalte naţii să alcătuiască cor şi orchestră; n-au reuşit. Totuşi, sunt obligat să recunosc că vienezii au înjghebat la Oranki în 1948 o orchestră care s-a plasat imediat după cea a românilor. Au încercat şi ungurii un taraf de ţigani, destul de reuş it - dar acest gen de muzică nu putea susţine un spectacol... Singurul cor pe toată Rusia, a rămas până la urmă corul românesc, în faţa lui, toate naţiile şi-au plecat capetele.

În vara anului 1947 la Mănăstârca s-au înmulţit ungurii. Numeric erau cei mai mulţi. Totuşi, administraţia interioară a rămas până la urmă în mâna antifasciştilor români. La Oranki conduceau nemţii.

Fiind, din punct de vedere numeric superiori, ungurii au socotit că vor putea să ne concureze la manifestările artistice din lagăr. Conform obiceiului, au organizat o şezătoare, în dosul spitalului, pentru după-amiaza zilei de l august. Ruşii din administraţ ie erau prezenţi ia locul de onoare iar în spatele lor, pe iarbă, marea majoritate a prizonierilor; scena, de pământ, înaltă de jumătate de metru, în colţuri patru stâlpi de brad, sârme sus şi cearşafuri în toate cele patru laturi.

Şezătoarea începe. Orchestra cântă frumos, languros, muzică de stepă, muzic ă ţigănească. Între „diplomaţii locali”²⁵, apăruseră două persoane - soţ şi soţie; s-a aflat că sunt unguri şi

că fuseseră funcţionari superiori în ministerul de externe de la Budapesta.

După o pauză - în care fumul de mahorcă acoperise cerul - se reia spectacolul, şi în mijlocul celor 25 de orchestranţi apare o femeie cu părul alb ca zăpada de pe munte, slabă şi nemâncată. La semnul din baghetă al dirijorului - din gâtlejul uscat al femeii iese un fel de cântec subţire, ca un fir de mătase. Cântecul e însoţit de viori şi de ţambal. Femeia cântă „Ave Maria” - Bucură-te Maria - iar ţambalul şi viorile încercau să imite orga.

Ascultăm încordaţi. Da, „Ave Maria”, ava pro nobis²⁶! După muzica ţigănească, nu ne vine a crede că, acum, aici, o femeie cântă un concert prin natura lui religios. Când vocea, subţire, subţire ca un fir tăiat în două, s-a stins, am lăsat capul în jos şi -am aşteptat verdictul „sălii”. Aplauze jenate - în sectorul unguresc. Foarte discrete, în diferite colţuri din careu. Mai mult pentru a mulţumi îndrăznelii bătrânei femei de a fi apărut între noi şi de a fi cântat ceva, ca la biserică.

Încă nu se risipise această jenă generală când orchestra atacă un săltăreţ „ceardaş”. După „Ave Maria”, prin urmare, un joc naţional maghiar, în încheiere, marşul revoluţionar al lui

Eliberaţi de ruşi şi aduşi în lagăre.
„Bucură-te Maria, roagă-te pentru noi”.

101

Dimitrie Bejan

Kossuth.

Şi apoi, toată mulţimea, aplaudând - mulţumeşte pentru spectacol, îndreptându-se spre bordeie.

Stăteam în bordeiul 14. Deasupra, pe blat, la doi, erau Vili Popescu şi lângă el Mircea Rădulescu. Abia intrasem în bordei când l-aud pe Mircea, foarte revoltat, zicând:

Auzi, tu, măi Vili, să ne batjocorească în halul ăsta; se poate? Şi Mircea îşi răsuceşte nervos mustăţile ungureşti, încâlcindu-şi degetele în barba lui de arhimandrit.
Ce-i chestore? Cine te-a supărat? îl întreb eu, încântat de felul cum îşi scărmăna barba. Mircea fusese numai comisar de poliţie, dar noi îl necăjeam cu „hai înainte, la înalta

treaptă de chestor.” Îi plăcea cariera de poliţist şi noi nu aveam nimic împotriva lui. Lasă să fie ş i un poliţist cinstit şi de vocaţie între ei. Trebuie să fie ş i poliţie, dacă este stat. Când nu va mai exista stat, în faza superioară a comunismului, atunci fiecare va sta, noaptea, cu bâta la uşă; poliţie nu va mai fi. Ce bine vom trăi atunci! Ca în era pietrei necioplite (paleolitic, parcă aşa-i spune). Se pare că Mircea nu va trăi până într-această eră, dar el speră să ajungă chestor.

Mircea s-a potolit. Nici n-a luat seama la întrebarea mea. S-a suit pe „cracă” şi stă acolo, ca o găină la ţară în prepeleac; din timp în tip sforăie zgomotos pe nări, ca un cal ce-şi azvârle

tecile de ovăz, intrate pe nări.
Vili se aşează lângă mine şi mă lămureşte:
- Auzi,	părinte, ce s-a întâmplat! Abia	s-a	terminat spectacolul şi dirijorul
orchestrei a spus tare în auzul ultimilor rămaşi, în		„sală”:	„ei, acum le-am arătat noi
puturoşilor	de valahi, ce-nseamnă artă, artă majoră...” Uite că ungurii, aroganţi, aroganţi aşa

cum îi ştim, uitând că noi i-am învăţat să poarte pantaloni acum o mie de ani, când au invadat Transilvania - ne aruncă mănuşa.

Auzi, pe noi, „puturoşii de valahi”, să ne înveţ e ei artă majoră! După cum vezi, problema Transilvaniei îi frige la inimă! Ce facem acum? Ce zici?

Desigur, dacă ne-au provocat, la batjocura lor noi trebuie să răspundem civilizat. Să pregătim un spectacol de răspuns.
De acord! Mă duc să văd ce spun ceilalţi.
Merg şi eu... Răspunde Mircea şi sare jos de pe cracă.

Apoi, despre această poveste nu s-a mai auzit nimic două săptămâni. Orchestra şi corul făceau repetiţie într-un bordei, în fiecare seară. În lagăr, viaţa curgea normal cu meciuri de fotbal în fiecare seară, iar în ziua de Sf. Maria, după ce am comemorat marinarii morţi pe ape, sărbătorind patronul marinei, am făcut invitaţie prin bordeie pentru o şezătoare pe care o dăm noi, românii.

Au venit ruşii, toţi „diplomaţii” şi toţ i prizonierii. Până şi bolnavii din spital au asistat, înfofoliţi în halate şi pături. Lagărul părea pustiu. Scosesem băncile din sala de mese şi pe ele stăteau o parte din spectatori, în spatele lor se afla marea majoritate a publicului.

Începe spectacolul. Pe scenă, în faţă, orchestra iar în spatele ei, corul. Dirijează Haralambie Papadopol. Pe scenă, 170 de persoane. Programul cuprinde o singură bucată: „Poemul Iancului”. Sub privirile vrăjite ale spectatorilor sună tulnicile pentru revoluţie. Din munţi coboară moţii cu Avram Iancu în frunte şi plătesc obida iobagului pentru toate împil ările grofilor. Ard castelele celor trei naţii ale Transilvaniei; românii - a patra naţie - cer drept la viaţă în propria lor vatră strămoşească. Iobagii români, cei mai numeroşi pe pământul transilvănean, îşi spun - răspicat - cuvântul, trecând prin foc şi sabie împilarea venetică. Răscoala Iancului adună în jurul ei tot natul transilvan, de la vlădică până la opincă şi zguduie oameni şi st ări de lucruri ce păreau încremenite pe veşnicii. Răsculaţii mărşăluiesc în sunete de cimpoaie şi de buciume, în timp ce tot natul transilvan jură:

„Murim mai bine-n luptă cu glorie străbună,

102

ORANKI. Amintiri din captivitate

Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ...”

Spectacolul se încheie în acordurile - puternice - ale marşului de la 1848.

Furtună de aplauze, triumf. Tot lagărul îşi manifestă mulţumirea pentru acest unic spectacol. Avusesem grijă să rezumăm pentru străini paginile de glorie pe care le conţine poemul. Şi străinii au înţeles marşul glorios al revoluţiei lui Iancu. Dar aceştia erau entuziasmaţi de masa corului şi a orchestrei şi de perfecta lor punere la punct ca orchestraţie, în condiţiile de acolo - refăcând poemul din aducere aminte - era nespus de dificil să ţii atenţia publicului două ceasuri. Şi la urmă s ă te acoperi de aplauze. Românii au înţeles actul nostru de curaj, iar ungurii - din Ardealul de nord - care ştiau româneşte, au fost cei mai lămuriţi.

Peste păduri a prins a bate vânt de toamnă. Iar în apus stăruie abia conturat, inclusul lunii noi.

A doua zi, în bordeiul 14, suntem pe punctul de a pleca la lucru; forfotă, fum de mahorcă, vorbe.

În bordei intră cinci ofiţ eri unguri - corect îmbrăcaţi în uniforma armatei lor şi întreabă de Valentin Mănescu. Mircea tresare, priveşte musafirii, şi-l face atent pe Valentin. Valentin coboară şi le iese înainte.

- Eu sunt cel căutat, domnilor. Cu ce vă pot servi?

- Domnule Mănescu, ne adresăm dumneavoastră şi prin dumneavoastră celorlalţi ofi ţeri români... Colonelul ungur care vorbeşte - lasă timp pentru tradus translatorului, un slt. din Ardealul de nord. Ne adresăm dumneavoastră şi, în numele ofiţerilor maghiari, vă cerem scuze pentru insulta pe care v-a adus-o dirijorul orchestrei noastre, pe de o parte; pe de altă parte am venit să vă mulţumim - în numele aceloraşi ofiţeri, pentru lecţia ce ne-aţi servit-o prin spectacolul de ieri. Lecţia am simţit-o, ne ustură, dar e justă. Scuzele noastre, domnilor ofiţeri.

Cei doi ofi ţeri ş i-au întins mâinile; nu purtăm ură, iar raporturile de bună vecinătate s-au putut menţine, până la capăt.

CEI CARE AU MURIT...

În prima fază a prizonieratului mortalitatea a fost extraordinar de mare. Cine a scăpat cu viaţă, după primul an de adaptare la foame, sete, frig, tifos exantematic, dizenterie, la toate acestea adăugându-se şi munca neomenească, acela, apoi, a rezistat până la capăt. Mortalitatea apoi s-a îndepărtat. Doar TBC-iştii, cărora nu li se acorda nici o asistenţă medicală şi distroficii - mai ales toamna şi primăvara îşi plăteau tributul vieţii. Degeraţi, fl ămânzi, palizi, la 1 ianuarie al fiecărui an, ne felicitam, constatând: „care va să zică, am mai păşit peste un an”.

Dar, mai întâi, în prima fază, au umplut cimitirele 60% din ofiţeri iar la soldaţi procentul a fost mai mare, atingând 80%. Cei care au pierit aproape toţi au fost spaniolii - scăpaseră vreo 13 ofiţeri - apoi italienii, din corpul lor expediţionar supravieţuind circa 200 de ofiţ eri, situaţia din rândul soldaţilor fiind încă mai rea. Pe nemţi i-a decimat foamea şi tifosul, apoi dizenteria; greu s-au putut adapta la ovăzul şi meiul pe care ni-l serveau ruşii la masă.

Era iarnă şi foame şi frig de crăpau pietrele; şi păduchii bolnavi - se plimbau în voie pe trupurile noastre slăbănoage.

Eram la Astrahan în iarna acelui an, 1943. Volga, cu o mie de guri, fără pauză, adapă nesăţioasa mare ş i când n-a mai putut rezista nici ea gerului, a îngheţat. Pe întinsul acesta gol, fără copaci, fără vegetaţie băteau vânturile, spulberau nisipurile şi troieneau potecile cu

103

Dimitrie Bejan

mormane de zăpadă. Pământul crăpa de ger şi ruşii spuneau: „cumplit ă iarnă, cumplită iarnă”! Lagărul era la marginea oraşului, lângă un cimitir; în bordeie nu aveam cu ce face focul.

Păduchii mişunau ca la ei acasă, mulţumiţi pentru victoria ce-o repurtaseră asupra noastră şi pe care o exploatau sângeros, neomenos.

Mureau oamenii şi nimeni nu se interesa de cel ce-a murit. Ba, să nu uit, cel mai adesea, mortul era ţinut ca viu - la control, încă două-trei zile şi chiar mai mult, pentru ca vecinii lui să-i primească porţia de mâncare.

Erau dese cazurile când vii şi mor ţii zăceau la un loc, până când mortul începea să intre în putrefacţ ie şi putoarea nu mai era de suportat; în acest caz, trebuia să se renunţe la porţia de mâncare în plus şi mortul era scos afară, gol puşca şi stivuit.

Lui Sandu nu-i venea să creadă că lucrurile s-au petrecut aşa cum le povesteam. „Norocul” meu că, acolo, cu mine, au fost mii de oameni, care au văzut stivele de morţi. Aşa cum se aşează lemnele în stive - prin gări - aşa au stat stivuiţi morţii în lagăr la noi până în primăvară, când am putut să-i îngropăm.

Iarna era grea, aspră, geroasă şi pământul nu putea să fie săpat; cu târnăcoape, cu lomuri, cu toate încercările noastre, nu reuşeam decât să aşchiem pământul. Morţii erau mulţi, pământul îngheţ at şi atunci stăpânirea a dat ordin sanitarilor să facă stive din morţi, goi, buhoş i, hidoşi la înfăţişare, fără nume, fără număr. Sub ger, au îngheţat toacă, s-au mumificat. Toată ziua treceam pe lângă stivele de morţi. Noaptea, când bătea vântul prin schelete, sau când luna gălbuie păta maldărele de stârvuri, te cutremurai; era ca-n proorocirile lui Ezechil; teribilă imagine de apocalips!

Când a venit primăvara, am săpat sub un mal o groapă adâncă, lată, şi acolo i-am înmormântat, grămadă, pe morţii din stive. Sub bătăile călduţe ale razelor de soare, corpurile gelatinoase se înmuiau, se desfăceau, oasele ieş eau pe la încheieturi cu tendoanele vinete, burţile plezneau răspândind un miros pestilenţial de-ţi vărsai şi maţele din tine. Port şi acum în nari şi parcă şi-n haine turbata putoare de stârvuri în descompunere.

Şi-am numărat noi atunci, nouăsprezece mii trei sute doisprezece morţi, din toate naţiile Europei.

Şi lucrul a stat la fel ş i în celelalte lagăre. Stivele de morţi au stat în acea iarnă sub ger şi zăpadă - la Oranki ca şi la Ela-Buga, la Sverdlovsk ca şi la Urali.

Andrei Mihalache, cu manta de piele pe umeri, cu basca pe cap şi cu cizme de cauciuc în picioare, trece spre Dunăre, după apă. Înalt, drept ca bradul, drept la suflet, îmi amintea seara trecută despre nişte lucruri pe care eu le uitasem aproape.

El căzuse prizonier la Cotul Donului, în noiembrie 1942 şi până să ajungă la Oranki, trecuse prin diferite lagăre, de ajustare, improvizate.

Ceea ce mi-a amintit el este întocmai cu ceea ce eu singur am văzut, şi ne-am cutremurat. Soldaţi care tăiau pulpe sau fese de la morţi, le frigeau şi apoi le comercializau; alţii amestecau cine ştie ce coajă de pâine, primită ca hrană de la ruşi, cu excremente omeneşti, o coceau din nou la foc şi o vindeau flămânzilor.

La focurile improvizate în ţ arcuri, seara, oamenii îşi frigeau centurile sau tălpile de la bocanci, le mâncau scorojite şi a doua zi mureau...

Coloana de prizonieri pleca în zori, mai departe, pe jos, către Urali. Greu prin viscol şi pe zloată. Drumul era presărat de morţ i. Slăbănogul se descotorosea de boarfe, îşi făcea cruce şi, zicând „iertaţi-mă, m ăi fraţilor, eu nu mai pot, rămân aici...” se aşeza jos, în genunchi, la marginea drumului şi aştepta. Ceasovoiul îi trăgea un foc în cap şi omul mulţumit, se lipea de pământ.

Ici rămânea unu! În şanţ, colo un altul, iar către seară, focurile de armă erau tot mai dese. Pe deasupra coloanei noastre, se roteau corbii. Departe, în înserarea fumurie, coloana

zărea acoperişuri; satul era aproape; ochii străluceau, picioarele se înviorau şi cei ce-şi făceau

104

ORANKI. Amintiri din captivitate

socotelile pentru ultimul ceas al vieţii lor, şopteau: „nu mă lăsaţ i, nu mă lăsaţi”! Şi-i duceam cu noi, cu mâinile încleştate de braţele noastre.

De ger, de foame şi de boli, când, în zori plecam mai departe, Coloana noastră se făcea şi mai mică. Mureau oamenii uşor, ca gâzele. Pe deasupra lagărului se roteau, croncănind, corbii.

Ş i dacă a trecut un an, cei ce-au fost ca să moară, au murit, iar ceilalţi, supravieţuitorii, căli ţi la temperaturi joase şi la încercări cumplite, ne-am ridicat drepţi în faţa Domnului şi i-am mulţumit mai întâi pentru încercări, apoi pentru ajutorul ce ni l-a acordat ca să biruim greutăţile şi-n al treilea rând, pentru viaţa pe care El ne-a păstrat-o.

Pe urmă, ne-am adus aminte de oameni, de întâmplări şi de morţi, de moartea acelor oameni care trăiseră alături de noi, şi-am zis: trebuie să ne îngrijim de aducerea lor în amintirea noastră, nu pentru că ei ar avea nevoie - acolo unde se găsesc - de înţelegerea noastră - ci pentru că aş a ne-a ş optit inima, să ne purtăm frumos cu mormintele lor. Şi cu insistenţă, trecând peste piedici ş i neînţelegeri, ne-am apropiat de mormintele lor, le-am îngrădit cu garduri, la cap le-am pus cruci de mesteacăn alb, în timp ce buzele noastre murmurau: Doamne, odihneşte-i cu sfinţii tăi, unde nu sunt dureri. Aliluia.

În lagăr la Mănăstârca, la începutul toamnei anului 1947, pentru cei ce muriseră aici, la Oranki şi la Schit, s-a ridicat troiţă, frumos lucrată, sculptată de mâini meştere. O vară întreagă s-a lucrat la ea. Din stejar ş i mesteacăn legat în fier, cu acoperiş frumos, în solzi şindrilit şi cu o inscripţie pe placa de aramă, fixată pe cele patru feţ e ale tulpinei, pe care sta scris în limbile română, germană, italiană şi rusă: „Ridicatu-s-a această sfântă troiţă în amintirea ostaşilor prizonieri care au murit în aceste lagăre, cu gândul la patria lor; noi ne închinăm adânc în faţa jertfei lor!”

Purtată pe braţe, cu imnuri ortodoxe, cu delegaţii restrânse de la toate naţiile prezente la Mănăstârca, şi cu un singur preot, admis de comisariat, Constantin Popescu, această sfântă troiţă, monument de artă sculpturală, a fost aşezată în cimitirul Poiana Morii. Ca s ă slujească la căpătâiul acestor morţi fără nume, care şi-au înfrăţit trupul lor cu florile poienii. Şi când va trece vântul prin mesteceni, să le suspine, de ei doar auzit, de dânşii doar înţeles, imnul îngenuncherii creştineşti.

E tot ce-a putut face inima noastră de frate, pentru aceşti nemângâiaţi: cimitire, cruci şi flori. Până când iernile vor troieni şi nepăsarea va risipi cimitire, cruci şi flori.

Şi dacă urma lor n-om mai cunoaşte-o, în gândul nostru ei vor trăi veş nic, în sufletele noastre rămâne mereu în picioare, înfruntând crivăţul şi furtuni, troiţa de la Mănăstârca. Lângă umărul nostru simţim umărul celor ce-au căzut. Peste ţărâna lor, noi punem îngenuncheri de heruvimi.

EVADĂRI

Toate lagărele erau înconjurate cu garduri înalte de sârmă ghimpată prevăzute cu reflectoare electrice şi telefon. Lagărele mai izolate - cum a fost de exemplu Mănăstirea, lagăr de pădure, avea şase rânduri de sârmă, cu intervale între ele arate şi greblate, iar în afara lor se întindea pe 10 metri de jur-împrejur o plasă de sârmă. După părerea ruş ilor, cu astfel de fortificaţ ii si cu paza reglementară în prepelece, din astfel de întărituri nu se putea fugi. Poate că ruşii vor fi avut dreptate. Din lagăre s-a evadat totuşi, trecându-se peste aceste impedimente ghimpate, făcându-se canal pe dedesubt. Asta, numai ca să se demonstreze că dorul de libertate, când te scoate la hat, îţi înlesneşte şi căile de evadare, în general, europeanul are cap şi asta s-a văzut şi în felul cum au fost executate cele mai reuşite evadări.

105

Dimitrie Bejan

Iarna nu puteai să te gândeşti să pleci la drum. Ger cumplit, zăpadă mare, foame, golătate. Paza - totuşi - era la fel de atentă, ca şi vara.

Noi le spuneam ceasovoilor: „Duceţi-vă naibii, la lagăr, venim noi singuri şi batem la poartă”, într-adevăr, în acest anotimp şi cea mai încălzită minte se răcorea sub bătaia crivăţului, aşteptând primăvara. Dacă ne-ar fi lăsat în p ădure - unde lucram - am fi venit, galop, până la poarta lagărului. Totuşi, paza era cu atenţie mărită. Se temeau ruşii de contactul nostru cu populaţia civilă. Ca nu cumva, ziceau stăpânii, populaţia civilă să nu ne „linşeze”. Ce idioţie comisărească! Populaţia civilă întindea mâna - miloagă - ori de câte ori ne zărea. E drept, că odată, lucrând alături de condamnaţii politici, câţiva dintre aceş tia ne-au înjurat spunând: „Mama voastră de impotenţi, noi v-am aşteptat treizeci de ani ca să ne salvaţ i de sub stăpânirea satanei şi când colo voi v-aţi predat, aruncând armele. Aşa vă trebuie. Vă e greu? Lasă, trăiţi acum la pădure, măi feciori de strâmbă lemne, ca să experimentaţi pe propria voastră piele binefacerile regimului. Să le comunicaţ i şi americanilor că şi pentru dânşii sunt pregătite hamuri noi... Mama voastră de nesocotiţi...”

Primăvara, când plesnea mugurul, mai plesnea ş i câte un creier: „Ai auzit, mă, că Silvestru a înnebunit?” Dar de evadat, nu se evada nici acum. Ce să mănânci, la drum?

Venea şi vara cu bucuriile şi speranţele mărite că poate ne vor da drumul acasă.

Apoi, când începea pe la 15 august să bată vânt de toamnă şi cartoful era copt, cine avea de gând să o întindă, pleca la drum. Peste sârmă? Pe sub sârmă? Copilării! La ce bun să-ţi mai faci de lucru cu foarfecă sau cazmaua? S-au încercat şi aceste metode. S-a reuşit să se treacă de gard, pe urmă obosit, extenuat, cădea omul frânt, la 10-20 km pe drum.

De evadat frumos, corect, aşezat, gospodăreşte, asta se putea de la pădure, sau de la colhoz, sau de pe orice şantier unde eram duşi la muncă.

Mai întâi, trebuia să fii bine antrenat la mers. Dar asta nu putea fi o problemă. Dacă toată ziua lucrai, trăgând în ham, sau cu joagărul la pădure, acest exerciţiu chiar ne prisosea. Al doilea, trebuia să-ţi faci rost de încălţăminte rezistentă pentru drum lung. Gândiţi-vă că până la cea mai apropiată graniţă aveam de străbătut, cu o mie de pericole pe care le prezentau pădurea şi golurile imense nepopulate, cel puţin trei, patru mii de kilometri, îmbrăcăminte - având în vedere ploile care în nord sunt destule şi dese şi reci, ş i iarna care vine repede. Apoi, un sac cu alimente precis planificate, pentru cel puţ in zece zile. O busolă, cremene şi amnar şi ceva bani de buzunar. Pe deasupra un cuţit şi mai presus de toate, un curaj mare. Trebuia să trăieşti hoţ eşte, ferindu-te de orice contact cu populaţia. Populaţia era infiltrată cu prea multă securitate.

Drumul trebuia făcut noaptea, iar ziua, ascuns undeva, te odihneai.

Câteva din aceste evadări au fost atât de perfect puse la punct şi cu scrupulozitate gândite, dar ajunse la punctul final, în preajma graniţei, ca în filme, se petrecea câte un neprevăzut şi expediţia cădea. Eroul era adus cu însoţitor, cu oasele sfărâmate.

Am să povestesc doar câteva din aceste evadări.

La Schit, lucrând la prăşit de varză, trei ofiţeri austrieci au evadat; un colonel, un căpitan, un sublocotenent. Enervare mare pe ruşi. Noi râdeam. Pe la ora zece ziua au plecat evadaţii şi în aceeaşi zi colonelul s-a predat unui cioban, căpitanul a adormit pe o căpiţă de fân şi sublocotenentul a fost prins la gara cea mai apropiată, chiar în hainele lui nemţeşti.

Trei unguri, în anul 1946, au plecat de la pădure. Şi au mers o lună de zile. Au ajuns până la Krasnodar, sub Caucaz, şi acolo, într-o gară mică, au fost descoperiţi. Stând de vorbă cu şeful de gară, la întrebarea absolut dezinteresată a acestuia: „încotro mergeţi?” cei trei unguri au răspuns: „ne ducem acasă, în Armenia. Din Armenia, socoteau aceştia, mai uş or vor trece în Turcia. Şeful de gară s-a bucurat ş i cum sunt armenii, ca şi evreii, s-a apropiat şi mai mult de ei şi a început să spună de una de alta, dar în limba lui maternă, în grai armenesc. Ungurii au făcut ochii mari; nu înţelegeau nici o boabă armenească şi cu „scuzaţi, căci suntem grăbiţi” - au şi plecat peste linie către pădure. Ş eful de gară, armeanul cel veritabil - a trimis îndată miliţia pe urmele lor şi către toamnă cei trei unguri au fost readuşi - numai umbră şi vis - la Mănăstârca. Ei, vezi, nu e suficient să ştii limba rusă; pe cât se poate e necesar să cunoşti şi

106

ORANKI. Amintiri din captivitate

graiul populaţiilor de pe graniţă.

Când eram la Karaganda - de acolo erau şaizeci de kilometri până la graniţa chineză - mă băteau gândurile să evadez şi să trec în China. Toată ziua mă uitam la vârfurile munţilor şi la furtunile de zăpadă de pe creste. E drept, China era aproape, dar munţ ii şi zăpezile veşnice de pe creste mă înspăimântau. Mă uitam la munţi şi... Până la urmă am rămas cu privitul. Renunţând la o vizită prin China, m-am hotărât să înlocuiesc această dorinţă a mea de drumeţie, cu o vacanţă în Italia.

Să nu-mi uit cuvântul. Alte evadări care să merite însemnarea lor aici au mai fost în vara anului 1947. Gheorghe Militaru - de prin munţii Râmnicului Sărat şi cu Costache Ciutea - pare-mi-se de pe lângă Vaslui, au plecat la drum dintr-un lagăr dinspre Urali. Ş i au mers o zi, două, nouă, o lună şi când au ajuns la Volga, foame, ţânţari şi smârcuri. Nici o ieş ire. Pădure de sălcii ruginii, trestie şi papură. Ciutea a căzut; moartea, în bălţ ile cu grinduri noroioase, râdea hâd la cotitură. S-au predat, au încasat pe deasupra o bătaie care i-a dus la un pas de moarte, şi apoi, „galbeni ca făclia de galbenă ceară”, ni i-au făcut plocon nouă, la Mănăstârca.

Cum a fost Ghiţă? îl întreb eu curios.
Ascultă părinte, după experienţa mea, e mai bine să pleci de unul singur. Pentru că, dacă eşti unul singur, se întâmplă... Şi înşiră o mulţime de lucruri care dovedesc că o evadare pe cont propriu e mai acoperită de riscuri.

Mă gândeam la Sandu, care se pregătea să plece în companie cu alţi doi fârtaţi. Când s-a lămurit că e necesară şi limba armeană, pe lângă cea turcă şi în lagăr nu se găsea nici un armean; în vara următoare era gata, gata să evadeze, dar exact în ziua cu pricina l-a apucat o diaree tembelă - de nervozitate, sau poate că mâncase vreo coadă de peşte intrată în putrefacţie. Prietenul său a plecat la drum singur, socotind că ar fi de prost augur amânarea călătoriei. Sandu, slăbit de pântecarie, se uita peste păduri, întrebându-se pe unde o fi Andrei.

Tot în acele zile, fiind la coasă, au evadat Costache Manolache şi Ioan Bogdan. Au reuşit sa ajungă până la Moscova unde au fost prinşi.

Sandu mă întreba în fiecare seară: Pe unde o fi acum Andrei? Ridicam din umeri a neştiinţă. Vedeam că se frământă. Purta în suflet o mie de regrete şi blesteme.

Andrei Stăcescu, tânăr avocat din Basarabia, evada pentru a doua oară. Prima dată în 1945

fusese prins după jumătate de zi. Câinii i-au dat de urmă prin pădure, deşi trecuse el şi prin apă de mai multe ori, dar degeaba. Trântit la pământ de câini l-a luat în primire comandantul lagărului lt. Ilicov - poreclit „Mucea”.

La infirmerie a ajuns o masă de carne sângerândă. Totuşi tinereţea a biruit şi Andrei s-a refăcut.

A mai trecut un an şi în a doua vară - 1947 - pe la începutul lunii august, Andrei s-a dus la lucru, lângă lagăr, la grădina de zarzavat. Pe la orele două după-amiază, Andrei a ieşit din cordon şi cu o traistă în spate a pornit la drum. Seara la numărătoare se constată că lipseşte Stăcescu. Îndată au plecat cu câinii în urmărirea lui. Câinii au mers pe urmă, până la râul din apropiere şi aici s-au încurcat. Venind noaptea, ruşii s-au culcat, urmând să-l caute a doua zi. Şi a început urmărirea pe drumurile care duceau în Europa.

Sandu, privind peste păduri, se întreba în fiecare seară: oare pe unde o fi ajuns Andrei? Fuseseră prinşi toţi evadaţii; Comisarul politic, Terleţchi, organizase un miting, pentru înfierarea îndrăzneţilor de bandiţi, care stricau raporturile de frăţie, cu sora mai mare, U.R.S.S., dar mitingul s-a transformat în comedie, ofiţerii români solidarizându-se în bloc cu cei evadaţi şi problema a căzut baltă. Andrei nu mai apărea. Ne gândeam la el; slăbuţ, fără alimente, cu foametea ce bântuia atunci Rusia - s-o fi prăpădit pe drum. Stăruia totuşi şi gândul subţire, plăpând, ca un fir de iarbă la început de primăvară, stăruia o caldă dorinţă ca Andrei să treacă hotarele în ţară. Sigur şi acolo-s ruşii stăpâni. Mare lucru nu poate face pentru noi. Dar, poate, că va găsi undeva, să spună o vorbă despre noi, şi despre viaţa de robie în care trăim.

Poate că Andrei a trecut hotarul. Cine ştie? Pe la Bucureşti, vor fi ceva englezi sau americani? Să te înfăţişezi cu plângerea-n proţap la Petru Groza? Păi, cumătru Pătru ar fi tare

107

Dimitrie Bejan

mul ţumit dacă am pieri toţi aici. Noi ne rugăm seara şi dimineaţa la Dumnezeu: „Doamne, du-l pe Andrei până la americani, să stea de vorbă cu dânşii. Poate ne-or înţelege”.

Într-o dimineaţă, străbate o veste fulger. Andrei a fost prins şi se găseşte în carceră la Oranki.

Na, zice Sandu, toate planurile noastre s-au prăbuşit. Dacă nici Andrei n-a ajuns în ţară, arunci sunt inutile alte încercări!

Era toamnă şi norii plumburii se aninau de vârfurile brazilor. Măi, măi şi mult mai era până când da frunza verde. Opt luni de iarnă, opt luni de moarte şi pe urmă? Ce va mai urma?

Andrei a ieşit din carceră şi-a venit la noi, slab ca un sfânt bizantin, cu ochii albaştri mari, cu părul blond. S-a aşezat pe pat, s-a întins şi-n cinci minute a adormit. S-a trezit a doua zi pe la ora 12, a mâncat ceva şi iar s-a culcat.

Peste trei zile, înviorat, întremat, ne spune: Am ajuns până la Cernăuţi...

Bre, bre, se miră Sandu, şi de-acolo te-au adus înapoi?
După cum vezi, românule, nu s-au ruşinat; de acolo m-au adus înapoi, la Mănăstârca.
Măi, Sandule, i se adresează Petre Lisandru cu politeţe subţire - nu eşti de părere ca noi toţi să păstram tăcere şi să-l lăsăm pe Andrei să ne povestească?
Să încerc, bre, să încerc, dar eu nu garantez. Doar şi eu trebuia să plec cu Andrei; dacă n-ar fi fost pântecăraia, ajungeam la Iaşi...
Aşa, ai ajuns la closet... Remarcă unul din popor.
Pardon, pardon, se repede Sandu, nu-ţi permit, înţelegi?
Măi, Sandule, închide pliscul şi deschide-ţi urechile. Poate să înveţi ceva bun de la Andrei, pentru la anul, puse capăt discuţiilor Ştefan Tumurug.

Andrei ne învăluie pe toţi într-o privire de frate:

Spre deosebire de ceilalţi evadaţi eu, după ce am mers vreo cinci kilometri prin apă - am plecat, nu spre Europa, ci spre Urali. Bănuiam că într-acolo n-o să mă caute nimeni. Şi bănuiala mea a fost întemeiată. Ceasovoii şi miliţienii m-au căutat repede pe drumurile care duc spre sud şi spre vest şi n-au dat de mine.

Am călătorit ziua, fluierând de dorul ţării, iar noaptea ca tot omul, dormeam pe la margine de sate, pe căpiţe de fân. Am avut şi norocul unor săptămâni fără ploaie. Când am socotit eu că urmărirea s-a mai domolit, am ieşit la o gară, m-am lămurit încotro duc căile, ca orice om cuminte am scos un bilet de tren şi iată-mă la Moscova. La început mă ispitea păcatul să călătoresc pe tampoane, pe acoperişuri de vagoane. E o prostie. Pentru că la gările mari, miliţia de pe acolo legitimează pe cei fără bilete. Şi eu căutam să fiu cât mai discret; nu-mi plăceau ochii miliţienilor. Cu bilet, aşezat comod pe bancă - aici nimeni nu te controlează de unde şi încotro, cu mâinile în buzunare, stăpân pe situaţie - mă plimbam prin vagon, iar noaptea mă întindeam pe bancă şi dormeam.

În vagoane, după cum ştiţi, puţini călători. Ajuns la Moscova - am căutat direcţia gării pentru Kiev (Kievscaia) şi-ncerc la casă un bilet de accelerat. Nu găsesc pentru ziua aceea şi la fel, casiera îmi spune că abia peste trei-patru zile voi găsi un bilet pentru Kiev. Trei-patru zile m-am plimbat prin Moscova şi am văzut ce se putea vedea. Am cumpărat câte ceva de mâncare, iar de dormit, am dormit în sala de aşteptare. Rufoşi, ca de-alde mine, mai erau destui. Totuşi, miliţia controla mereu şi eu trebuie să fiu atent.

Cu biletul perforat de taxatoare, urc în vagon şi acceleratul înghite distanţele.

La Kiev, alte greutăţi, alte câteva zile de aşteptare şi în sfârşit pornesc spre Cernăuţi. Banii se împuţinaseră simţitor iar în desagă doar o bucată de pâine neagră. Călătoria cu trenul - îmi ziceam - e plictisitoare, dar cu piciorul durează mult şi e legată de o mie de riscuri. De la Liov nu pleacă nici un tren accelerat spre Cernăuţi; trenuri personale sunt totuşi. Dar foarte aglomerate. Cu biletul pentru Cernăuţi în buzunar, încerc să pătrund într-un vagon, încerc în al doilea, nimic. Ce mă fac? Până la Cernăuţi sunt 60 de kilometri. Să mă duc pe jos? Nu! Să mai încerc.

La coada trenului, direcţia căilor ferate ataşase trei vagoane de marfă, cu bănci, probabil rămase aşa de pe vremea lui Tata Averescu - şi luate drept trofee de război. Mă caţăr într-un

108

ORANKI. Amintiri din captivitate

astfel de vagon. E noapte, în vagon nici o lampă. Oamenii fumează, tuşesc şi înjur ă pe Dumnezeu că rabdă atâta. Am trecut de Sneatin şi iată, pe la Grigore Ghica-Vodă intru în ţară. Unii coboară, alţii se urcă. Multă vorbă de galiţieni şi mai tăcut, resemnat, graiul românesc. La lumina chibriturilor, văd frumosul nostru port naţional bucovinean şi intru în vorbă cu un moş cu pletele până la umeri, coborâtor dintre plăieşii lui Ş tefan cel Mare. „De unde eşti, moşule?” „Apoi, de unde să fiu, nepoate? Ia, din ţara aceasta necăjită, din Boian, dacă-i auzit vreodată de numele aista!” „Am auzit moşule, ba chiar am fost pe acolo; frumoase locuri, omenoşi oameni!” „A fost o vreme când toate erau cu rânduiala, dar acum, de când am fost daţi ruş ilor, toate s-au stricat; nu mai este ţara, ţară şi legea, lege...” Mă gândeam la zisa poetului nostru: «Din Boian la Vatra Dornei / A umplut omida cornii...!»“ întocmai. Trenul nostru mergea domol; are timp. Abia în zori va ajunge la Cernăuţi. Nu-i nimic; să mă văd eu în Cernăuţi - îmi ziceam - şi până la Bucureşti mai e un pas. Trec graniţa pe la Rădăuţi; iar trenul de acolo - la vale - şi gata; mâine mă plimb pe Calea Victoriei. Moşul pufăia dintr-o lulea, repetând; „e rău nepoate, e rău cu lifta străină! Nu ştiu cum vom mai da de capăt. Rău ne bate Dumnezeu. Ne-a trimis şi rus şi secetă. E rău nepoate...!” Se luminează de ziuă. Până la Cernăuţi mai sunt zece kilometri. Unii dorm de-a binelea, jos pe podea, alţii picotesc pe bănci. Ce se întâmplă în ţeleg ceva mai târziu. Trenul încetineşte mersul şi când vagonul se opreşte, ciocnindu-se cu vecinul în tamponare, în vagoane strigă unul: „puneţi mâna pe hoţ” şi se încinge o busculadă, la care iau parte mai mulţi călători. O femeie strigă disperată: „Mi-au furat banii! Alta: „unde mi-i geamantanul?” Vacarm, ghionti, gâfâieli. Câţiva se căznesc să-i lege pe hoţi; aceştia se apără şi când dau să sară din tren se trezesc în braţele miliţienilor: „Ce-i mă, aici?” întreabă un miliţian. Douăzeci de voci, încearcă să lămurească povestea. Câţiva hoţ i, „lucraseră” - la întuneric - pe drumul Liov spre Cernăuţi. Cu ceva au greşit aceşti pungaşi, căci iată pe trei prinşi, legaţi şi predaţi miliţiei.

Am sim ţit că aici e bucluc. Dacă încercam să plec repede, trecând peste orice obstacol, miliţia m-ar fi crezut unul din bandă şi m-ar fi urmărit. Mai bine stau pe loc. Ce-o fi, o fi!

Vin mai mulţi miliţ ieni, blochează uşa de la vagon şi pretind legitimaţiile. Eu de unde să le ofer legitimaţia? Mai erau şi alţii în situaţia mea.

Hoţii au fost prinşi, noi ce fără „paşaport” am fost poftiţi să coborâm, şi trenul de Cernăuţi se vedea la un pas de mine! Mai întâi am ameţit, apoi redresându-mă, mi-am zis: „băiete, păstrează-ţi calmul”. Mi l-am păstrat când am fost introdus în biroul mili ţiei. Cu perfectă stăpânire am pus sub nasul şefului o dovadă ştampilată în regulă - din care reieşea că cetăţeanul Andrei Mateiciuc a lucrat la fabrica de cherestea „Bradul Roşu”, din regiune Gorki şi că acum mă întorc acasă la Rădăuţi. „Bun, zice miliţianul - alt act mai ai?” „Nu am!” „Aşează-te colo pe bancă şi aşteaptă.” M-am aşezat pe bancă. Am aş teptat. Seara am fost băgat la beci. Am aş teptat: o zi, două, o săptămână. După o săpt ămână, miliţianul îmi spune: „De la Rădăuţi ni se răspunde că nimeni nu te ştie pe acolo, iar regiunea Gorki ne comunică că acolo nu este nici o fabrică cu numele de pe dovadă.” Mă gândeam - în timp ce miliţianul mă lua cu duhul blândeţ ii - că nu poate exista o astfel de fabrică de vreme ce eu şi cu Sandu o fondasem! Noi făcusem ştampila şi tot noi o botezasem „Bradul Roşu”!

Am trecut prin Cernăuţi, dar nu aşa cum am dorit, ci cu escortă. De acolo am fost trimis la Moscova. De data aceasta gratuit - şi acolo, la Ministerul de Interne nu mai era nici o posibilitate de tăgăduială. S-au crucit toţi de felul măiestru cum am ajuns până în ţară.

Acum iată-mă între voi. Stau ş i mă gândesc. Dacă îmi ascultam inima, plecam la Liov pe jos. Actul era bun; nu avea nimeni nimic cu mine. Lăcomia, parcă trasă de nerăbdare... Voiam să ajung cât mai repede la Bucureşti... Acum, ce zici, Sandule, încercăm şi la anul?

- Să crap, dacă nu merg - şuieră Sandu - amărât că nu a trecut şi el pe la Cernăuţi.

Dar n-a mai fost nevoie de aşa ceva. Andrei şi Sandu, cu cei mai mulţi dintre români, au plecat spre ţară la l Mai 1948.

Pe Andrei l-am întâlnit la Canal. L-am întrebat: ce zici Andrei? Încercăm?

- Părinte, bat-o focul de Americă, tare-i departe. Să mă mai gândesc! Poate până atunci vine America la noi.

109

Dimitrie Bejan

- Andrei, prietene, lung e drumul... Să vedem ce-o mai fi şi la anul. Ai răbdare...

ARTĂ

În epoca războiului, oricât ai fi căutat, n-ai fi găsit hârtie. Iar dacă din întâmplare descopereai o coală de hârtie, aceasta constituia obiectul unei admiraţii generale. Oamenii o pipăiau, o miroseau şi pronunţau, ca o invocare: „hârtie, hârtie”.

Am reuşit odată să cumpăr o jumătate de coală. M-a costat solda mea pe trei luni. Dacă o descoperea administraţia, pe lângă faptul că o confisca, urmau şi diverse pedepse. Adusă la bordei ş i trecând din mână în mână, ne-am convins, în fine, că în U.R.S.S. s-a descoperit hârtia şi că marilor ei savanţi li se cuvine brevetul.

De obicei foloseam papirusurile, ca vechii egipteni. Mesteceni erau destui. Doar noi tăiam pădurile. Tăiam, pe dimensiuni mici, tulpina mesteacănului şi apoi îi desprindeam coaja argintie. În bordei, cu atenţie mărită desfăceam coaja până la foiţele subţiri, fine, ca hârtia olandeză. Tăiată pe dimensiuni mici şi cusută cu aţă, formam volume, extrem de atrăgătoare. Papirusurile noastre erau de culoare albă, roz-pal şi adeseori galben-verziu, ca gălbenuşul oului de raţă. Ca să citeşti trebuia, cu atenţie mărită, să dezvălui fil ă cu filă. Volumul se usca şi dacă umblai cu neglijenţă, foile se măcinau. Noi am reeditat pe de-a-ntregul povestea papirusurilor Alexandriei, până la finele captivităţii numai pe această hârtie am scris, şi multe volume de acest fel au reuşit să fie aduse în ţară.

Pentru cei care învăţau limbi străine, erau mai la îndemână scândurile şi placajele. Ba, chiar mi-aduc aminte că în iarna lui 1944, un poet necunoscut umbla prin bordeie cu o scândură lungă de 2 metri pe care, cu un cui, îşi tipărise opera şi-şi citea poeziile, dacă erai dispus să-i asculţi.

Matematicienii şi inginerii foloseau cărămizi şi pietre lustruite.

Lipsea total cerneala. Cine avea un vârf de creion chimic, parcă ar fi avut o mină de aur. Cu multă greutate, totuşi, puteai să faci rost de un creion, pe mahorcă. Numai ce vedeai

câte un şcolar de 10-12 ani că te ispitea cu un creion bont. Începea târgul şi până la urmă intra în lagăr încă un creion.

Până în primăvara anului 1947, a fost o epocă de înflorire a papirusului cum nu s-a cunoscut nici în evul antic, însă în primăvara acelui an „se descoperise” hârtia. Foile de mesteacăn au fost încet-încet părăsite. Se întâmplase o minune, în lagăr s-a înfiinţ at o cantină şi, în urma unei inspecţ ii ministeriale de la Moscova, la cantină au apărut hârtie, creioane şi anilină pentru cerneală. Hârtia era de calitate inferioară, din aceea care se aş ternea pe mese la cârciumile periferice şi destul de scumpă. Dar noi eram bucuroşi că, în fine, puteam să scriem pe hârtie; pentru noi a fost o surpriză tare plăcută. Pe această hârtie se putea vedea - în zare - marca fabricii de la Buşteni. Bucuria noastră a fost şi mai mare când am citit pe ambalajul unui val de hârtie cuvântul „Letea”. Ei, ziceam noi: „scumpa noastră ţară nu ne uită, dă tot ce are celor ce nu au nimic.”

Războiul se terminase de doi ani, ba, se făcuse chiar şi pace cu Germania ş i noi încă trăiam în p ădure. Soarele lucea, cerul era albastru şi ciocârlia cânta în înăl ţimi, în aceste condiţii, cu toate dorurile neostoite şi cu gândul întors veşnic către Carpaţ i, când a plesnit mugurul în mesteceni, a sunat şi coarda sensibilităţii în sufletele tăietorilor de păduri. Şi pe colile de hârtie, prefăcute în carneţele, au început să se înşire cuvinte care încercau să spună ceva; doruri, speranţe, melancolii şi ici-colo câte o idee. A apărut poezia, a apărut proza şi, ca o necesitate organică, s-a înfiinţat brigada caligrafilor, au apărut legătorii şi cei ce scriau titlurile în relief. Parcă s-ar fi ridicat din morţi bătrânul Eliade, cu al său îndemn: „Scrieţi băieţi, scrieţi numai”. Şi băieţii oftau şi scriau. Şi deoarece poezia era mai la îndemână, trebuia mai puţ ină hârtie, iar ideile se puteau condensa în câteva strofe, şi pentru că toată lumea cunoştea prozodia, toate gradele, până la căpitan - inclusiv - cultivau versul, iar de la

110

ORANKI. Amintiri din captivitate

maior în sus, proza; proza presupune maturitate, experienţă în conducerea condeiului pe hârtie, cunoaşterea oamenilor ş i felul de a construi. Maturii lagărului, de la maior în sus, scriau deci romane, vezi bine, în timp ce „imberbii” făceau poezie.

Şi aş a se face că, aducându-ne aminte de justa constatare a bardului de la Mirceşti „că românul e născut poet”, zi după zi şi lună după lună am ajuns, spre toamnă, după o statistică riguros controlată, ca din două mii de ofiţeri români, o mie aveau sub căpătâi un volum frumos caligrafiat, ca o ediţie de lux, pe care, în colţul din stânga sus, scrisese - „bun de imprimat”.

Cealaltă mie de români de împărţea aşa: opt sute de prozatori, o sută care juca table, cincizeci de cartofori, zece matematicieni, zece nebuni şi treizeci oameni de omenie.

Şi aşa cum erau împărţiţi pe diverse preocupări, viaţa ar fi curs frumos dacă scriitorii ar fi fost oameni de treabă. Nu ştiu de unde apăruse o idee printre poeţi şi prozatori - că un poet ca să rămână pur, original şi să iasă de sub orice influenţă străin ă, trebuie să nu citească nimic. Mai ales nu trebuia să citească ediţia definitivă a vecinului. Aşa se explică că în lagăr, în această perioadă de timp, toată lumea crea dar nimeni nu citea. Or, poeţii - aşa e natura lor - sunt foarte măguliţi cu aprecierile superlative. Dar ca să ajungi la cuvinte măgulitoare trebuie mai întâi să citeşti opera. Abia cum începea nenorocirea noastră, a „oamenilor de treabă”. Deoarece scriitorii îşi zâmbeau protocolar şi se dispreţuiau reciproc, s-au uitat împrejur şi şi-au zis: „trebuie să găsim cititori, ca să ne aprecieze şi să creştem în admiraţia lor.”

Şi au plecat din bordei în bordei, în căutarea oamenilor de omenie. Din pricina zăpăcelii în care se complăceau, uneori nimereau la câte un tablagiu, rugându-l: „citeşte, rogu-te, genialele mele poezii sau romanul meu ultramodern”, şi li se răspundea: „da', lasă-mă domnule în pace cu prostiile astea! Altceva nu ai de lucru? Învaţă limba japoneză. Aşa, măcar te perfecţionezi la desen”. Şi bietul poet, extrem de iritat, pentru că era neînţeles zicea printre dinţi: „Aş a a fost întotdeauna. Geniile n-au fost înţelese de contemporani. Abia posteritatea dacă le recunoaşte meritele, îi declară academicieni post-mortem şi le ridică statui.”

Sandu le-o reteza net: „Mă, nu vezi că scrii prostii? Nici fond, nici formă, nici armonie; ca să-ţi citesc idioţiile, înseamnă să renunţ la limba turcă - Sandu era pasionat pentru limba turcă către finele captivităţii. Te rog să mă slăbeşti cu poezia ta. Dacă vrei o ţigară, poftim”.

Poetul pleca ameţ it, parca lovit cu leuca în cap. Se întorcea la patul lui, deschidea caietul şi privea: hârtie bună, scump plătită - caligrafia clasa I - şi fondul, ce să mai zicem?

Sandu avea pretenţia că a făcut studii de estetică. Dar toată estetica lui se reducea acum la memorarea dicţionarului turcesc, ajutat de Galip Abdulah Haeredim, de la Medgidia (lt. Reg. 6 Vânători).

În bordeie e linişte amarnică. Nici musca nu se aude. Când te mişti, păşeşti precaut, în vârful bocancilor. Sus, pe cracă, un poet cu barbă până la brâu, stă cu ochii în bagdadie, vede el ceva acolo. La o măsuţă jos, romancierul, cu creionul între din ţi, meditează asupra felului cum trebuie să-şi omoare eroina infidelă. Colo, unul rezolvă o problemă, iar părintele Mărăcineanu se frământă cu versificarea parabolelor evanghelice.

Sunt foarte mulţumit de această linişte, pe care n-o impune nici o autoritate, însuşi şeful bordeiului nostru citeşte şi rezumă „Bazele leninismului”. Se pregăteşte să devină om politic.

Mi-a căzut în mână o carte bună. Cine ştie cum a ajuns până la Mănăstârca! E vorba de Memorialele lui Pârvan. Mă opresc la fiecare frază. Fiecare cuvânt e pus la locul lui, şlefuit, ca o piesă rară; Constat că nimeni, în graiul nostru, nu a cultivat stilul preţ ios aşa cum l-a făcut Pârvan. Citesc cartea cu nesaţ. După Evanghelie, vine Pârvan. Aici stau izvoarele trăirii noastre româneşti. Toţi cei ce-au citit unul din eseurile cărţii rămân în admiraţia acestui mare suflet de gânditor român.

Pârvan a fost cel mai citit, după Sfânta Carte; copiat şi multiplicat, studiat şi comentat, a însemnat cea mai preţioasă lectură pentru români. Nu aveam totdeauna suficiente cuvinte de laudă cu care să-i facem recomandarea prin bordeie.

Tocmai citeam De Parentalia, când se apropie de măsuţa mea un poet tânăr - fără barbă, politicos, cu haina peticită.

111

Dimitrie Bejan

Părinte, m-a trimis Sandu până la dumneata. Mi-a spus Sandu că aveţi o deosebită înţelegere pentru poezie. Am venit să vă rog să citiţi câte ceva din opera mea.
Păi, eu sunt călugăr, dragă domnule, şi cu poezia stau rău. Dacă mă întrebi ceva despre canoanele Sfântului Vasile, apoi eu te lămuresc, cu dragă inimă. La poezie nu mă pricep. L-am citit, zilele acestea pe Lope de Vega şi când am ajuns la poezia intitulată „întoarcerea învinşilor”, mi s-a părut că acolo e vorba de noi şi-am închis cartea. Tot aşa mi-a căzut în mână un volum de Victor Hugo şi, la fel, m-am oprit când am citit că ruşii, după Borodino, îi iau ceasul mareşalului Ney. Iată, l-am citit şi pe Arghezi şi m-am oprit la „Psalm”! Constat că n-am puterea să merg până la capăt. Du-te la Mănescu Valentin, el se pricepe.

În timp ce Valentin duce tratative cu poetul, eu stau şi mă gândesc: Doamne, ce prăpăd va fi la Societatea Scriitorilor când, numai din Rusia se vor întoarce o mie de poeţi şi opt sute de prozatori! Dacă mai adaug la numărul lor şi pe cei ce se vor întoarce din apus, să vezi atunci bătălie pe locurile din Parnas!

Într-o zi, m-a pus păcatul şi am cedat stăruinţelor unui prozator. Din acea zi mi-am pierdut toată liniştea. Mi s-a făcut reclamă, şi reclama a prins repede, că sunt om de treabă, nu scriu nici poezie, nici romane şi că în schimb citesc. La asta s-a mai adăugat că sunt călugăr şi, ca atare, am o deosebită înţelegere pentru slăbiciunile omeneşti.

La început ziceam şi eu că, în definitiv, a scris omul trei sute de pagini, le-a pus un titlu şi sub titlu cuvântul roman. Ei, şi? Ce, a omorât pe cineva? Aşa am crezut la început. Apoi însă am văzut că lucrurile altfel stăteau. Las' ca-n romane toate personajele mureau împuşcate, otrăvite sau înecate - ca şi cum viaţa nu se putea încheia şi frumos - dar pericolul, pentru umila mea persoană, era extrem de mare. Am fost la un pas de a mă intoxica cu aceste lecturi. Nenorocirea mergea încă mai departe. Romancierul citit - mândru, plin de importanţă, anunţa în cercul lui: „m-a citit părintele călugăr şi mi-a spus că, cu scrisul meu, revoluţionez literatura română. În mod sigur voi fi tradus şi în limbile popoarelor din apus...” în sufletul lui se umfla şi plesnea de aroganţă, îl vedeai plimbându-se pe aleea din fund, cu manuscrisul la subţioară. Era posibil ca un invidios să i-l pună pe foc.

Făcusem, păcatele mele, câteva aprecieri măgulitoare... De aici a urmat toată tulburarea mea. Poeţi, prozatori, eseişti făceau coadă la patul meu şi-mi ofereau spre citire, operele lor. Politicos şi smerit le primeam şi vraful manuscriselor creşte pe masă, pe pat şi, când n-au mai avut loc, le-am mutat la Valentin sub grindă.

Ce facem, Valentine?
Citim, părinte, citim.

Muscă râdea. Dintre toţi oamenii de treabă, numai el scăpase de poeţi. Noi, ceilalţi 29, citeam şi împărţeam laude, în dreapta şi-n stânga.

Până într-o zi, când am simţit aşa, ca o ruşine, pentru ceea ce făcusem. Şi i-am atras atenţia lui Valentin: „e timpul să le spunem oamenilor adevărul gol, golu ţ. Astea nu sunt romane, şi nici caietele nu cuprind poezii”. Valentin a râs: „încearcă părinte!”

Am încercat. Mi-am ridicat în cap tot lagărul. Norocul meu a fost că mi-au sărit în ajutor Valentin, George Fonea, Haralambie Ţugui ş i încă câţiva. Am stat noi la sfat de taină şi am hotărât să punem ordine în literatura română locală. Nimic nu ne îndreptăţea să facem acest lucru, dar, la fel, nu se găsea nimeni care să ne împiedice.

Două luni de zile am selectat cele mai bune poezii şi câteva pagini de proză. Aceste lucruri le-am copiat într-un caiet în care am mai adăugat câteva poezii din literatura universală pentru lămurirea stihuitorilor lagărului a ceea ce însemna poezia de calitate şi cinci prezentări de romane - din care, prozatorii noştri puteau înţelege care-s regulile de construcţie pentru romane. Am tras două ediţ ii după acest caiet, pe care le-am pus în circulaţie, sub formă de fascicole. Sus, pe copertă, era scris, semnificativ, „Florile dalbe”. Iar în seara de Crăciun, acest caiet stătea sub ramurile bradului.

Paralel cu aceasta, am împrumutat de la celelalte naţii câteva zeci de cărţi de valoare care s-au tradus în graiul nostru. Dintre acestea amintesc: „Viaţa Iui Iisus” de Giovanni Papini, „Focul” lui D'Annunzio, Enciclopedia de istorie, din 1936, scrisă la Berlin, câte ceva din

112

ORANKI. Amintiri din captivitate

Teodor Birt („De la Homer la Socrate”) şi altele.

În iarna care a urmat, până în primăvara lui 1948, s-a scris mai puţin şi mai cu atenţie. Lucruri însă care nu rămân.

Apoi a venit momentul ca românii să plece spre ţară. La l mai 1948 autoritatea rusă a hotărât eliberarea noastră, după un ordin al ministrului de Interne. Am plecat acasă fără nici o hârtiuţă scrisă. Câtorva încercări de a camufla „opera” li s-a răspuns prompt, cu reţinerea autorului în lagăr.

Atunci, între bordeie, s-au aprins focuri. Iar Sandu, marţial, striga: „bre, a venit vremea de apoi! Se reeditează acel strămoşesc «opus ignis, auctor patibulos»”²⁷

Lui Sandu îi părea rău după caietul cu „glosalalie” (felurite limbi). Dar eu îmi ziceam, cuminte: Dumnezeu a ferit literatura română de o pacoste. Toate producţiile ardeau în timp ce autorii îşi plângeau caietele.

Acum, după trecerea anilor, cred că ar fi fost valoroase aceste caiete - de orice natură ar fi fost cuprinsul lor, pentru o expoziţie documentară.

Dar postumele regrete rămân simple regrete.

Focul a mistuit şi gânduri ş i simţiri omeneşti. A fost secolul lui „opus ignis” de teamă ca nu cumva „auctor” să ajungă în „patibulas”.

În muzică au fost câteva încercări reuşite. De numele lui Haralambie Papadopol este legată amintirea unui „poem rustic” cu care orchestra de la Mănăstârca ne-a făcut cunoştinţă într-o duminică din iarna lui 1946. Tot Haralambie a compus, lucrând ani de zile, răspunsurile mari la liturghia ortodoxă şi un concert religios pe tema prohodului Domnului, din Vinerea patimilor. Este atât de temerară această încercare a Iui Haralambie şi atât de nouă în conducerea subiectului încât, dacă el va fi reuşit - urmează ca specialiştii să-şi spună cuvântul - vom avea pentru muzica noastră religioasă, primul oratoriu ortodox.

Arta minoră a înflorit şi ea; mă refer la sculptură. Câteva nume vor rămâne mereu treze în amintire. De numele lui Nicolae Chivulescu sunt legate splendide realizări în lemn de măr pădureţ sau în os de cămil ă. Amintesc de o cruce, de 25 cm înălţime, lucrată numai în os, cu o broderie de flori şi figuri săpate, care îi va pune în mare încurcătură pe renumiţii călugări - fraţii Urm ă de la Neamţ. Apoi căpitanul George Stoica, din mâna căruia au ieşit giuvaeruri, cruciuliţe, casete frumoase etc.... Îmi aduc aminte şi de o iconiţă pe lemn de mir, care reprezenta pe Sfânta Fecioară cu pruncul în braţ e. Iconiţa a fost singura realizare în acest gen - ieşită din talentul şi priceperea lui Teodor Dan. Dar Teodor Dan avea şcoală înaltă în materie, fiind un rafinat estet; dovadă, încercările lui poetice...

Dar cea mai frumoasă realizare stă sub bătaia crivăţului, la căpătâiul celor ce căzuseră, în Poiana-Morii - troiţa de mesteacăn şi stejar, frumos sculptată de migala meşterilor români.

Poate că vânturile şi iernile grele vor fi culcat-o la pământ. Păcat... O astfel de troiţă ar fi trebuit să fie închisă într-un clopot de sticlă şi păstrată pentru generaţiile viitoare. Nu se putea imagina ceva mai armonios, mai suplu, mai desăvârşit.

Nemţ ii când au văzut-o, au expus-o mai întâi în mijlocul lagărului, şi ceilalţi străini spuneau: „Aceasta-i artă mare! Ce patente zac, încă nebănuite, în sufletul românesc!”

Avea dreptate Valentin Mănescu când afirma: „Părinte, noi ne dezvoltăm, aici, ca o insulă românească. Facem ş i artă, după putinţa locală. Chiar dacă nu e perfect reuşită, trebuie apreciate încercarea şi năzuinţa”.

²⁷ Cartea pe foc, şi autorul la spânzurătoare.

Bordeie construite în câmp pentru prizonierii de război

Vedere generală din lagărul 74 Oranki

Mânăstirea din Oranki

Continuare

Apasă aici:

23 ian. 2017

ORANKI. Amintiri din captivitate 3