Părintele Dimitrie Bejan urmărit de Securitate sursa http://www.marturisitorii.ro
32
FLORILE
DALBE CU TRISTEŢILE LOR
Când veneau
sărbătorile, ni se topeau inimile după Ţară. Dacă dorul nostru
călătorea spre pajiştile înflorite de lângă Dunăre, culegeam
viorele şi toporaşi pentru ca, în Vinerea patimilor, să le aducem
jertfă lui Iisus cel răstignit.
Iar
în dimineaţa învierii, făceam buchete de ciuboţica cucului şi
le puneam la icoane, în pădurile bătrâne de pe la Himosu, frunza
crudă înverzea, iar sub poala codrului ningea roz-albul florilor de
măr. În acele zile de la începutul primăverii trăiam chinuri,
care ne duceau până la pragul nebuniei...
Venea
iarna cu viscole şi zăpezi cât omul de mari şi rămâneam
blocaţi, până la topirea nămeţilor. Şi iată că în mijlocul
iernii, făceam popas, cu aduceri aminte în cinstea lui Moş Crăciun
şi al bădicăi Traian. În acele zile uitam că suntem în lagăr
şi trăiam tradiţiile, ca în satele noastre de sub Carpaţi.
Şi
pentru că tradiţia înseamnă viaţa spirituală a unei naţii cu
bogatele şi adâncile ei manifestări şi legătura cu trecutul
glorios al neamului şi cu manifestările lui religioase, Comisarul
politic nu era de acord cu păstrarea acestor tradiţii în lagăr.
Însă aici s-a izbit de o aşa rezistenţă, că a dat înapoi. Şi
au încercat, peste tot, aceste comisariate să preia ş i să
organizeze oficial - în lagăre - aceste serbări, în locul
colindelor care au plecat, acum două mii de ani, de la stâna
baciului Crăciun, comisariatele introduceau colinde ş i cântece
populare „progresiste”, în dosul fiecărei fraze muzicale,
vedeai acţiunea politică a stăpânului. Steaua avea doar cinci
colţuri, iar Moş Crăciun îşi schimbase identitatea,
poreclindu-se Moş Gerilă.
Aşa
a fost în fiecare an.
Dar
în fiecare an, paralel cu ceea ce organiza stăpânul la club, noi
sărbătoream în bordeiele noastre, păstrând curate, ca aurul
lămuit prin foc, colindele străvechi şi pluguşorul, cu împăratul
Traian.
La
Crăciunul lui 1948, în lagăr, la Mănăstârca, în toate
bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor. Între ramuri
atârnau jucărele confecţionate din placaj şi carton. Pentru cine
erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le
închinaseră copiilor care, în colţul de sub icoană, alături de
mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-i aducă pe tăticul
înapoi.
În bordeiul 15 ne
adunam ş i lângă bradul din colţ , la lumina opaiţului, cântam
colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit,
ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor
amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor.
„Sub fereastra amintirii ne-adunăm, Sufletul de altădată-l
colindăm Cad nămeţii şi pierim Fără cruce, fără ţară,
velerim! Trec în caravană magii dorului, Peste fruntea rece a
luptătorului. Brazii ard în vatra vechiului cătun Noi purt ăm
colindul unui nou Crăciun. Gândul nostru-n gândul ţării s
ă-mpletim Flori de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!” Cu sufletul
greu de amintiri şi sub biciuirea crivăţului zburlit printre
nămeţi, ne întorceam la bordeiele noastre.
În
seara dinspre Anul Nou, la fel adunaţi, îl aduceam în bordeiul
nostru pe bădica Traian, îl gospodăream în Dacia şi-l pofteam să
se apuce de arat ş i semănat „pe câmpiile mănoase de sub mărul
rotat.” Şi, la culesul recoltei, toţ i eram prezenţi, apoi
treieram, mergeam la moară şi gospodinele scoteau din cuptor „un
colac mare frumos, ca şi faţa Iui Hristos” - din care ne făceau
ş i nouă parte dreaptă. Toată plugăria noastră şi întâlnirea
acestui popor de ţărani cu „faţa lui Hristos” o desfăşuram
ca în „înşiră-te mărgărite” în pluguşorul daco-roman,
stropit cu busuiocul misionarilor creştini.
De
aici se trăgea toată rezistenţa noastră, ca neam. Din tradiţii,
pe care nu le întâlnim la vecinii noştri, din ortodoxia românească
care, păstrând pură şi neatinsă dogma, se manifestă după
înţelegerea noastră, umanizându-l pe copilul Iisus şi
încreştinându-l pe bădica Traian.
A doua zi, porneam
pe cărările unui nou an, cu sufletul curăţit de zgură şi de
cenuşă. Dar la Anul Nou 1948, n-a mai fost aşa.
114
De la club, de la
Comisarul politic, din casa stăpânilor a fost trimisă repede
vestea, care a coborât în sufletele noastre tristeţe de moarte:
regele fusese înlăturat de la domnie.
Ultima
rezistenţă a neamului fusese îndepărtată. Neamul rămânea
singur să se zbată, să sângereze, să umple închisorile.
De
mii de ani noi am avut voievozi şi domni la cârma ţării. Regele,
care le-a urmat, a însemnat stabilitate şi aşezare. Iată-ne, în
pericol, pe timp lung şi greu, sub dominaţie străină. Un nou val
de întuneric peste ţara noastră, care primise lumină de la
popoarele apusului şi care strălucise tânără, radiind
prospeţimea. Acum intram sub influenţă euro-asiatică; ne
întorceam forţat, în întuneric. Sub bagheta mongolului de la
Moscova, trebuia să repetăm, până la năucire: trenul era
inventat de ruşi, radioul de Popov şi altoiul de Miciurin, iar
ariciul cel ţepos stătea în grădina Kremlinului.
Copiii
Ţării au început să repete lozinci sforăitoare, făcând cozi în
faţa brutăriilor. De când nu mai ară bădica Traian, nu mai este
pâine în „ţara pâinii”. Mana pământului dunărean hrăneşte
şi îndoapă goliciunile asiatice. Trenuri după trenuri duc spre
răsărit bogăţiile nepoţilor dacilor.
Bădica
Traian, pregăteşte-ţi legiunile ş i, cerând ajutorul lui
Hristos, vino de ne mântuieşte de balaur. Să împletim iarăşi un
colac din grâu arnăut, tot atât de frumos ca şi faţa lui Hristos
şi să-i mâncăm pe iarbă verde, la umbra mărului rotat al ţării
noastre, ciocnind bărdacele cu vinul spumos de la Năpădeni. Bădica
Traian, la tine-i speranţa.
În seara acelui An
Nou, n-a mai fost voie bună în bordeiele noastre. La palida lumină
a opaiţelor stăteam tăcuţi, duşi pe gânduri. Aurelian, împins
de barbari, părăsise Dacia. Venise peste ţară un val de
întuneric. Ne aflam, oare, la începutul unui ev mediu?
33
GOLODOVCA28
Sunt
zeci de ani de când în Rusia nu s-au mai pomenit greve.
Poporul, după ce a
luat puterea în propriile sale mâini şi dup ă ce şi-a instituit
o dictatură proprie - o „democraţie” cum nu s-a mai cunoscut
încă în istorie - cuprins de fericire, victorios şi stăpân, a
băgat gâtul în ham şi hai la drum. Că e rău? Că ţi-i foame?
Că nu ai unde te oploşi cu ai tăi? Astea sunt probleme care se vor
rezolva, tovarăşe! Răbdare, răbdare, ţara e bogată! În pământ
sunt multe bogăţii şi toată lumea va fi fericită. Mai întâi
vom sacrifica două, trei generaţii şi pe urmă, pentru cele ce vor
urma, vom organiza raiul pe pământ. Lucrătorul, ca şi ţăranul,
rabdă, stă la rând în faţa magazinului unde îşi primeşte
porţioara. Porţioara aceasta i se dă, planificat, de împuterniciţ
ii lui, aleşii poporului, care însă nu au nici un motiv să-şi
sacrifice prezentul lor opulent, în favoarea celei de-a cincea
generaţie.
Dimpotrivă,
organizând regimul muncitoresc, recomandă acestuia să-şi
îmbunătăţească situaţia, lucrând ore în plus, depăşind
norme şi supranorme, iar rezultatul final, pentru omul de rând, stă
în aceea că trebuie să-şi strângă cureaua pe buric, în acest
timp, cei ce împart prada, pun osânză. Răbdare, tovarăşe,
răbdare, foarte curând poporul nostru va avea parte de atâta
fericire, cum nici nu visează burghezii. Şi, în fond, este cineva
împotriva regimului? Să se ridice în picioare! Nimeni nu se ridică
în picioare. Nimeni nu protestează. Noi singuri, muncitorii, am
instituit acest regim. Putem ieşi în stradă? Putem face grevă? Să
nu fie! Până şi din dicţionare a fost scos cuvântul grevă. Da,
grevele merg în ţările apusului, unde proletariatul duce lupta cu
capitalismul, cu dorinţa de a-şi lua soarta în propriile mâini.
Dar, la noi grevă?! Împotriva cui? Împotriva noastră?
Aşa
argumentează „osânza” şi poporul tremură în aşternut de
frica securităţii.
Ţăranul umblă cu
opinci de tei şi lucrătorul stă într-o cameră cu pereţii de
scânduri - ca să-i audă vecinul că îndrăzneşte să ofteze - cu
paturi suprapuse, copiii dormind pe lângă pod,
28
Greva foamei.
115
hrăniţi
cu mei şi varză de Karelia, iar intelectualul fricos ca un iepure
se strecoară cum poate, fără gânduri, fără opinii - fiind mereu
de acord cu statul: „da, da şi nu, nu” după cum primeşte
comanda.
Pentru
a se mântui oamenii aceştia trebuie învăţaţi să trăiască
liberi, să gândească, să se mişte.
În
iunie 1946 aram cu cazmaua poienile de ia Şoniha - câteva sute de
hectare. Hrana zilnică consta din varză murată, urzici conservate
şi tărâţe coapte sau fierte.
Mare
mirare a fost pentru stăpânire când, într-o zi, cei de la Oranki
au refuzat să mai iasă la lucru, în ziua următoare s-a molipsit
şi Mănăstârca. Au început izolări, încarcerări, dispersări
prin alte lagăre. Unitatea dintre români era încă sfărâmată pe
considerente politice şi greva nu a reuşit. Toată vara aceea au
fost ciocniri cu autoritatea. După alegerile din noiembrie 1946 când
ruş ii s-au văzut stăpâni în România, muncile au devenit din ce
în ce mai grele şi regimul tot mai neomenos. Eram duşi la muncă
chiar în zile de sărbătoare. Greva noastră, totuş i, a fost o
încercare de protest. Chiar dacă n-a reuşit pe de-a întregul -
încă rămâne ca un gest de omenească răzvrătire împotriva
regimului comunist.
Apoi
s-a făcut pace la Paris. Comuniştii, care fac tărăboi pe tema
imperialismului, ne-au luat Basarabia şi Bucovina - gurile Dunării
ş i, intrând în Cehoslovacia, au luat Ucraina subcarpatică -
pentru că cine stăpâneşte masivul Boemiei, e stăpân pe Europa
centrală, au luat sudul Poloniei până sub Cracovia - fără nici
un fel de justificare, împingând pe polonezi pe Oder, pe Elba.
Cehilor le-au luat Ucraina subcarpatică - care de mii de ani
aşteaptă plângând încorporarea la Patria Mumă. Tot comuniştii
au luat finilor Karelia ş i regiunea Petsamola, chiar s-au întins
şi în nordul Norvegiei, căutând o ieşire spre Atlantic. Pe urmă,
a fost bine. Armata e la Berlin, la Viena, la Adriatica şi numai la
30 de kilometri de Constantinopol. Hai să organizăm greve în apus,
cu pâinea de la gura flămânzilor noştri, hai să mâncăm
coloniile, cu aurul furat - de unde s-a putut, şi corul brotăceilor
de la Moscova să strige asurzitor: „pace, pace, luptăm pentru
pace”, încheind cu „coexistenţa paşnică”.
În
februarie 1947 s-au ratificat tratativele de pace cu ţările învinse
şi noi trăgeam mereu la ham.
A
venit vara. Speranţele cresc, în lume e pace, dar lumea se pregăteş
te de război. Noi lucrăm pe la colhozuri. Nu pleacă nimeni spre
ţară. Apoi a venit toamna şi am cules ceea ce nu era de cules. A
venit iarna şi a plecat regele. După ce am cântat colindele,
zăpezile s-au aşezat mari cât casele şi noi, conservaţi în
geruri, ne întrebam: „mă, au trecut patru ani de la armistiţiu,
s -au pus tot felul de iscălituri pe o mulţime de acte, e drept că
nu soarta prizonierilor este principala problemă pentru anul 1948 -
dar şi aceasta trebuie rezolvată”. Ba, noi, fiind direct
interesaţi, socoteam că de mult trebuia să fim pe la vetrele
noastre. Mereu întrebat, Comisarul politic ne răspundea: „ţara
voastră nu vă vrea”. E drept că nici noi nu-i vrem pe Pătru cel
Groaznic. Dar ce era comun între Ţară şi Groza?
Ţara
gemea sub călcâi străin şi ne aştepta cu braţele deschise, iar
Groza reprezenta sluga stăpânirii. Ţara ne aştepta - erau
familiile noastre, satele şi munţii - dar sluga nu ne vroia. Simţea
că noi i-am citit vrerile, ştia că noi vedem întunericul ce venea
peste ţară. Se temeau - Groza şi partida slugilor - că noi le-am
pune piedici în vânzare. Pricepusem că înţ elegerea dintre
stăpân şi slugă era să ne macine acolo, în păduri şi în
hamuri. Unii, încercând politica stăpânului, ziceau: „Dacă
ţara nu ne vrea, atunci trimiteţi -ne în America”. „Nici asta
nu se poate - răspundea politrucul, speriat. Voi puteţi face rău
şi acolo. Schimbaţi-vă ideile, fiţi alături de noi şi v ă
trimitem în ţară. Acolo vă facem oameni mari. Altfel, mai staţi
aici. Este destulă reacţie în România. Voi, dacă vă duceţi
acolo, măriţi numărul potrivnicilor noştri.” „D-apoi, nu-i
Uniunea Sovietică prezentă în România, chiar cu armata, iar
guvernul nu este al vostru...?!” „Da, dar nu suntem încă destul
de consolidaţi. Şi voi ne sunteţi duş mani. Mai rămâneţi aici
şi gândiţi-vă la propunerea noastră. Uniunea Sovietică este
tare, puternică, generoasă, nu-i pasă de voi, totuşi vrea să vă
ajute. Iar voi îi întoarceţi spatele. Treaba voastră!”
Îmi
aduc aminte că la Oranki, când Ana Pauker se căznea să rupă
unitatea noastră, un
116
colonel
rus, Novicov, care o însoţea, ne-a spus o scurtă istorie, ca
exemplificare pentru nehotărârea noastră de a trece de partea
pauker-iştilor. Zicea el că, după reuşita revoluţiei - în 1918,
la Petrograd au fost luaţ i captivi câteva mii de ofiţeri, cărora
li s-a făcut propunerea să treacă de partea armatei roşii.
Aceştia au cerut timp de gândire. Pentru că gândirea se simte mai
liberă când depui un efort fizic, aceşti captivi împrăştiau
bălegarul dintr-un grajd unde erau adăpostiţ i, iar a doua zi, îl
adunau la loc, grămadă. Şi tot gândeau. De vreme ce la desele
întrebări care li se puneau, răspundeau că nu sunt încă hot
ărâţi şi că mai au nevoie de timp, pentru o matură reflectare,
regimul comunist, înţelegându-i perfect, le-a legat câte o piatră
de gât şi i-a aruncat în Lagoda. Oamenii aceia gândesc şi
astăzi, în fundul lacului. Ana Pauker fuma o ţigară de mahorcă
şi adăuga cu glas spart, de beţivă: „pui de căţea - eram
feciorii leoaicei de la Roma -vom trece peste cadavrele voastre...!”
Şi
iată, trecuseră cinci ani. Ana Pauker era ministru de externe şi
ţara nu ne vroia.
Odată
în viaţă am gândit just şi ne-am hotărât singuri soarta - să
mergem aşa, până la moarte. Puneam chiar viaţa noastră preţ
pentru dragostea de Dumnezeu şi neam.
Ajunseseră
în ţară „voluntarii” - procomuniştii - şi până la noi a
ajuns vestea că acolo ei împărăţeau.
Noi
trăgeam la ham şi doineam de dorul Ţării.
Puternic
este sentimentul ruperii de pământul strămoşilor tăi! Chiar
dacă, ajunş i acolo, ne-or băga în ocne, noi doream să ajungem
acasă. De-om muri - cu frunţile senine - mormântul să ne fie
lângă biserică, în pământul dunărean; să ne odihnim oasele,
alături de bunici... Am hotărât să mai facem o încercare.
Era
la începutul lui februarie. Frig, ger cumplit, trudă de rob. Ţara
era departe!
Seara
în bordei la lumina opaiţului, unul câte unul ne îndreptam către
comandantul bordeiului. Tăcute, mâinile aşează în faţa lui
hârtii mici pe care era scris: „din acest minut intru în greva
foamei, până ce autoritatea sovietică îmi va răspunde, în
scris, care este data până când vom fi repatriaţi noi, românii!”
Apoi oamenii se lungeau pe paturi.
- Ce-i asta, domnilor? întreabă comandantul bordeiului.
- Este ceea ce scrie în declaraţie...
Acesta
aleargă cu declaraţiile la stărşie - comanda interioară a
lagărului. Aici, se adună, unul după altul, şefii de bordeie, cu
declaraţiile.
Starşele
speriat aleargă la comisar. Comisarul galopează la colonelul
Verbiţchi - comandantul celor două lagăre, care hotărăşte:
„Să-i lăsăm în pace, se vor sătura de grevă, se vor plictisi
şi o vor sparge singuri.”
S-a
lăsat de mult noaptea neagră, dar telefonul zbârnâie spre
Nijni-Novgorod, spre Moscova.
Ofiţ
erii ruşi, în alarmă, trec cu paşi de pâslă, prin bordeiele
românilor. Aici e linişte adâncă; toată lumea doarme.
Suntem
la Mănăstârca 1500 de români, dintre aceştia 300 sunt voluntari
antifascişti, iar restul, 1200 români, nevoluntari.
Dimineaţă
merge zvonul că suntem şapte sute în grevă.
Vine
colonelul comandant. Vine procurorul Vîlcov, vine Comisarul, cu
ofiţerii de la poartă.
- Ce vreţi, domnilor?
- Termen, pentru repatriere.
- Credeţi că puteţi forţa mâna Uniunii Sovietice?
- Cerem să ne repatriem...!
Ameninţări
peste ameninţări, încercări de a ne rupe din unitate; nimic.
Peste
24 de ore intră în grevă încă trei sute, iar a treia zi încă
trei sute. Lucrurile iau o întorsătură gravă. Greva continuă şi
în bordeiele noastre e o tăcere adâncă, de moarte. Mai vine o zi
şi după aceea o altă zi şi-n cea de a şaptea seară, intră în
grevă şi bolnavii din spital. Chiar şi mare parte dintre voluntari
intră în grevă.
Suntem
slăbiţi, suflăm greu. În gură vine miros de putreziciune. Greva
continuă. Noaptea
117
visez
- poate că nu dorm - la frumuseţile de pe valea Bistriţei şi de
dincolo de opaiţ apar şi dispar înlăcrimaţi ochii mamei, în
faţă, pe perete, stă o cruce mare de mesteacăn, îmbrăcată în
crenguţe verzi de brad. Când îmi fac cruce, mâna îmi cade, ca o
aripă rănită.
În
gură simt gust de cocleală.
Seara şi dimineaţa,
Iisus - din spatele crucii - mă îndeamnă: „rabdă, omule, până
la sfârşit; vei birui.”
A
opta zi, zarva la ruşi. Cine poate să se mai mişte ajunge la sala
de mese. Acolo mulţi domni şi mulţi militari cu stele mari ne
întreabă:
- Ce vreţi?
- Să mergem acasă!
- Credeţi că ne puteţi forţa mâna?
- Nu credem nimic; daţi-ne în scris termen pentru repatriere. Furios, roşu la faţă ca un rac fiert, generalul Vladimirov ne ameninţă cu pumnii.
De
vreme ce noi am acceptat moartea cum ar putea să ne mai înspăimânte?
Mă
lungesc pe pat; nu mai simt foame, nu-mi mai este sete. În primele
zile, gheare de lup rupeau din stomac. Acum totul s-a potolit şi o
căldură dulce mă înfăşoară ca într-un scutec de copil; mă
hrănesc din propriul meu trup. Mintea mi-i perfect lucida, aud şi
recepţionez totul, ba chiar rar de tot ies până afară,
sprijinindu-mă de pereţi.
Şi
Vladimirov ăsta, cu subalternii lui, nu se mai astâmpăra. Mereu,
prin bordeie. Şi ne supăra el şi subalternii lui cu vorbăria lor.
Apoi, au ridicat dintre noi cincizeci de inşi. I-au aruncat într-un
camion ca pe nişte butuci de brad şi i-au izolat la Oranki. Acolo,
acelora şi nouă aici ni se fac promisiuni, ca, peste cinci minute
să ni se adreseze cu ameninţări.
Greva
nu e ruptă. Nici unul nu abdică. Turba stăpânirea.
- Ce vreţi voi, bandiţilor?
- Daţi-ne în scris termenul repatrierii!
A
trecut ş i a zecea zi de grevă. Medicii şi santinelele - nemţi şi
ruşi, transportă cu tărgile la spital pe cei slăbiţi. Acolo, li
se întind ispititoare ceaiuri îndulcite şi pahare cu lapte. La
poartă, două autocamioane sanitare ruseşti, cu hrană şi
medicamente. Bolnavii nu acceptă ajutorul medical. Sanitarele, cu
mâna la gură, se lamentează: Vai, vai, vai, ce-i asta?
Hotărârea
şi rezistenţ a noastră uimesc. Nemţii şi ungurii parcă sunt
fierţi. Le-am făcut o chemare pentru o acţiune comună... Dar,
s-au temut.
Iar
noi, leşinaţi, rezistăm.
În
tăcerea celei de a zecea nopţi, într-un cot se ridică Ilarie
Gorjanul şi, cu o voce care ieşea ca din mormânt, scandează:
„Moartea, numai moartea este cea mai sfântă nuntă dintre nunţi”.
Apoi, aiurând, vorbeşte cu mama şi cu fetiţa sa. Ilarie a
înnebunit.
Dar
noi, strivind o lacrimă sub pleoape pentru Ilarie şi alţi şapte,
sensibilizaţi ca dânsul, rezistăm. Spitalul e supraîncărcat cu
oameni leşinaţ i de foame. Bucătarii fierb mâncăruri cu gris şi
supe. Nimeni nu se atinge de ele. Medicii şi sanitarele, străini de
lagăr, pronunţă cuvântul „răspundere”.
Rezistăm.
La
două noaptea, generalul Vladimirov intră în lagăr, cu toată
rusăraia după el. Trece din bordei în bordei apoi vorbeşte un
minut şi lasă o hârtie ştampilată, semnată de dânsul.
Victorie!
Strigă Ilarion, revenit în lumea noastră şi se închină.
Din
dosul crucii Iisus îmi şopteşte: „nu ţi-am spus? Cine rabdă
până la sfârşit, biruie!” Toată noaptea generalul Vladimirov a
colindat prin bordeie, atent ca nu cumva să rămână
cineva
nemâncat.
Hârtia cu semnătura
lui a fost bătută în cuie, ca să rămână aş a, la vederea
tuturor. Acolo stă scris: „din împuternicirea Sovietului Suprem,
eu, generalul Vladimirov - comandantul militar al Regiunii Gorki -
aduc la cunoştinţa prizonierilor români că vor fi repatriaţi
până în iulie 1948.”
*
118
La l Mai în acel an
au plecat spre ţară mai toţi ofiţerii români. Cu excepţia celor
care au fost reţinuţi pentru cercetări juridice. Pe urmă, în
loturi mici - pe măsura scoaterii de sub anchetă, sau după
expirarea pedepsei, au venit, rând pe rând, toţi în ţară.
Ţara
cea bună ne-a primit cu inima de mamă, dar stăpânirea de aici, la
comanda ruşilor, ne-a băgat la ocnă.
E
bine şi aşa; măcar suntem la noi acasă.
*
Când eram gata să
plec acasă, trecând prin faţa unei comisii formate din trei
magistraţi cu stele mari, am fost întrebat:
- Golodovca ai făcut?
- Făcut.
- Şi pentru ce?
- Ca să aflu termenul de repatriere.
- Da. Până la l iulie. Şi azi la ce dată suntem?
- 7 iulie!
- Şi?
- În istorie ruşii nu s-au ţinut niciodată de cuvânt.
- Mă, banditule, apoi tu nu ştii că nu eşti om?
- Dar ce sunt?
- Pui de căţea, asta eşti! Marş de aici! Totuşi am plecat spre casă, ceva mai târziu.
Şi
în Bucureşti, la Ministerul de Interne, m-a întrebat un căpitan,
care fusese şi el prin Rusia:
- Ai făcut greva foamei?
- Făcut, se poate!?
- Şi de ce?
- Mi-a fost dor de tine!
Şi
căpitanul mi-a cârpit trei perechi de palme, scrâşnind printre
dinţi: „las' că te vindec eu de golodovcă. Acum începe
«viforniţa cea mare»“
Sunt
ani de-atunci şi viforniţa stăruie, însă sufletul parcă mi s-a
oţelit.
Mă uit la Dunăre
cum îşi duce valurile spre Sulina. Munţ ii Măcinului stau pe loc.
Pe ei, îi salut. Furtunile trec, dar iarna rămâne mereu trează.
Aşteaptă ceasul iureşului celui mare. Oare va veni?
34
DIPLOMAŢII
SPANIOLI
Era în primele zile
ale lunii noiembrie, anul 1946. Pe la colhozurile vecine răm ăseseră
cartofii neculeşi; iarna se aşternuse de mult pe aici - şi necazul
cel mare era că pe noi ne duceau, pe astfel de vreme, la muncă.
Frig, zăpadă, umezeală. Plecam la câmp cu târnăcoape şi cu
lomuri în spinare. Când ajungeam acolo, cu lopeţile dădeam zăpada
la o parte de pe cuiburi şi apoi cu târnăcopul sau cu lomul
încercam să scoatem ceva din pământ.
Mâinile
îngheţ au pe zăpadă, pe bulgării de pământ degeraţi. Şi de
sus cădeau - în vârtejuri - fulgii de zăpadă.
Într-o
seară, după ce mâncasem - stăteam lungiţ i fiecare cu gândul
său dus departe. Sandu şi Bădiţa fumau. Deodată, un zvon a ajuns
până la urechile noastre. Cei de jos se grăbeau să iasă afară.
- Ce-i? întreabă Sandu pe un austriac care, trecând pe lângă altar, fredona un vals vienez.
- La poartă se află un lot cu noii sosiţi... răspunse, pe voce de tenor, vienezul şi se pierdu
119
în
mulţime, cu melodie cu tot.
-
Hai băieţi, s ă vedem ce marfă ne mai soseşte. Şi Bădiţa
coboară primul pe stâlp, după el Sandu şi la coadă eu.
La
poartă-i adunat mai tot lagărul; noi am rămas cam departe.
Ascultăm conversaţia celor din faţă. Se aud voci de femei şi de
copii... Ce comedie o mai fi asta?
Porti ţa de la
camera ofiţerului de serviciu se deschide ş i slt. Caramanov,
nervos şi agitat, strigă la noi să dispărem de pe alei: „La
corpurile1
voastre”, strigă rusul - şi noi ne dăm câţ iva paşi înapoi;
nemulţumit de lipsa noastră de disciplină, ofi ţerul cheamă
înăuntru un pluton de ceasovoi, în faţa primejdiei ne dăm înapoi
până la biserică.
1
adăpost oferit ca locuinţă
Slt. Caramanov, mulţ
umit de sine şi de reuşita lui în disciplinarea noastră - aşează
plutonul pe două rânduri - distanţate unul de altul - şi la un
semn către portar, acesta deschide larg porţile de la intrarea
mănăstirii Oranki.
În
rânduri de câte patru, femei, bărbaţi, copii, cărucioare de
copii - pătrund tăcuţi în lagăr; altfel de oameni decât noi,
altfel îmbrăcaţi, cu mantouri şi pălării, cu pardesie şi
băşti. Coloana merge încet, escortată de plutonul ceasovoilor iar
în fruntea lor păşeşte mândru ca un cocoş slt. Caramanov.
Când
coloana ajunge în dreptul nostru, Caramanov strigă de trei ori, ca
un înger al răzbunărilor din Apocalips: „Aşa vom face cu
întreaga Europă”. Sandu nu are ce face şi strigă, pe deasupra
capetelor: „dar cu America, ce faceţi?”
-
Şi pe America, o băgăm la Oranki..., răspunde prompt Caramanov.
Femei
cu copii de mână, bărbaţi cu bagajele în spate, defilează prin
faţa noastră şi tăcuţi pătrund în corpul doi - la etaj.
- Vezi, tu, măi Sandule, cum se scrie istoria? Îl provoc eu la discuţie - cred că ai fost atent şi la premisele de viitor. «Aşa vom face cu întreaga Europă».
Sandu
tace în timp ce Bădiţa-i numără pe nenorociţii de europeni,
ancoraţi la noi.
Uşa
de jos, de la corpul doi, este încuiată cu un lacăt şi
sublocotenentul lasă acolo un pluton. Fără grabă ne retragem spre
corpurile noastre. Bădiţa ne lămureşte: „după socoteala mea
sunt 153... Poate să-mi fi scăpat vreun copil”.
În
timp ce noi ne îndreptăm spre „casă” Sandu ne anunţă că mai
rămâne pe afară. Sus, la noi, Bădiţa se întinde , cu mâinile
sub cap şi tace. Mă întreb cine-or fi noii veniţi? Şi tot eu mă
mângâi, spunându-mi: „lasă că mâine vom afla”.
Peste
un ceas, lumea s-a potolit; cei mai mulţi se întind în sicrie şi
dorm. Sandu apare, jos la stâlpul nostru şi ne cheamă: „haideţi
repede acolo, că a plecat plantonul”.
- Nu mergem măi, lasă pe mâine!
- Haideţi, că-i foarte interesant; ca la cinema „Grand”. E oleacă de distracţie.
Şi
am plecat, cu Sandu în mijloc, iar în urma noastră alţi curioşi.
Ajunş i la uşa corpului 2, ştiam că sus, după ce urci scările
este clubul şi aici erau cartiruiţi veneticii. Constatăm că
într-adevăr, plantonul rus dispăruse. Câţiva nemţi, câţiva
unguri dădeau târcoale intrării, încolo, lagărul era pustiu; se
pregătea de odihnă.
Pe scări suiau şi
coborau oameni. Se distingeau voci de bărbaţi şi de femei; din
timp în timp, plânsete de copii.
Ne
apropiem de intrare şi privim lacătul. Bădiţa apăsă pe clanţă
şi prin întredeschiderea dintre belciuge se văd două fragmente
din treptele ce duceau sus.
Suntem
zece, douăzeci de inşi care, aici la uşă, ne întrebăm în
şoaptă: „cine-or fi, Doamne?”
Se
aud vorbe nemţeşti, franţuzeşti şi alte graiuri.
-
Măi, Sandule, poliglotule, apropie-te şi ascultă, îl îndeamnă
Bădiţa.
Sandu îşi ridică
clapa căciulii de pe urechea stângă - puţin de tot - şi ascultă
atent. - Nu înţeleg nimic. Vine un zvon până la urechea mea, ca
la turnul Babel.
120
Tocmai cobora cu
paşi grei, cineva. Şoptim c ătre Sandu: întreabă mă, cine sunt
indivizii? Sandu, cu gura la întredeschidere, strigă, să-i audă
şi rusul de la poartă, să-l audă şi morţii:
Cine
sunteţi, măăă?
Din
iuţeală, a strigat în româneşte. Paşii se opresc şi apoi urcă
repede. Se speriase omul de strigătul lui Sandu.
- Stai, domnule, nu fugi, se roagă Sandu în franţuzeşte, apoi în nemţeşte, trece la limba engleză şi sfârşeşte în turceşte.
- Măi, Sandule, îi zice Bădiţa râzând - din ce fel de oameni te-i fi trăgând, tu? Păi, ăştia-s turci?
- Îs mai răi decât turcii, bre. Cu aceia până la urmă ne-am înţeles să le dăm ceară şi batali graşi iar ei să ne lase în boii noştri. Şi împăcăciunea a fost ţinută. Nu vezi că ăştia nici turceşte nu ştiu?
Sandu,
la postul lui de observator, trage cu urechea, răspunde prompt la
întrebări şi la un moment dat zice: „gata, am pus mâna pe ei;
coboară mai mulţi hăndrălăi (Sandu se pronunţă de pe acum
peiorativ, despre acest neam de oameni de la etaj).
- Măi, care sunteţi acolo? - li se adresează în franţuzeşte. Paşii se opresc în dreptul urechii lui Sandu.
De
dincolo de uşă, în acelaşi grai, vine un răspuns: „dar voi, de
la uşă, cine sunteţi?”
- Răspunde-i, măi, Sandule, îl grăbim noi.
- Noi, de la uşă? Noi de la uşă suntem prizonieri de război.
- Şi ce doriţi, mă rog?
- Vrem să ştim cine sunteţi şi de unde veniţi.
- Cam pretenţioşi; vreţi să ştiţi cam multe. Atât doar vă putem spune că majoritatea suntem spanioli, ceilalţi sunt resturi din diplomaţia germană. Vă este suficient?
- Vă mulţumim pentru informaţii; totuşi lămuriţi-ne ce fel de spanioli sunteţi?
- Ce fel de întrebare e aceasta? Noi suntem comunişti spanioli, buni tovarăşi cu Dolores Ibaruri. O cunoaşteţi pe „la Passionaria”?
De
pe buzele lui Sandu scapă o înjurătură românească despre mamă
şi origine, însoţită cu un scuipat lăturiş.
- Aţi spus ceva? întreabă cel de dincolo de uşă.
- Am spus - răspunde Sandu - că-i bine să aşteptaţi un minut; vă aducem acum, aici la vorbitor, pe câţiva compatrioţi de-ai dumneavoastră.
- Sunt spanioli pe aici?
- Se mai găsesc câţiva, aşa, de sămânţă.
Alergaseră
câţiva la corpul zece unde se găseau cei 13 ofiţeri
supravieţuitori din „Divizia albastră” - şi-i aduceau
val-vârtej. Muscă se dă la o parte, cu îndemnul: „Domnule slt.
Pacco, vezi că ţi-au venit cimotiile; mare bucurie pe Franco”. Şi
adresându-mi-se: Franco ar fi bucuros ca inamicii lui să se
chircească de frig, aici la Oranki, cu „frio señor, frio” - sub
înţelegătoare protecţie a U.R.S.S.-ului.
Când
nici nu gândeam, la uşă se încinge o discuţie aprinsă
Între spanioli; cu
vorbe aspre şi înjurături care se întretaie deasupra lacătului.
Sandu ne lămureşte: Ce vreţi? Sunt popor meridional; iute, nervos,
gata la pumnal.
Sus
pe scări, paşii grăbiţi ai veneticilor. Dincolo, la noi, Pacco şi
ceilalţi spanioli înjură de mama focului: „Dă-i dracului de
amărâţi; le-am oferit ajutorul nostru, spuneau că mor de foame.,
şi când au aflat că suntem «falangişti», ne-au refuzat.
Lăsaţi-i să crape de foame, doar se găsesc aici sub imperiu
comunist. Au să se vindece aici de râia lor ideologică”.
- Ce-au spus, domnule? De unde vin?
- Ce să spună? Din trei cuvinte ne-am lămurit cine sunt şi, doar aţi văzut; imediat ne-au luat în pumnale. După războiul civil din Spania, comuniştii au plecat; unii în America, câţi s-au putut strecura acolo, iar cei mai mulţi în Franţa, în Franţa era spiritul democratic al Frontului Popular şi aceştia s-au oploşit sub plapuma lui Leon Blum. Până când au venit nemţii în Franţa şi pe care au pus mâna i-au dus la lucru în fabricile din Germania. Iar dacă au
121
ajuns
ruşii pe acolo, aceştia i-au eliberat şi i-au împărţit prin
lagărele din Rusia. Şi după cum vedeţi, stau sub lacăt, flămânzi
şi tremură încălzindu-se la gândul că se vor întoarce cu
Ibaruri la Barcelona.
Întorşi
în locuinţa noastră, după ce ne băgăm în submarine, cu toate
boarfele puse deasupra păturii, reluăm încet subiectul. Nu-i putem
lăsa aşa. Până la urmă trebuie să ne amintim c ă oameni suntem
toţi şi ajutorul nostru trebuie să meargă mai ales către cel
nevoiaş. După ce-i ridicăm şi-i punem pe propriile lui picioare,
vom vedea ce-i de făcut; dacă rămâne om, îl tratăm în
consecinţă, înclin a crede că pe deasupra oricărei deosebiri
politice, noi trebuie să-i ajutăm cu alimente, cu haine, pe copii,
pe femei, pe bolnavi.
-
Să încercăm mâine. Vom vedea ce se poate face, conchide Bădiţa.
Dincolo
de geam, pândeşte noaptea de noiembrie; neagră ca adâncul şi
pustie.
În
seara următoare, înţeleşi cu Pacco, ne strecurăm la uşa
corpului 2. Suntem numai cinci inşi. Sub mantale, purtăm pachete cu
de toate.
La
ciocănitul nostru repetat, insistent, coboară câţiva dinăuntru,
se opresc şi întreabă ce dorim.
Pacco,
pus de noi să se înţeleagă cu conaţionalii lui, încearcă să
se achite de obligaţiile luate. Şi discută aprins. Vorbele zboară
ca floretele şi de aici înţelegem noi, nu va ieşi nimic bun.
- Mama lor de golani - se înfurie Sandu - ce i-aş scutura eu oleacă să curgă din ei ideologia barceloneană, cum curg gloanţele pe front. De mâine încep spaniola. Trebuie s-o învăţ şi pe asta; nu-i chip altfel.
Pacco
se întoarce spre noi. Pacco învăţase bine româneşte:
- Eu v-am spus încă de aseară să-i lăsăm dracului; dacă mor nişte lifte spurcate ca ei, nu-i nici o pagubă. Auzi?! Preferă să moară de frig şi de foame, decât să primească ajutor de la „falangişti”. Eu, nu puteţi să spuneţi părinte, am încercat să fiu creştin; nu poţi să te adresezi porcului cu calificativul de „frate”. Porcul rămâne porc în orice condiţie s-ar găsi; şi trebuie să trăiască obtuz. Ducă-se dracului; or fi ei spanioli dar sunt buboşi; noi cu dânşii ne-am lămurit. Nu putem arunca mărgăritarele la picioarele porcilor. Dacă vreţi, încercaţi dumneavoastră. Noapte bună.
*
A mai trecut o zi;
seara, la apel, în curtea lagărului au fost scoşi ş i „diplomaţ
ii” - aşa i-a botezat rusul de la poartă şi aşa au rămas şi
pentru noi. În faţă, femeile şi copiii; în spatele lor, bărbaţii
cu pardesie şi pantofi, cu pălării pe cap. Bătea un vânt aspru
peste lagăr şi diplomaţii s-au învineţit, s-au înnegrit de
frig. Jucau mărunt, în pantofi cu talpă subţire, uneori se adunau
ca aripile păs ărilor muribunde iar păl ăriile stăteau pe
capete, ca o batjocură inconştient adresată iernii ruseşti. Gerul
le-a albit urechile şi nasurile. Noi în hainele noastre peticite,
totuşi vătuite, cu căciulile slinoase cu urechi, îi compătimeam:
„oamenii aceştia, aşa cum au plecat la drum, nu vor vedea
primăvara viitoare”. Şi-i spun lui Sandu să mai încercăm odată
să discutăm cu ei. Bădiţa încuviinţează.
*
Numai
noi trei batem chiar în uşă. S-a oprit cineva în dreptul nostru
şi întreabă:
- Despre ce-i vorba?
- V-am adus ceva de mâncare, răspunde Muscă.
- De la voi nu primim nimic.
- Uite ce-i domnule; noi suntem români şi înţelegem să vă ajutăm, cu ce se poate, până când vă veţi lămuri ce-i pe aici.
- Ce politică faceţi dumneavoastră?
- Domnule, noi n-am venit să facem politică, aici, la uşă. V-am văzut înfriguraţi şi slabi.
122
Am
înţeles că-i timpul să vă tratăm ca pe oameni; ca pe fraţi de
suferinţă.
- Noi nu suntem fraţi cu voi. Voi sunteţi fascişti ca şi falangiştii noştri şi nu vrem să avem nici un fel de raporturi cu voi.
- Foarte bine, zice Sandu, nici pe noi nu ne încântă frăţia cu voi, dar nu avem ce face! Stăm sub acelaşi acoperiş. Aşa-i legea noastră; înţelegem să vă dăm o mână de ajutor, acum când vi-i greu. Mai târziu, la vară, cât îţi pofti, ne-om şi duela.
- Ce vorbeşti, domnule?
- Te rog să mă crezi, amice, că dacă nu m-ar ţine de mână un călugăr care-i lângă mine şi de la care pleacă simţul milosteniei, te-aş pocni la mutră, cât ai zice peşte!
Dincolo
de uşă se aud râsete; s-au adunat mai mulţi şi comentează
repezit dialogul. Sandu prinde un moment de linişte şi le vorbeşte.
- Vă ştiu democraţi. Uite ce-i: provocaţi o adunare generală acolo sus la dumneavoastră şi aduceţi-le la cunoştinţă, alor voştri, propunerea românească. Mă, flămânzilor - uită Sandu de legile politeţii, bune, cum zice el, numai între oamenii civilizaţi, în fruntea civilizaţiilor stând el - mă, hămesiţilor, ajutorul nostru, deocamdată, îl dăm pentru copii şi pentru femei. Ne-am înţeles?
- Uite ce-i domnule, dumneata trebuie să fii un om vesel; ca să vă fim pe plac, vom provoca un meeting fulger chiar acum şi vom aduce la cunoştinţa generală propunerea românească. Veniţi mâine la această oră şi vă vom da răspunsul.
- Aşa să rămână, roş-coloraţilor! Noapte bună, încheie, satisfăcut, Sandu.
Afară
viscoleşte şi geamurile de la diplomaţi sunt oblonite de gheaţă.
Unde-i Barcelona cu vastele plantaţii de portocali care la ora
înfloririi parfumează cerul pe zeci de kilometri? Aici-i „frio,
señor, frio”. Sus, spaniolii dansează un languros tango şi
vântul bate-n cercevele în ritm de castaniete.
Şi
a mai trecut o zi. Următoarea e ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi
Gavriil şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom liturghisi şi ne vom
împărtăşi. Am reuşit să facem rost de 10 grame de vin. Mare
lucru!
- Bate, Sandule, să se cutremure Hispania, dă îndemn Bădiţa. Şi Sandu, ascultător, bate şi iar bate în ritm de toacă ca la schitul Rarăului.
Spaniolii
au apărut la „vorbitor” şi se pare că în spatele lor stă tot
natul; se aude vorbă, în diverse tonalităţi.
- Bună seara, domnii mei, începe Muscă, suntem gata să primim răspunsul dumneavoastră.
- Bună seara, domnilor ofiţeri români, răspunde vocea unui tenor, şi continuă repede: adunarea noastră generală acceptă în unanimitate propunerea dumneavoastră şi vă adresează calde mulţumiri pentru sprijinul dumneavoastră dezinteresat. Copiii şi femeile noastre primesc acest ajutor şi noi îl vom distribui în mod egal între ei. Şi acum vă rugăm să ne arătaţi modalitatea de a ajunge la acest ajutor.
- Foarte uşor - răspunde Bădiţa - şi, cu o bucată de fier scoate un belciug.
Când trage de uşă,
ne găsim noi trei în faţ a grupului spaniol: femei, copii,
bărbaţi. - Poftim, doamnelor, luaţi aceste pachete.
Şi
eu trec înainte, punând în mâinile lor, zahăr, untură şi
pâine.
Peste
două zile, cu îndelungate stăruinţe ş i ameninţându-i noi pe
ruşi cu greva, toţi diplomaţii au fost echipaţi de iarnă;
pantaloni şi haine vătuite, căciuli cu urechi şi mantale -
captură de la nemţi - în picioare bocanci reformaţi, totuşi mai
călduroşi decât pantofii cu talpa ca foiţa de ţigară.
Eram
o sută de români aici, sau poate mai bine. După ce i-am văzut pe
diplomaţi echipaţi de iarnă, în fiecare seară le duceam câteva
braţe de lemne în plus şi zilnic jumătate din raţia noastră de
zahăr, grăsime şi pâine. Ba, în plus, arătându-şi dorinţa
de-a fuma, le-am dat şi mahorcă, făcându-le lulele în serie.
Pacco
şi ceilalţi ofiţeri spanioli râdeau mulţumiţi: „încet,
încet, se domesticesc”.
La
apelul de seară, compania noastră stătea vizavi de grupul
diplomaţilor. Cum ne vedeau,
123
începea
o hărmălaie cu semne de veşnică amiciţie, iar Sandu „românul”
- pretinde că e pur sânge - pe deasupra capetelor ni se adresa
măreţ: „Ginta latină, bre, ginta latină”. Nemţ ii priveau cu
vădită neînţelegere gălăgioasa întâlnire, de fiecare seară,
dintre români şi spanioli.
Şi
iarna se scurge cu vaietele vântului şi cu necazurile noastre.
Într-o
zi toţi românii au fost scoşi de la Oranki, cu salteaua în spate,
şi până seara ne-am instalat în bordeiele mărginaşe de la
Mănăstârca.
Se
auzea - spuneau ruşii - că a venit ordin pentru repatrierea tuturor
românilor. Fiecare ceasovoi se simţea dator să ne îndemne la
lucru: „hai, daţi-i zor, chiar acuşi plecaţi acasă”.
Şi,
când colo, au plecat toţi austriecii. Iar noi munceam, tăind
păduri ş i cărând, înhămaţi la sănii. Pe urmă s-au plictisit
şi ceasovoii să tot repete, ca papagalii, că toţi românii pleacă
acasă. Cum încerca unul să pronunţe vorbele: „toţi românii”
noi în cor repetam sacadat: La pădure, toţi românii, la pădure.
Rusul
se supăra, înjura şi se dădea la o parte mârâind: „toţi
românii-s deştepţi”.
Nu
mai stăteam la un loc cu Bădiţa şi cu Sandu. Soarta iar ne
împrăştiase. Dar oricând ne puteam vizita. Când venea la mine
Sandu, totdeauna aducea vorba de spanioli.
- Ce-o mai fi cu spaniolii noştri?
- Mai întâi - răspundeam - nu sunt ai noştri, ci-s aşa cum ţi-am spus - ai lui Dolores Ibaruri şi, al doilea, îmi închipui că tremură ca şi noi.
Până
într-o zi când, pe un drumeag de pădure, şirul nostru de sănii
se întretaie cu săniile celor de la Oranki. Chiote, hărmălaie şi
voie bună. Către coada coloanei, surpriză. Spaniolii noştri
înhămaţi ca nişte buiestraşi de soi.
- Ce-i cu ginta noastră? îi întrebă Sandu, după ce se potolesc
Efuziunile
amicale.
- Ce să fie? Răspunde Don Castaldo - profesorul de muzică de la Barcelona - cărăm lemne. Mergem pe principiul că munca-i o onoare. Drept să vă spun, mă tem c-o să crăpăm de-atâta „onoare”. E mare diferenţă între idee şi realizarea ei. Să ştiţi că mi-i dor de voi. Vom face tot posibilul să venim la Mănăstârca.
- Vă aşteptăm, vă aşteptăm... Şi coloanele - sub sudălmile furioşilor uzbeci - s-au despărţit. Pe drumuri deosebite am ajuns la porţile cu sârme.
- Ai văzut, sfinţia ta? Neamul nostru îşi caută poteci către luminişuri, orbecăind prin pădurile ruseşti.
- Da, Bădiţă, să sperăm că experienţa aceasta ne va folosi..
*
Abia
după Paşti au ajuns diplomaţii la Mănăstârca.
Au
trecut printre rândurile noastre, cu efuziune caldă, cu semne de
mare dragoste şi cu voioşie exuberant latină.
Au
fost aş ezaţi în trei bordeie din latura sudică a lagărului ş i
s-a tras sârmă împrejurul lor. Într-un bordei stăteau
veritabilii diplomaţi. Domnul Speitzer cu doamna - fost şef al
consulilor germani, domnul ministru al Germaniei în Manciuria cu
doamna, ataşatul de presă al acestei legaţii, o reporteră
olandeză - de la Radio-Donnau, o familie de unguri din ministerul de
externe maghiar şi, printre ei, portarul de la legaţia Senegalului
din Berlin, în al doilea bordei au fost plasaţi spaniolii
căsătoriţi şi în cel de-ai treilea, mulţimea, plebeii
diplomaţiei.
Fiecare familie
ocupă o boxă, despărţit ă cu scânduri de cealaltă. Părinţii
dormeau pe blat, jos, iar copiii pe „cracă”, sus. Mâncarea o
primeau de la bucătărie, ca noi. Încolo, hoinăreau toată ziua
între stărş ie, certându-se între ei. N-au mai fost scoşi
forţat la muncă. Cel mai simpatic era portarul Senegalului. Mic,
bine legat, în vârstă de circa 60 de ani, nu te puteai înţelege
cu el nici într-un chip; nu ştia decât senegaleza. Tot timpul
tăcea şi se miş ca alene pe lângă bordei, îş i suporta cu
orientală resemnare detenţia. Când venea duminica, se îmbrăca în
haine negre, de calitate, cu pantaloni la dungă, cămaşă scrobită,
cravată neagră şi pălărie tare. În picioare, pantofi cu
vârfurile de lac. Toată lumea se îmbrăca ceva mai îngrijit;
nimeni însă
124
nu
putea să ajungă până la distincţia senegalezului. Zâmbind,
ataşatul de presă neamţ recunoscuse: „De fapt, singurul diplomat
între noi este portarul Senegalului; îşi menţine portul şi se
ţine cu aceeaşi prestanţă şi aici, ca la uşa de intrare a
Legaţiei”.
Era
atât de perfectă această şlefuire a senegalezului încât, când
îl vedeam, toţi îl înconjuram şi-i zâmbeam; el ne răspundea
ridicând păl ăria, aşa cum îi văzuse pe mai marii de la Berlin
şi, cu zâmbet răspundea la zâmbet, îi dădeam mahorcă; fuma cu
tact, numai cu pipa. Şi tăcea. Când spaniolii se certau, el se
dădea la o parte, le întorcea spatele. Mânca tăcut ovăzul fiert
sau meiul şi faţa lui nu trăda nici un gând.
Diplomaţii
veritabili spălau şi cârpeau rufe şi ciorapi, peticindu-şi
coatele rufelor şi genunchii pantalonilor.
În
bordeiul spaniolilor nefamilişti, toată ziua-i scandal. Pun ţara
la cale şi nu găsesc cum să-l doboare pe Franco.
Simpatia
noastră însă se îndreaptă spre copii. Mai ales a acelora dintre
noi care au copii acasă, departe, Iar dintre copiii aceş tia - de
vârste deosebite - bruneţ i, cu ochi mari sprâncenaţi şi cu
părul creţ, în special Reghina se bucură de dragostea noastră.
Reghina este o fetiţă de 4 ani, ca o păpuşă, cârnă,
cârlionţată, isteaţă şi mincinoasă de nu se găseşte pereche
pe aici. Ea iese printre sârme şi repede, repede vine până la
bordei, la noi. Aici se suie în braţele lui
Focşăneanu-Barbă-Neagră, ş i ronţăie bomboane, confecţionate
din zahăr, făină şi unt. Ronţăie, întreabă şi răspunde în
spaniolă, în germană ş i-n franceză. Mulţi români lucrează la
ateliere, pantofiori, rochiţ e, şorţ uleţe ş i i-au făcut tot
felul de jucării. De altfel nu au fost neglijaţi nici ceilalţi
copii şi, cu vădită atenţie, mâna noastră dreaptă i-a susţinut
pe toţi. Mai mult chiar, când am observat că pentru copiii de
şcoală nu se făcea nimic, i-am dat în grija câtorva ofiţ eri
români care cunoş teau spaniola şi au făcut şcoală cu dânşii
- scrisul şi cititul, matematici ş i în genere obiectele şcolilor
primare. Spaniolii nu mai puteau îndura foamea; de la bucătărie,
cu consimţământul nostru, li se dădea diplomaţilor pe lângă
porţia reglementară şi supliment. Le-am reparat hainele şi
refăcut bocancii, pregătindu-i pentru iarna ce trebuia să vină...
*
În vara anului 1947
muncile au fost mai uşoare şi, fiind mai odihniţi, eram mai bine
dispuşi. Spre Ţară nu plecase nimeni. Seara, după masă, pe
terenul dintre bordeiul 7 şi 17 se juca fotbal, întâlnirile dintre
reprezentativele naţ iilor erau destul de spectaculoase şi
galeriile îşi spuneau cuvântul. Mai puţin asistate erau meciurile
dintre echipele improvizate ale bordeielor.
Într-o
seară, surpriză. Bordeiul 13 de români se întâlneşte cu echipa
spaniolilor - celibi. Tot lagărul e prezent la această comedie
sportivă. Arbitrează slt. Delighiazu. Jocul e comic, jucătorii
aleargă dezorientaţi ş i când socotesc că nu sunt observaţ i,
lovesc mingea şi cu mâinile. Pedepsele cad, ploaie. Spaniolii ţipă
ascuţ it, îndemnându-şi naţia, si fac un vacarm parcă n-ar fi o
sută, ci o sută de mii. Ca la Sevilla, la luptele cu taurii. În
vinele lor pulsează sângele mândrilor toreadori. Vor pretinde
victoria. Cei de pe teren se-ndeamnă gâfâind, pun piedici ş i
transformă, pe cât se pare, fotbalul în handbal. Oricum, numai să
reuşească. Bordeiul 13 joacă fără coeziune, totuş i a înscris
l, 2... 7 goluri. Spaniolii luptă disperaţi, a doua repriză se
apropie de sfârşit şi ar fi necesar ca măcar golul de onoare să
fie marcat, în centru se frământă ca pe ruinele Alcazarului un
spaniol mic de stat, cu capul mare de tot şi pătrat, căruia toată
galeria îi admiră dârzenia cu care luptă şi scandat îl
îndeamnă: „hai cuadrado” (hai pătratule, hai pătratule).
Cade, se ridică, aleargă la dreapta, se întoarce la stânga ş i
nimic nu reuşeşte. Dându-şi seama că totul e pierdut, se opreşte
în loc şi când îi vine bine, ia mingea şi fuge cu ea în poarta
românului şi strigă triumfător: „gol, gol, la nostra victoria,
ura, ura!”
Arbitrul fluieră
pedeapsa care se execută pe loc. Cei de la 13 primesc mingea şi
rapid, trecând prin apărarea spaniolă, înscriu al 8-lea gol exact
în secunda când se fluieră sfârşitul
125
meciului.
„il cuadrado”, atent la fluier, o clipă rămâne cu mâinile
bălăbănind în vânt, iar în clipa următoare, îi atinge
arbitrului două palme.
Când
ş i cum, greu de explicat, dar în sânul gintei latine s-a declanş
at războiul civil. Pe teren nu se mai joacă fotbal; în schimb,
spaniolilor li se scutură cojoacele. Sandu, lângă mine - la
distanţă apreciabilă de locul bătăliei, îngână: „mă, nu
trebuie asta, mă, nu trebuie asta...”
Când
lucrul părea că se potoleşte, apare Manullo, din Barcelona -
înalt, sp ătos, negru, fioros la căutătură, cu un cuţit în
mână. Pe Manullo îl ura tot lagărul, îl ura pentru motivul că-şi
bătea zilnic nevasta. Lolitta răbda bătăile soţului ei şi tot
lagărul aştepta un moment prielnic de răfuială cu Manullo. Am
uitat să spun că Manullo era tatăl Reghinei lagărului.
Manullo
venea cu paşi mari, strecurându-se pe lângă bordeie, cu un cuţit
de bucătărie în mână.
-
Mă, vine Manullo - strigă unul cu voce tare.
Manullo
se opreşte o clipă şi priveşte teatrul de bătaie şi în
momentul când se decide să intervină, slt. Tălpăşanu îl
loveşte peste mâna dreaptă cu un par de mesteacăn ş i cuţitul
sare departe. Manullo e cel mai voinic de pe teren. Cu pumnii, cu
picioarele face gol în jurul său. Tălpăşanu e mai scund, bine
legat, se apropie a doua oară şi-l cârpeşte peste mijloc. Manullo
se îndoaie şi cade. Apoi, bătaie, ca la fasole. Spaniolii, pe care
Manullo îi teroriza, îl calcă în picioare.
Sandu
strigă de departe, nervos: „mă, nu-l omorâţi, mă, nu-l
omorâţi”.
Beligeranţii
- români şi spanioli - s-au împăcat lângă coastele sfărâmate
ale lui Manullo. Manullo a fost cărat pe targa la spital. Tot
lagărul mulţumit de atare ispravă, repetă: „bine i-au făcut
lui Manullo”.
„Il
cuadrado” era numai vânătăi. Se plimba mândru pe lângă
bordeiul lor, etalându-şi urmele bătăilor prin care a trecut. Ne
făcea semne de adâncă prietenie şi de veşnică amintire. Don
Castaldo - profesorul de muzică şi totodată şeful lor - s-a
prezentat la slt. Delighiazu, cerându-şi protocolar scuze pentru
incidentul de pe teren.
Amiciţia
a rămas amiciţie. „Pugilistica” de pe terenul de fotbal
întărise aceste raporturi amicale. Dar Manullo?
Manullo
s -a făcut sănătos într-o săptămână. Apoi ruşii l-au băgat
la carceră pentru altă săptămână. Şi Lolitta - ca orice soţie
grijulie pentru soarta soţului său - se strecura până la el cu
Reghina, înfruntând pericolele, şi-i strecura de mâncare
„golanului” - cum îi zicea mânios Sandu.
După aceea a ieşit
Manullo de la carceră. De peste sârmă, într-o seară, i-a strigat
lui Tălpăşanu: „Nu eşti cavaler, m-ai lovit cu ciomagul”. Şi
Tălpăşanu-i răspunse: „Nu eşti cavaler, ai atacat cu cuţ itul
pe la spate...” Şi Manullo a râs. Iar Tălpăşanu i-a întins
mâna peste sârmă, spunându-i: „cu tine nu am nimic; dar să
nu-ţi mai baţi soţia. Reghina-i fetiţa noastră, a românilor şi
nu vrem ca să crească în atmosferă urâtă”. Manullo râde şi
răspunde: „mon amigo - prietene - eu mor pentru Reghina, iar pe
Lolitta sunt gelos. Ceilalţi spanioli îi cântă serenade; trebuie
să mă înţelegeţi!”
*
Bunele
raporturi cu diplomaţii s-au menţinut fără greutate şi fără a
uza de false diplomaţii. Peste noi a venit toamna cu ploile şi o
nouă iarnă cu zăpezi. „Frio, señor, frio. Ce cald si plăcut în
ţara noastră! Unde-i frumoasa Barcelonă, Cordoba, cu minunile ei
de artă maură şi
renumita
Malaga. Sunt departe, departe şi acolo stă Franco!”
Apoi
iarna a trecut, ca toate iernile şi-n urma ceţurilor călătoare
s-a arătat negrul pământului, mai apoi ierburile şi frunzele
verzi şi flori sărace prin poieni, pe lângă drumuri.
Atunci
eram la Oranki. Mai toţ i românii plecaseră în preajma Paşilor
spre ţară. Rămăseseră pe aici vreo două sute de români.
Diplomaţ ii erau cu noi; trăiau la fel ca noi. Bădiţa plecase
spre Urali, iar Sandu spre ţară. Eram trist şi nu-mi găseam
rostul.
Într-o
dimineaţă - era duminică - pe la începutul lui iunie -
comisariatul i-a scos pe
126
diplomaţi
pe aleea principală şi după ce a făcut apelul le-a comunicat:
„U.R.S.S. în înalta sa înţelegere, apreciind ca juste cererile
refugiaţilor politici spanioli, aprobă strămutarea lor în
regiunea Odesa.”
Don
Costaldo mă lămureşte:
- Domnule părinte, noi am cerut să ne dea autorizaţia de a pleca în America. După cum vezi, mergem probabil la vreo fermă de pe lângă Odesa. Vai de viaţa noastră!
- Nu-i nimic, Don Castaldo. Eu am fost la Odesa. Pe acolo e mai bine şi iernile sunt mai calde.
- Ah, de mi-aş încălzi odată oasele! După asta, pot să şi mor.
- Don Castaldo, să sperăm că lumea va ajunge la un echilibru, cu ajutorul lui Dumnezeu.
- Domnule Părinte, ar fi bine ca Dumnezeul dumneavoastră să se arate odată şi să aşeze lucrurile în lume. Probabil că numai o forţă externă ar putea impune ordinea pe glob. N-am nimic împotrivă. Să vină numai şi s-o facă. Îl voi saluta şi eu cu toată consideraţia. Ne-am săturat până-n gât de atâtea lipsuri şi de atâtea peregrinări. Dragă Părinte, am ajuns la convingerea că nouă - materialiştilor, ne trebuie o doză de idealism, chiar mai mare decât a dumneavoastră, ca să răbdam şi să răzbim, sau să crăpăm fără a fi realizat ceva. Comunismul e pur în idealitatea lui; în practică e multă, multă suferinţă; rabzi, suferi şi ca un nebun strigi în stradă: „măi, ce bine-i aşa!” Curată nebunie.
Don
Castaldo şi ceilalţi diplomaţi îşi strâng repede puţinul lor
bagaj şi, cu îmbrăţişări de fraţi, se îndreaptă spre poartă.
Reghina
e purtată în braţele noastre şi acoperită de pachete şi
pacheţele - cadouri. Manullo râde şi ne strânge - să ne rupă
mâna. Lolitta plânge.
Portarul
Senegalului ne salută ceremonios, cu pălăria ridicată; pe faţă
duce un zâmbet inexpresiv.
Au trecut afară
şi-n urma diplomaţilor se închid porţile. De dincolo de poartă
se aud încă glasurile de tenori ale spaniolilor, în ochii lor
plutesc vedenii: Madrid, Sevilla, Barcelona şi albastra Mediterană.
35
EU
ŞI MOSCOVA
La 8 septembrie
1944, trenul, cu multe vagoane de marfă ş i cu 3000 de prizonieri -
ce veneau din Siberia - s -a oprit pe o linie într-o gară. Exact
atunci la megafon se anunţa: „Aici gara Moscova. Trenul nr....
Pleacă peste 2 minute spre Vladivostok...”
Iată
- în fine - că, după o călătorie de o lună de zile, ajunseserăm
la Moscova. Plecaserăm dintr-un lagăr din ţinutul Karaganda, la
graniţa chineză - unde lucrasem în nişte mine de cărbune. Drumul
făcut în condiţii de lipsuri mari, foame, sete, păduchi, decimase
pe mulţi dintre noi. În vagon eram atât de mulţ i, încât ne
organizaserăm pe trei schimburi. O treime dormeam, alta stătea jos,
a treia grupă stătea în picioare. Până la Moscova am rămas
numai două treimi. Morţii erau aruncaţi din vagoane dimineaţa, la
numărătoare. La două-trei zile, uneori chiar mai rar, primeam câţ
iva pesmeţ i negri ca pământul şi peş te sărat, împuţit. După
aceea, începeau urletele după apă: „apă, apă, apă, daţi-ne
apă”. Escorta ne înjura şi trecea mai departe.
Iată-ne
deci ajunşi la Moscova. Soarele este înspre apus şi-n depărtare
se văd înnegrind orizontul aceleaşi, fără de margini, păduri.
Sub pădure, un imens aeroport, cu sute de avioane, grupate pe mărimi
ş i comenzi. Până la noi ajunge zgomotul oraş ului. Războiul
este departe, la hotarele Germaniei şi odată cu înserarea se
aprind luminile în gară şi în oraş. Pe lângă noi trece un tren
militar supraîncărcat cu ostaşi care cântă cu elan: „Moscova
mea, ţara mea!”
Târziu în noapte,
coborâm din vagoane, ca nişte umbre; trecem mai multe Unii ferate
şi intrăm în oraş, pe o stradă liniştită, în dreapta şi în
stânga fabrici cu furnale înalte şi, intrând pe poarta uneia
dintre fabrici, ne trezim într-o baie enormă; haine şi
încălţăminte la etuvă, iar
127
noi,
sub duşuri.
De serviciu, numai
femei, iar noi, la fel îmbrăcaţi precum fusese Adam în rai. Ne
feream, pudici, de privirile lor, indiferente, dar când ne acopeream
faţa, rămânea vizibil dosul. Apoi, ce să facem? Ne-am spălat cum
am putut şi am băut apă pe săturate.
Ne-am îmbrăcat,
aşa uzi, şi am intrat în propriile noastre ţoale, dar
încălţămintea se făcuse scrum - arsă, uscată, plesnea pe
picioare. Bună baie, dar scump plătită. Ş-apoi, aşa îmbăiaţi,
am jucat toată noaptea - păcatele noastre - ca să nu îngheţăm.
Păduchii! Păduchi rămăseseră din belşug, în vagon, dimineaţ
a, hrană rece - de data asta pesmeţi fără peşte ş i,
surprinzător, garda deschide uşa de la vagon şi dă ordin ca să
mergem şase oameni după apă. Fiind pe lângă uşă, haide, am
sărit ş i eu jos în coloana celor şase de la toate vagoanele şi
am intrat escortaţi în oraş. Trecem de o fabrică, un magazin
alimentar cu mezeluri şi pâine albă - de lemn vopsit
- şi iată un teren de varză de toamnă, încă neculeasă şi acolo o cişmea. Erau vreo 20 de femei
- înşirate - pentru apă. În spatele lor ne aliniem şi noi, dar câte doi, ca la şcoală. Mă uit în toate părţile; era un cartier necăjit, case cu etaj dar şi altele - cele mai numeroase - numai cu parter; în fiind se vedeau trecând tramvaie spre gară. Nu prea departe, o linie de troleibuz şi surd, scăzut, se auzea zgomotul din centrul oraşului.
În faţă se zărea
un cartier cu case de lemn. Troleibuzul circula pe străzi
întortocheate. E ceva aici, din vechea Moscovă? Uite şi o biserică
decapitată. Ce-o fi înăuntru?
Încet, păşim
către cişmea. Câteva femei, aşteptându-şi rândul, stau la
sfat, deoparte; se uită la noi şi dau din cap. Una roade dintr-o
varză şi tot spune ceva; pare a fi supărată. Varza trece la
vecină, care rupe cu gura dintr-însa ca dintr-un măr domnesc. A
treia se înfruptă şi ea cu lăcomie şi, cu gura plină, încearcă
să spună ceva, dar scapă varza jos. Mânioasă, prima pune mâna
pe varză şi, zvârr cu ea în noi. Hop! A căzut drept în braţele
mele. Scap gamelele jos, dar rup o gură bună din varză. Vecinul
mi-o înşfacă, al treilea se repede şi el şi nici nu ştiu când,
dar varza parcă nici n-ar fi fost vreodată. Râdem mulţumiţi.
Femeia furioasă, se uită atentă în toate părţile, smulge o altă
varză şi-o aruncă-n capul unui neamţ, înalt, cu ochelari.
Râsete, în amândouă taberele. Ceasovoiul ne înjură şi ne mână
la vagoane.
Când trenul nostru
se pune în mişcare spre nu ştiu ce destinaţie, pe ferestruica de
sus, printre sârmele ghimpate privesc case şi oameni, mahala după
mahala, până ce, intrând iarăşi în p ădure, Moscova rămâne
acoperită în spatele nostru.
*
10 iunie 1945.
Am înţeles că
mergem
la lucru într-o fabrică
la
Arhanghelsk. Ei, zic eu,
asta-i
bună! De la Astrahan, unde am plutărit pe Volga şi pe Caspica,
trecând prin Karaganda, de lângă Himalaia, oprindu-ne pentru scurt
timp la Sverdlovsk în Urali, iată-ne acum plecând de la
Mănăstârca, pe Volga superioară, spre Marea Albă. Acum, e sigur
că ne-om face vânători de urşi albi şi de foci.
Timp de două zile,
dis-de-dimineaţă, ne trezea anunţul puternic al spicherului: „Aici
e Moscova, gara Kievskaia -- trenul cutare etc....” Iată-ne pentru
a două oară la Moscova. Suntem aproape de gară. Forfotă mare şi
zgomot mult de locomotive ş i de vagoane. Pe peron, lume puţină.
Mulţ i ostaş i, multă ofiţerime, care se uită mândri la noi;
ne-au învins. Apare un maior rus şi stă de vorbă cu comandantul
trenului nostru.
- Ai şi ofiţeri? întreabă maiorul.
- Da, sunt şapte români.
Uşa
vagonului nostru se deschide şi comandantul, un locotenent major,
spune: „Toţi ofiţerii să coboare fără boarfe”.
Am
coborât şi ne-am aliniat lângă vagon. Maiorul ne-a măsurat lung
şi ordonă: „Scuturaţi-vă de praf, ştergeţi bocancii, căci
mergeţi cu mine!”
În
coloană de câte trei, mergem după maior. Lumea ne priveşte,
indiferentă.
Trecem dincolo de
gară şi ne urcăm repede într-un autobuz. Pe această arteră
principală, care duce la gara Kievskaia (Chievului) sunt case vechi,
întinse cât un cvartal.
128
Primăvara
a ajuns şi pe aici. Tei şi plopi şi multă verdeaţă.
Străzi
largi, drepte, multe tramvaie, foarte puţ ine taxiuri. La ora
aceasta - ora 9 dimineaţa - se deschid magazinele şi vezi cozi
lungi la uşa fiecăruia, mai ales la magazinele de pâine. Femei şi
copii mulţi; bărbaţii sunt plecaţi de acasă; au invadat Europa.
Am
ajuns undeva şi ne-am dat jos. Maiorul ne numără şi spune scurt:
„idi”.
Intrăm
într -o clădire nouă, mare, cu săli spaţioase; înţelegem că
acesta-i muzeul militar. La această oră sunt puţini vizitatori.
Trecem repede, fără să ne oprim, prin sălile ce prezintă istoria
naţională şi militar ă a Rusiei de până la 1918 ş i iată-ne
într-o sală enormă, în care sunt expuse trofeele câştigate în
actualul război. Panouri mari, cu fotografii din timpul marilor
bătălii şi apoi arme de tot soiul, capturate de la nemţi,
italieni, unguri etc....
Peste
tot este prezentat potenţialul de război al inamicilor
U.R.S.S.-ului. Şi iată, maiorul ne duce într-un colţ rezervat
României şi ne spune: „Priviţi aici! Aceasta este contribuţia
românească la actualul război.” Şi am privit şi nu mi-a venit
să cred. Pe o estradă, era o căruţă cu coviltir de papură,
trasă de doi cai slabi şi şchiopi; alături de cai, un soldat
român cu o manta ruptă, pe cap cu o căciulă neagră, ferfeniţă,
şi în picioare cu opinci din piele de porc, prin spărturi ieşindu
-i obielele. Pe un panou scria cu litere mari: „Şapte mere într-o
basma, am plecat la Moscova”. Atât şi nimic mai mult.
Ceilalţi
colaboratori ai nemţilor erau prezentaţi corect: statistică,
armament, contribuţie economică.
Maiorul
ni se adresează, la plecare: „De ce aţi dat petrolul nemţilor?”
Noi, am înţeles perfect. Contribuţia românească îl ustură rău
de tot.
Trecem pe jos pe
lângă parcul de cultură fizică, cu terenuri amenajate pentru
exerciţii fizice şi bazine de înot. Lume destulă pe străzi, dar
tăcută, foarte reţinută.
Reveniţi în vagon,
soldaţii ne întreabă: „Unde aţi fost?” Răspundem, râzând:
„În audienţă la Kremlin”.
Când, spre seară,
am plecat pe „Calea nordului”, printre clădirile noi, fără
stil - enorme blocuri, inexpresive, până la disperare - am zărit
de departe stelele roşii de pe Kremlin.
*
10
iulie 1948 - 8 decembrie 1948
Pe
7 iulie, la Oranki, am trecut prin faţa unei comisii militare, care
m-a găsit bun de repatriere.
A
doua zi, trecând - nu ştiu de ce - prin Mănăstârca, cu un
camion, am plecat la Gorki şi iată-mă instalat într-un vagon de
60 de tone cu încă zece ofiţeri români, gata de drum spre ţară.
În sfârşit ne ziceam noi, veseli, peste câteva zile vom fi la
Bucureşti.
Spunea
tata, săracul: „măi băiete, socoteala de
acasă nu se potriveşte cu cea din târg”. Şi chiar aşa a fost.
Când în după-amiaza zilei de 10 iulie am ajuns în Moscova - tot
în gara pentru „locurile îndepărtate”, spre Siberia, Caucaz
etc. - lângă vagonul nostru s-a oprit un rus, a arătat o hârtie
maiorului ce conducea trenul de prizonieri (erau unguri, austrieci şi
români), şi acesta ne dă ordin: „ofiţerii români coboară cu
bagajele”.
Sublocotenentul
ne numără, dă mâna cu maiorul, şi pornim.
În
dosul gării - e nouă şi-i frumoasă - ne aş tepta un camion şi
cu viteză mică traversăm oraşul. Privim în dreapta, privim în
stânga şi din fugă nu reţinem mare lucru. Oraşul scade, ne
trezim într-o mahala, la poarta unei fabrici, la poarta unui lagăr;
suntem num ăraţi, controlaţi şi daţi în primire unui colonel
neamţ, starşele lagărului, care ne duce la izolare.
A
doua zi vine la noi, de la stărşie, un translator neamţ şi ne
spune: „trebuie să mergeţi la lucru”.
Mircea
Onişor care era lângă mine, îi răspunde: „nu mergem la nici o
muncă. Noi suntem plecaţi spre patrie şi nu înţelegem pentru ce
am fost aduşi aici.”
Neamţul pleacă şt
peste un ceas vine ofiţ erul rus de serviciu, cu starşele
lagărului. Ne „invită” la muncă, ne ameninţă şi după un
ceas de discuţii sterpe ne pune sub zăvor,
129
strigându-ne
tare articolul 12, din constituţia stalinistă: „Cine nu munceşte,
să nu mănânce” (luat de-a gata, din apostolul Pavel).
În
ziua aceea nu mâncasem şi nimeni nu ne-a mai vizitat. La
numărătoarea de seară, ofiţerul rus ne-a numărat pe geam, fără
să deschidă uşa.
Aici
era bine. O cameră curată, luminoasă, cu paturi de fier suprapuse,
cu saltea, cearşaf şi pătură.
În
curte forfoteau numai nemţi. În dimineaţa următoare, am cerut să
ieşim la raportul comandantului rus. Peste un ceas a venit colonelul
rus cu câţ iva subalterni şi starşele neamţ, cu translatorii
lui. Raportul nostru ş i discuţiile care au urmat, ne-au lămurit:
garnitura cu care venisem noi la Moscova, nu trecea prin România, ci
se ducea prin Polonia, la Budapesta şi Viena. Noi trebuia să stăm
aici, poate numai o zi, două, până ce prindeam un tren de
prizonieri ce mergea la Focş ani. Până atunci eram rugaţi să
ieşim la lucru, şi anume 2 ore dimineaţa şi două ore seara, la
maturatul străzilor. Asta era destul de plăcut, era o muncă uşoară
şi timpul va trece, pe nesimţite.
Uitându-ne
unul la altul, am consimţit. Mai ales că era vorba de o zi, două,
cel mult. N-a fost o zi-două, ci nouăzeci şi nouă şi, abia la 8
decembrie am plecat spre Ţară.
Eram
la Moscova şi, măturând străzile, ne gândeam: poate mâine,
poate poimâine, vine trenul nostru...
În
fiecare zi la poarta lagărului ne aştepta un ceasovoi, cu ochii
oblici şi cu gândul dus tocmai în Kazahstan. Ne număra de
trei-patru ori până ce se încredinţ a că suntem unsprezece, cât
scria pe hârtie şi plecam la drum. După vreun kilometru, intram
într-o curte a întreprinderilor comunale, unde ne echipam cu şorţ
de muşama peticit, tomberoane, măturică de sârmă ş i cu câte
un măturoi din crengi de mesteacăn cu coadă lungă de trei metri.
Ceasovoiul ne înşira pe o stradă lungă, pietruită cu bolovani de
râu - neuniformi şi, uitându-se la noi cu ochi mici, ne spunea:
„să nu fugiţi, domnilor ofiţeri. Rusia îi mare şi vă prinde;
şi apoi este ordin ca toţi românii să plece repede acasă”.
De
fugit, n-aveam pentru ce. Doar eram în drum spre Ţară! Să ne mai
complicăm existenţa?
Începeam
măturatul. Cu măturoaiele noastre cu coadă lungă, prindeam
dintr-o dată întreaga stradă. Se vede că un stahanovist a adus
această inovaţie în munca măturătorilor - coada lungă şi
flexibil ă. Pe această născocire se va fi făcut vreo comunicare
în Academia de ştiinţă sovietică! Poate că stahanovistul este
deputat în Sovietul Suprem, cine ştie?!
Deocamdată
noi eram foarte mulţumiţi de cozile noastre. Mai întâi, pentru că
ne reduceau timpul de lucru şi al doilea, foarte important, tot
praful îl aruncam pe hainele şi-n nasul trecătorilor; noi rămâneam
la mijloc, în regiunea ozonată.
Curios.
Când lumea ieşea după treburi pe stradă - de plimbat fără rost
nu se plimbă nimeni la Moscova - atunci apăream ş i noi cu
măturoaiele; de la 9 la 11 dimineaţa şi de la 4 la 7 seara. Oricât
de civilizat ne-am fi comportat noi, nu se putea mătura o stradă
chiar asfaltată, fără să ridici praf. Şi aşa, bieţii pietoni,
nu aveau de ales; treceau pe lângă noi, ca scăpaţi din puşcă,
cu mâna la nas. Iar noi, în ritm armonios, precum la coasa de ovăz,
harşti la dreapta, harşti la stânga, cu măturoaiele noastre
barbare.
O
săptămână măturam într-un cartier; altă săptămână în alt
cartier. Ş i aşa, până-n toamnă, până-n iarnă, măturam toată
marginea Moscovei, în centru nu aveam ce căuta. Mă uit la case, la
oamenii de pe stradă, la vitrine. Vitrinele, încărcate cu de
toate: alimente, brânzeturi, franzele rumene. „Sunt de lemn,
frumos lucrate”, mă lămureşte ceasovoiul cu un zâmbet complice.
La magazinul din colţ s-a terminat zahărul şi uleiul, dar lumea
stă lini ştit ă la rând şi aşteaptă; poate că se mai aduce de
la depozit. Pâinea se vinde la kilogram. Vai, ce neagră-i şi acră!
Băutură este
suficientă; o jum ătate de kilogram de vodcă costă 60 de ruble,
iar lucrătorul are pe lună 200 de ruble, din care trebuie să
mănânce, să se îmbrace şi să crească copiii. Poţi să te
apropii de un pahar de vin, când litrul costă 100 de ruble? Cine
are leafă mare de 2-3 mii de ruble, bea şi mănâncă dar şi asta
cu atenţie la pungă. Ceilalţi, masele, privesc vitrinele. Nu
130
e
nevoie să ne spună aceste lucruri ceasovoiul, le înţelegem
imediat singuri.
Într-o
după-amiaz ă, măturând o stradă mai centrală, am văzut un
bărbat cu haină europeană, cu cravată la gât şi cu gambetă.
M-am uitat lung după el, văzându-l cât de ţanţoş mergea.
-
Este un artist, mă lămureşte ceasovoiul.
Altfel, oamenii şi
femeile umblau pe aici cu haină închisă si ş apcă, în ziar, tot
pe atunci, l-am văzut şi pe Molotov cu pălărie şi cravată. Vreo
altă abatere de la moda rusească, nu am văzut, cât am stat acolo.
*
La 15 iulie -
ajunsesem cu maturatul de la ora 11, în dreptul unei biserici,
fumurie la culoare, cu turle înalte. Pe trotuar şi în stradă -
multă lume aştepta în linişte. Ne-am oprit din măturat, ne-am
aliniat tomberoanele lângă trotuar şi cu ceasovoiul lângă noi -
un bătrân din regiunea Moscovei - priveam biserica şi mulţimea.
Ceasovoiul
nu ştia ce hotărâre să ia; să plecăm de acolo, să mai rămânem?
Se întoarce spre mine. Ştia că sunt preot - şi se uită la mine
cu respect şi cu teamă.
- Mai rămânem, moşule, nu-ţi fie teamă, nu fugim.
- Bine, staţi aici să vedem ce este.
- În biserica aceasta slujeşte Patriarhul vostru, scrie la gazetă c-au venit la voi mai mulţi vlădici străini.
Citisem
în Isvestia
că la Moscova se comemorau 500 de biserici ruse. Se pomenea şi de
deputăţia română.
Stăteam
lângă tomberon, cu mâna pe coada măturoiului, ridicat ca o armă
- pentru onor. Prin uşile largi ale catedralei patriarhale, prind a
ieşi vlădicii, în sunetul corului care
ajungea
până la urechile noastre: „Pre sfântul şi arhiereul nostru,
Doamne îl păzeşte, întru mulţi ani”.
I-am
recunoscut şi pe delegaţii români, pe patriarhul Iustinian de la
Bucureşti; tânăr, vesel, neînţelegând ce se petrece cu el în
istorie. Bătrânul ceasovoi îmi şopteşte:
- Poate că printre străini să fie şi vreun vlădică adevărat, că ai noştri joacă teatru.
- Şi-ai noştri joacă teatru, aşa cum le şoptesc ai voştri. Toţi o apă...
Ş
i în timp ce maşinile îi culeg pe vlădici, ducându-i la banchet,
poporul se închină, face cruci şi murmură: „Doamne, scapă-ne
de rău, Doamne, scapă-ne de dracu'“.
Ceasovoiul uită
că-i în uniformă cu stea şi se închină cu cruci mari şi cu
plecăciuni adânci: „Oi, boje, boje, pomîlui naşi (Vai, Doamne,
Doamne, miluieşte-ne pe noi)”. Când trece Iustinian prin dreptul
tomberoanelor, noi, la comanda mea, îi prezentăm măturoaiele
pentru onor. Se uită, nu pricepe nimic, ar vrea să ne binecuvânteze
şi se răzgândeşte. Maş ina merge la pas prin mulţime şi trece
alipit de noi. Îi strig răspicat: „Măi, tâlharule, ce-ai făcut
din biserică?” A întors brusc ochii spre mine; auzise vorbă
românească, vedea uniformă românească. Stăteam drept, cu
mâinile cruciş pe piept; de gâtul lui atârnau engolpioane şi
cruci. O clipă ni s-au întâlnit privirile. Patriarhul şi-a lăsat
ochii în jos; a privit lăturiş, maşina a alunecat uşor, spre
capătul străzii.
*
A venit toamna şi
frunzele galbene s-au desprins de pe ramuri; noi le-am măturat şi
le-am dus la moarte.
Apoi,
într-o dimineaţă de octombrie, a venit iarna, cu zăpadă albă şi
frig aspru. Greu pentru măturători.
Peste vara
hălăduiserăm, cercetând case şi oameni, privind tot ce ne cădea
sub ochi. Moscova veche, cu casele de lemn şi uliţe înguste, cu
grădini - resturile pădurii care a fost cândva pe aici - şi
cartierele noi, cu blocurile enorme, inexpresive, de pe lângă
fabrici şi
131
întreprinderi
şi adesea ne-am aruncat privirile în valurile curate ale râului
Moscova. Centrul a rămas mereu departe de noi.
Ţara
este departe şi trenul nostru nu mai apare.
Cu
lopeţile în mână, desfundam pe la colţurile străzilor, adunam
zăpada lângă trotuare şi cu tomberoanele îi făceam vânt în
canale.
De
sus ningea mereu. Oamenii - bărbaţi şi femei - la fel îmbrăcaţi
- pantaloni şi haină vătuită - cu pâslari în picioare şi pe
cap cu căciuli cu urechi - treceau pe lângă noi veseli; iarna le
plăcea. Copiii, mulţi, foarte mulţi, se jucau prin zăpadă cu
nasurile roşii şi cu privirile şirete.
Brazii erau
troieniţi, mestecenii gemeau în bătaia crivăţului. De sus,
ningea mereu.
*
Astăzi este
sărbătoarea Sfântului Nicolae. Afară a stat ninsoarea şi noi
aşteptăm echipaţi sa mergem la lucru.
Peste
un ceas, vine la noi ofiţerul de serviciu şi ne spune:
„pregătiţi-vă bagajele şi haideţi cu mine”.
Ieşim
la poartă; ne urcăm într-un camion şi drumul nostru, aşa ne
spune inima - ducea la gară.
Mânaţi
din urmă ca de un vânt rău, suntem aliniaţi în faţa unui
căpitan roşcovan, pistruiat, care ne arată vagonul şi ne spune:
„Al vostru este, până la Focşani”.
Ce
bucurie! La orizont creştea mare bucurie: Ţara cea bună, căminul
părintesc!
Iarăşi
un vagon mare; şi noi suntem unsprezece. Pe frigul ăsta, ar fi fost
mai bine dacă eram mai mulţi. Ne aşez ăm puţinele noastre
lucruri, într-un colţ. Ieşim la uşă şi privim. Pe aici am mai
fost. Cunoşteam şi gară şi împrejurimi.
Oamenii,
încotoşmănaţi, suie sau coboară din trenuri. Orele trec, trenuri
pleacă, şi noi stăm pe loc.
Când
se apropie seara, am o strângere de inimă. Dacă se contramandează
ordinul de repatriere?
Aţipim.
Somn plin de coşmaruri. Lungă noapte. Sticloasă, cu ger cumplit.
La
ziuă ne trezim, serviţi cu o caşa fierbinte. Câţiva soldaţ i
români sunt bucătari pentru garnitura noastră. Sunt veseli că se
întorc acasă. Au plecat din Urali, cu destinata Bucureşti, acum
doi ani şi jumătate. Dar ce vrei? Rusia este mare şi drumu-i lung!
Şi când te gândeşti că noi, cei 11, am plecat spre ţară numai
de 6 luni?
Când
lăudam la maximum caşa pentru fierbinţeala ei, îşi face apariţia
căpitanul comandant al lotului nostru şi, de pe o listă, ne
citeşte numele.
-
Coborâţi! Zice roşcovanul.
Rămânem
împietriţi. Ne uitam unul la altul şi încet punem mâna pe
raniţe. Se vede, gândeam noi, că nu-i acesta trenul nostru!
Căpitanul,
împătureşte tabelul şi-i pune în port-hart. Privind codeala
noastră, spune:
- Fără raniţe, fără bagaje. Mergem să facem o vizită în oraş!
- Aşa? Zicem noi, ca înviaţi din morţi, mergem, cum să nu mergem!
După
el, ieşim în piaţa din spatele gării şi, cu primul tramvai,
plecăm spre centru.
Iată-ne
în Piaţa Roş ie. De o parte cetatea Kremlinului, cu bisericile
înstelate, într -o latură a pieţii biserica, în ruină, a Sf.
Vasile Blajinul şi apoi, pe latura opusă Kremlinului, în fund,
râul Moscova, cu bazinul de iarnă. Se circulă numai pe trotuarul
vecin Kremlinului. Lume puţină, care ţopăie de frig.
Iată şi mausoleul
lui Lenin; de piatră fumurie, simplu. Coborâm câteva trepte, şi-n
stânga, după o vitrina, Lenin pe catafalc. Carii vremii rod din
faţa lui. Chimiştii se străduie să-i menţină întreg, cât mai
mult (şi când nu se va mai putea, vor face unul din lemn sau din
gips şi-i vor vopsi; aşa cum au procedat cu pâinile şi mezelurile
de la magazinele alimentare).
132
Ieş it din
mausoleu, privesc atent porţile Kremlinului; nu poate trece nici
vrabia, în zbor, pe acolo.
Piaţa-i
pustie, paza-i puternică. Dincolo de ziduri, dictatorul bea vodcă,
din sticle colorate. Palatele Ţarilor sunt bune şi pentru ţarul
neîncoronat.
Căpitanul
zice: „Să mergem să vedeţi metroul”.
Suntem
pe scările rulante. Jos, viu colorate, se deschid luminoase bolţile
metroului. Vagoanele, cuplate câte două, circulă cu o viteză de
tramvai bucureştean. Sunt aidoma cu trenurile automotoare scoase din
Reşiţa sau de la Malaxa. Ne găsim în gara Maiakovski.
Gările
sunt mici, de marmură. Fiecare gară deosebit colorată, cu
chioşcuri de ziare şi tutungerii. La ora când ne suim în tren,
sunt puţini călători.
Peste
câteva minute coborâm în staţia Frunze şi după ce aruncăm o
privire peste blocul de marmură roză, ieşim la sol, tot cu scara
rulantă.
În
calea noastră întâlnim clădirea masivă a Institutului
Marx-Engels-Lenin (Stalin) şi ghidul nostru zice: „acum vom vizita
biblioteca Lenin...” Intrăm dintr-o sală într-alta, urcăm un
etaj, ajungem la al treilea, apoi coborâm şi puţinii cititori,
care se încălzesc aici, ne privesc cu ochi miopi.
-
Aţi văzut, domnilor ofiţeri, cea mai mare bibliotecă din lume,
care cuprinde atâtea milioane de cărţi etc.... Parcă am fi la
circurile de la Moşi. Unde se află Biblioteca Naţională din Paris
sau Muzeul Britanic cu valorile lor? Sunt în urma Moscovei cu o mie
de ani, cel puţin! Noi, politicoşi, constatăm admirativ: „mare
clădire, domnule căpitan.”
Trecem
prin faţ a Operei mari, şi a celei mici de balet, citim câteva
firme cu institute universitare, vedem câteva hoteluri mari, reclame
de cinematografe - aproape la toate rulează „Balada Siberiei”.
Ghidul ne arată unde se tipăreşte Pravda - oficiosul partidului.
Dincolo, o librărie, „Cartea noastră”, cu un bogat sortiment de
şahuri. În vizita noastră ne lovim de nesfârşitele cozi la pâine
şi alte alimente.
Cerul
s-a înnourat şi de sus coboară - liniştiţi - fulgii de zăpadă.
Moscova îşi
aprinde lămpile electrice. În gară ajunge, surd, zgomotul
oraşului. Locomotivele, plutind în aburi cenuşii, ne dau târcoale.
Aşteptăm plecarea.
Când
s-au izbit tampoanele, cu zgomot de fiare vechi, am tresărit: „în
sfârşit, plecăm”. Şi la primul huruit al roţilor îngheţate
mi-am făcut cruce: „Doamne, ajută-ne să sărutăm pământul
strămoşilor”!
Un kilometru, doi şi
când trecem peste râul Moscova, în depărtare, sus, apar stelele
roşii de pe bisericile Kremlinului.
Apoi mahalaua ne
prinde, ne face vânt din urmă şi, ia orizont, apar pădurile
negre. Peste păduri, sub cer, stăruie încă luminile oraşului.
Buzele
şoptesc: „Adio, Moscova!”
36
MĂ-NTORC
LA VATRA PĂRINTEASCĂ
Adio,
Moscova!
Plec cu regretul de
a te fi cunoscut. Aş fi preferat să fii Parisul, Roma sau Londra,
în aceste condiţii sub gene aş fi dus regretele despărţirii.
Aşa, pentru ceea ce ai fost tu pentru mine şi pentru tata, mestec
în măsele blesteme amare, la adresa ta.
*
Trenul se opreşte
prin toate staţ iile, mari sau mici. Zăpadă până la liziera
pădurii şi, de acolo, întuneric dens. Deasupra, nici o stea. Au
rămas pe turlele bisericilor din Kremlin.
În vagon e frig.
Înşirăm nişte scânduri pe jos şi încercăm s ă adormim; nu
putem încălzi un vagon de 60 tone cu căldura noastră corporală,
încotoşmănaţi în boarfe, ne lipim unul de altul
133
cu
căciulile legate sub bărbie, cu gulerul ridicat şi încercăm
evadarea în vis.
Afară
e zăpadă şi pădure. Lucruri dintr-astea am văzut noi atât de
mult, de ni s-a acrit sufletul.
Peste
zi, ni se dă mâncare: pesmeţi, negri ca cernoziomul, peş te sărat
ş i câte o supă de crupe sau mei. Apă - avem o găleată - ne
luăm noi de prin gări. Nici un fel de grăsime, nici un pic de
zahăr. Iar ţigările ni le fumează ofiţerii din escortă şi
ceasovoii.
Dar toate aceste
lipsuri nu înseamnă mare lucru când stai şi te gândeşti că
mergem acasă. Oare să ne ducă acasă?
Trenul
nostru duce unguri şi austrieci, iar noi cei 11 - mergem în
România.
Îmi
aduc aminte că noi am plecat spre ţ ară pe 7 iulie. Oare nu vom
face alte etape - „de ajustare” - pe acest lung drum al
întoarcerii?
Suntem
pregătiţi şi pentru asta.
Am
trecut de Tuia, cu bisericile văduvite de cruci şi clopote.
Tuia
este oraşul turnătorilor în fier. Apoi, în altă zi, am întâlnit
în drumul nostru Brianskul - pe aici au fost lupte grele - şi
pentru noi, care ştim toate, se deschide în depărtare, larg,
câmpia ucraineană, de la Kiev spre mare.
Ne
uităm pe ferestruicile zăbrelite; păduri de foioase în podişul
Valdaiului; şi pe ici-colo, prin poieni, sate necăjite cu magazii d
ărăpănate pe la marginea lor. Gările şi clădirile de pe lângă
gări sunt aşa cum au rămas de la război, înc ă nu s-au refăcut
la Institutul de planificare planurile pentru repartiţii. Este
vreme, din belşug - ţi-ar răspunde orice rus.
Nopţile
sunt întunecoase şi în vagon nu avem nici un opaiţ. Plutim în
întuneric. Vagoanele se izbesc, cu zgomotoase vaiete de fierărie
veche, iar capetele noastre, sprijinite, joacă ca nişte tărtăcuţ
e. Vai de somnul nostru. Pun mâinile sub cap să mai amortizez
izbiturile. Când trenul opreşte în gări, atunci adormim, la
comandă. De frig şi de nesomn am căpătat culoarea cartofului
degerat. Şi totuş i inima ni-i veselă. Orice kilometru făcut pe
acest drum ne apropie de Ţară. Ah, sfânta noastră Ţară.
Discutăm
şi ne bucurăm la gândul că prin gări „Crucea Roşie” ne va
ieşi în cale cu ceaiuri calde şi cu felii de pâine proaspătă.
Vai, de am ajunge mai repede în Ţară!
Se porneş te o
viforniţă, cu şerpii crivăţului în coasta trenului. Zăpada,
spulberata de vânt, pătrunde prin crăpături şi, nevăzută, ne
biciuie obrajii. Stăm, strânşi pe podea, cu ochii larg deschişi
şi ascultăm suflul greu al locomotivei şi fluierele crivăţului...
Aş a era în acea
iarnă de pomină la Stalingrad... În spatele nostru rămăsese
războiul şi fumul războiului şi sub nori apele negre ale Volgăi.
Pe deasupra plesneau bicele crivăţului, scăpat la loc deschis, în
stepă. Pe deasupra apelor, norii negri sărutau valurile în horbote
de gheaţă. Sublocotenentul rus era fericit pentru captura făcută
(pusese mâna, fără să-şi dea seama, pe biroul operaţiilor
mareşalului von Paulus. În ceaţă, în viscol, în bunker era
zăpăceală. Şi când şi-a dat seama pe ce a pus mâna, a
înnebunit de bucurie.) Uite-l colo, cântă, joacă, chiuie, în
întrecere cu crivăţul şi, din timp în timp, se închină până
la pământ cu mari cruci pravoslavnice. Câţiva soldaţi îl
supraveghează. Suntem la mijloc, pe bac, o mână de oameni dezarmaţ
i, şi în jurul nostru, puhoi de ruşi. Războiul a rămas în
spatele nostru, începea greul pentru noi.
Greul
a început tot într-o noapte. Pe un vas pescăresc, am plecat,
ciucure pe punte - în vânt şi ger - pe apă la vale, până la
Astrahan. Cine murea era dezbrăcat de haină, şi gol şi îngheţat
era azvârlit în valuri.
La
Astrahan într-o lună, două, trei lumea s-a rărit. Păduchii ş i
tifosul, dizenteria, tratată cu hipermanganat şi foamea au golit
lagărul. Cimitirul era în spatele lagărului.
Apoi,
am fost duşi la Oranki, ne-am întâlnit cu „tanti” Ana şi cu
propaganda.
De acolo, cale
lungă, nouăzeci şi una de zile de drum cu vagonul de marfă, fiind
hrăniţi cu peşte sărat şi fără apă, până în Karaganda.
Munţii Himalaia, de piatră sură, cu furtuni şi ninsori veşnice
la creste, ne chemau, împingeam vagoneţii cu cărbuni, cu ochii pe
drumurile ce duceau printre munţi.
134
Şi apoi, pentru
pricini necunoscute, am poposit pentru câteva luni la o mină de
fier din Urali, la marginea oraşului Sverdlovsk. Şi iarăşi am
trecut în Rusia europeană. Am atins în trecere Moscova şi
Leningradul; am rămas la Greazovăţ o lună de zile, pe urmă am
plutărit pe Marea Albă, la Arhanghelsk, unde am lucrat la o fabrică
de celuloză.
În lungile nop ţi
polare, am stat ore întregi, cu ochii măriţi, privind feeria
splendidei aurore boreale. Coroană imperială, draperii de operă,
candelabru ş i snop de fulgere, aurora ţâşneşte în culori ce se
schimbă fulgerător, ţâşneşte din mare şi de dincolo de mare,
din oceanul de gheaţă şi de dincolo de ocean, din inima mării
care rămâne
Ascunsă undeva, în
dosul pământului. Nu se poate imagina un spectacol mai măreţ.
Flăcările jucăuşe aprind orizontul şi cerul, până la zenit,
îmbrăcând în purpură sau în violet, în verde sau în maron,
toată emisfera nordică. Renii privesc cu ochii mari, umezi,
orizontul în flăcări, iar focile se scaldă în lumină. Laponii,
cu mâinile sus, ca într-o invocare, şoptesc cuvinte de teamă şi
de preamărire pentru zeul focului din dosul candelabrului, cu
candele de aur şi rubine. În jurul draperiilor, ca într-un desen
schiţat în cărbune, cerul negru de catran. Dinspre coroanele de
flăcări de aur, pe gheaţ a Mării Albe şi până la picioarele
noastre, lumini jucăuşe, schimbătoare, scânteieri pe zăpezile
îngheţate şi licurici verzi. Pluteşti, cutremurat de un fior
tare, pe deasupra realităţii şi dincolo de lumi...
Apoi
ne-am aşezat, pe lungi anotimpuri, schimbând bordeiul, la Oranki şi
la Mănăstârca.
Mă dor umerii,
frecaţi, bătuţi de hamuri, iar la încheieturile oaselor, pielea
s-a bătătorit, s-a învineţit.
Când mă întorc pe
o parte sau pe cealaltă, oftez din băierile inimii; mă dor toate.
Sufletul însă cântă. Rămân în urmă crivăţ, zăpezi şi
cazne...
Iată-ne într-o
dimineaţă, la Kiev. Maiorul rus se apropie de vagonul nostru şi ne
spune; „Haideţi cu mine, în oraş”.
Am stat două zile
în gara Kiev. În aceste două zile, rusul ne-a purtat să vedem
oraş ul. Desigur că am trecut Niprul în mai multe rânduri şi de
câteva ori ne-am aruncat ochii la ruinele unde a fost altădată
Lavta Pecescaia (mănăstirea din peşteră), centru religios al
Rusiei. Acolo este un muzeu - înfiinţat de asociaţia
beslojnicilor29
- dar, aşa se pare, în câţ iva ani, pentru că politica face
cotituri de neaş teptat - sub malul verde al Niprului acolo va fi
iar o aşezare călugărească, pentru a promova iubirea pe câmpurile
unde a fost semănată ura.
Pe mine m-ar fi
interesat să văd mormântul marelui mitropolit român Petru Movilă
care, pentru cultura rusească reprezintă iniţiatorul şcolilor
superioare, cel care a scris: Mărturimea
ortodoxă,
perfect valabilă şi până
astăzi
pentru întreaga creştin
ătate
ortodoxă. Pe mine
şi
pe
alţii
din grup ne-ar fi interesat mormântul acestui om, dat cu împrumut
de neamul nostru răsăritului semibarbar. Maiorul rus la această
remarcă a mea zâmbeş te, ridică din umeri şi spune: „aşa
ceva, nu este de interes”. Şi ne arată câteva clădiri mari ale
partidului, fără formă, fără stil - în care se macină vânt.
Însă ochii noştri se opresc plăcut impresionaţi pe vechiul Kiev,
pe casele bătrâneşti, purtând patina timpurilor, înconjurate cu
largi grădini şi parcuri. Aici este statuia lui Bogdan Hmelniţki,
hatmanul cazacilor, nedoritul cuscru al lui Vodă Vasile Lupu. Tot
aici, este Universitatea. Am mai văzut un institut şcolar şi
alături o casă a nu ştiu cărui sindicat. Pe la colţ uri,
magazine gastronomi30,
restaurante goale şi cozi la pâine. Cartela s-a desfiinţ at, dar
nu găseşti pâine, zahăr, carne şi ulei. Încolo, din belşug
cutii cu scobitori, veselă de tinichea - castroane - şi perii de
frecat podele.
În jurul oraşului,
pe linia orizontului, pădure verde. Prin mijlocul oraşului, apa
Niprului, cu pragurile de gresie, în care, către anul 900 al erei
noastre, au fost botezaţi ucrainenii. Uite şi o biserică, două,
ba chiar trei! „Ierusalimul Rusiei”, aşa cum era cunoscut Kievul
până nu de mult, - oare numai atâtea biserici să fi avut?!
Se
pare că revoluţia, ca peste tot, a dărâmat, a batjocorit
sufletele şi a clădit puşcării...
Kievul,
care a fost socotit în trecut centru de cultură al Rusiei, astăzi
este doar o capitală a
- Ateilor.
- Alimentare.
135
unei
republici subjugate, cu o umbră de guvern, cu o armată deplasată
la graniţa chineză pentru reeducare - armata aceasta se îmbolnăvise
de europenism şi începuse a murmura pentru o Ucraina liberă, şi
mai are, nu înţeleg pe ce considerent, un reprezentant la O.N.U.
Este
sigur că mâine Kievul îşi va reactualiza spiritualitatea, clădind
mai departe, pe trecutul întrerupt în 1918 de târnăcop. Asta,
când va fi o Ucraina liberă.
Până
atunci, apa Niprului va curge la vale mâloasă, ducând sloiuri de
gheaţă. Şi trenul nostru merge tot la vale, pe malul apei. Şi
simt, la o cotitur ă, lăsând în dreapta târgul de cai de la
Cercaş i, că trecem apa. Câmpul se întinde mohorât, fără
hotar, până la Bug şi până la mare. Ici un sat ş i un colhoz,
dincolo un sovhoz (fermă de stat) şi iar pustiu. Iar pustiul este
acoperit de zăpadă. P ădurile au rămas departe, în urma noastră.
Pe aici nu-i codru, nu-i apă şi vântul, parcă turbat, joacă
cazaciocul. Trenul, încet ca melcul, merge, lunecă, scârţâie,
bombăne, urlă răguşit a stepă, a gol şi se apropie de Europa.
Trecem printre nişte dudău - câmp întreg de mărăciniş - şi
gata, suntem la malul gălbui al Bugului. Aici e un oraş numit
Pervo-Maisk - şi dincolo un altul, Golta. Locurile ne sunt destul de
cunoscute.
Când
trenul opreşte în gara Golta urechile noastre prind din zbor grai
românesc. Deschidem uşa de la vagon şi coborâm. O bătrânică
vinde piroşti de cartofi: „Ia, mamă, de aici, costă o rublă,
da-s bune ca mierea.” Soarele străluceş te în crucea amiezii, pe
un cer siniliu. Bătrânica, simţind că buzunarele sunt goale, ne
îmbie: „Luaţi mamă, bogdaproste.”
Graiul
cu îndemnul, ca mierea, „luaţi, mamă” şi plăcintele de
cartofi, calde, ne aduc lacrimi în ochi. Bătrânica pricepe şi,
mişcată, î şi şterge două lacrimi: „Lasă, mamă, că o să
fie bine.” Petrică someşanul, avocat de la Cluj îi sărută
mâna, ca pentru toţi, iar mama îi sărută fruntea. Ţara cea bună
ne întinde braţele.
Trenul a plecat mai
departe, tăind Transnistria în două. Dealuri molcome,
moldoveneşti, ici-colo câte o pădure arămie sfioasă.
Satele
sunt acum ceva mai dese, gările tot mai neîngrijite. Prin gări,
vorbă românească. Iată-ne în gara Balta. E o zi călduţă, sau
poate că aşa ni se pare nouă, celor ce venim de la
nord.
Soarele e gata să apună. Gara este complet distrusă de război şi
în gară forfotă de lume care nu pleacă nicăieri. Colhozurile îşi
depun cota de porumb. Magazii nu sunt, ci jos în dosul gării s -au
clădit piramide de grăunţe. Dacă bate vântul cu ploaie sau de aş
tern ninsorile, stivele cu grâne stau sub cerul liber. Deasupra
stivelor se prinde un strat de putregai. Dar lumea n-are vreme, stă
la coadă la brutării.
Un drum pietruit
pleacă din dosul gării şi dup ă ce încalecă pe câteva dealuri
luminoase, se opreşte lângă cimitirul oraşului Balta. Pe dealul
de alături, sunt nişte livezi şi vii şi mai în fund o pădure de
stejar. Pe toate mi le-amintesc! De la gară oraşul nu se vede. E
într-o vale, pe apa Iaharlîcului. Acolo, în oraş, este o biserică
mare, neterminată şi o fostă mănăstire, decapitată de actualul
regim. Când s-a făcut republica moldovenească, aici şi-a avut
capitala. Pe urmă capitala ş i cu postul de radio s-au mutat mai
aproape de Nistru, la Tiraspol. După ce în 1940 Basarabia a fost
„eliberată” de la români, capitala s-a mutat la Chişinău, iar
Balta cu cei zece mii de locuitori ai săi a rămas cum a fost şi
mai înainte, un târg fără pretenţie şi fără viitor. Aici sunt
mulţi moldoveni care se închină la icoana lui Inochentie31.
Nu
departe de Balta, se află şi satul Lepiţ chi unde, în 1917,
călugărul Inochentie şi -a întemeiat „raiul său”. Regimul
n-a fost de acord cu acest rai pământean şi a dat foc şi raiului
şi lui Inochentie. De atunci, moldovenii de la Balta cântă în
fiecare seară, aprinzând lumânări şi candele în faţa icoanei
părinţelului, „Sfinte al lui Dumnezeu, Inochentie, roagă-te lui
Dumnezeu pentru noi.” Şi iată, aşa, Balta, prin intermediul
călugărului Inochentie, a intrat în istoria mişcărilor
religios-sectare.
Stăm
la uş a vagonului, privim forfota colhoznicilor, necăjiţi că-şi
dau pâinea de la gură, ca s-o primească porţie neagră şi mucedă
de la stat.
Le povestesc celor
de lângă mine întâmplări cu Inochentie şi alte întâmplări
petrecute aici în oraş cu mine şi cu alţii, pe care războiul
ne-a purtat şi pe unde nu ne-a fost voia.
31
A dat naştere inochentismului.
136
În
oraş - la Balta - eu am stat aproape o lună de zile în anul
1941...
Intrasem
aici după un atac puternic şi până să se refacă unitatea, am
rămas încartiruit la o femeie bătrână, peste drum de grădina
publică. Gazda mea se numea Ana Ivanovna Teodorcic.
Aflasem
de la Ion, ordonanţa mea, că Ana Ivanovna, care pe vremuri fusese
profesoară de ştiinţe naturale la un liceu, acum se ocupa cu
„cărturia”. Pardon, cu datul în cărţi. Când eu plecam la
cazarmă, la uşa Anei Ivanovna se făcea coadă la fel ca la
alimentara din colţ.
- Ioane, să bagi de seamă, să nu se întâmple altceva aici. Nu uita că suntem în vreme de război, îi spuneam eu Iui Ion.
- N-aveţi nici o grijă, domnule căpitan. Baba noastră - aşa-i zicea el - dă în cărţi şi atât. Mi-a zis şi mie multe...
Într-o
seară - era în ziua de „Schimbarea la faţă” - aveam la mine
în vizită pe maiorul Banu. Ciocneam un pahar de vin.
În timpuri de
cumpănă, oamenii trec peste raţiune şi peste opreliştile ei şi
fac lucruri de care mai târziu se sfiesc. Maiorul Banu aflase de
îndeletnicirile gazdei mele şi stăruia să o cunoască. Ion a
poftit-o pe Ana Ivanovna la noi. Cu părul alb ca zăpada, curăţel
îmbrăcată - în amintirea vechii ei profesiuni - s-a aşezat pe un
scaun şi discuţia s-a purtat în jurul a o mulţime de lucruri
importante - despre război şi despre regim, despre bărbatul ei
care fusese profesor de matematici şi care, pentru că gândise
altfel de cum era permis să gândească, fusese condamnat, deportat
în Komi32
şi murise pe acolo.
Fetele
ei, măritate, erau la Moscova. Apoi, direct, maiorul Banu trece la
subiect:
- Ana Ivanovna, dă-mi te rog şi mie în cărţi; vreau să ştiu ce m-aşteaptă...
Şi
Ana Ivanovna, înveselită de cererea lui, scoate cărţile, şi-i dă
în cărţi. O oră a boscorodit verzi şi uscate. Ana Ivanovna
vorbea frumos româneşte, dulce ca-n Moldova, corect, ca la
Universitate.
Am
văzut că maiorul se întristase.
- Ce-i Ana Ivanovna? în locul ei, îmi răspunde, zâmbind acru, maiorul:
- Cărţile vorbesc de moarte...
- Lasă domnule maior, de murit, vom muri noi! Dar asta cât mai târziu posibil. Acum nu e timp pentru asta.
Maiorul
Banu căzuse pe gânduri.
- Să vă citesc şi dumneavoastră, domnule căpitan...?
- Mulţumesc, Ana Ivanovna, dar eu nu cred în astfel de lucruri.
- Ei, lasă să vedem ce scrie acolo - intervine maiorul.
Şi
mai mult de silă şi dintr-o neînţ eleasă delăsare, am acceptat.
Şi Ana Ivanovna a spus o mulţime de lucruri, care au fost şi care
urmau să fie.
Pe
urmă am plecat din Balta. Războiul se deplasase spre Odesa ş i noi
marşăluiam într-acolo, într-o dimineaţă, la începutul toamnei,
a căzut maiorul Banu. L-au fulgerat schijele unui obuz. Dar la
război asta se întâmplă în fiecare zi şi se poate întâmpla
chiar în fiecare clipă cu fiecare ostaş. Am avut în acea zi, o
amară aducere aminte, pentru prezicerile Anei Ivanovna. În inimă
stăruie ca un ghimpe: „Dar, dacă se va întâmpla aşa?” Peste
un an, tot la sărbătoarea „Schimbării la faţă”, mergeam spre
Stalingrad...
Am
stat un ceas în gara Balta. Mi-am adus aminte de Ana Ivanovna şi de
citirile ei şi am râs crispat; războiul nu se terminase în trei
luni cum crezusem noi... Intervenise America în favoarea ruşilor cu
arme. Hrană, îmbrăcăminte, aviaţie...? Cine ştie? Câte
întâmplări pe care nu le pot lămuri! Iarna, am căzut prizonier.
Mi-am adus aminte de Ana Ivanovna; „vei cădea, prins la ruşi.:.!”
Iată, sunt exact şase ani de atunci. Bătrâna ş optise: „vei
sta şapte ani în amară robie, după aceea te vei întoarce şi vor
urma cele se arată aici...” şi-mi înşirase o sumă de lucruri,
care numai bine nu arătau!
Iată-mă
acum, la ora întoarcerii spre patrie. Privesc de la bara vagonului
spre Balta şi la
32
La Polul Nord.
137
forfota
din gară.
Prietenii
m-ascultaseră interesaţi şi intrigaţ i în acelaşi timp. Pe
lângă vagon trece un moşneag cu barbă albă.
- Moşule, de unde eşti dumneata?
- Eu? Pe mine mă întrebi?
- Da, pe dumneata.
- Apoi, sunt din târg, de la Balta.
- Aşa? Foarte bine, moşule. Mie îmi trebuie chiar unul din Balta, ca să-i întreb ceva.
- Mă rog matale, întreabă-mă. Şi de-oi şti să-ţi răspund, apoi nu te-oi lăsa să-ţi răceşti gura degeaba. Dar, ceasovoii aceştia, nu s-ar lega de noi?
- N-ai grijă, moşule. Ei ne păzesc pe noi, să nu zburăm mai repede spre casele noastre, în colo, după cum vezi, reazimă şi ei vagoanele cu umărul să nu se prăvale, şi cască a neodihnă.
- Ei, şi acum unde vă duceţi?
- Acasă, moşule!
- Vai de capul vostru! În scurt, vă vor înjuga ca şi pe noi. Uitaţi-vă ce se întâmplă aici, în gară. Munţi de cereale şi noi crăpăm de foame. Da' să nu-ţi uiţi vorba, că-s tare grăbit să ajung acasă, până nu înnoptează.
- Uite despre ce-i vorba, moşule. Eu am trecut cu războiul pe aici. Şi în Balta, am stat la o femeie bătrână, peste drum de grădina publică, pe numele ei Ana Ivanovna...
- Ei, da, cărturăreasa. O ştim, cum să n-o ştim.
- Foarte bine moşule. Aş vrea s-o văd. Acum nu ştiu cât va sta trenul aici în gară. Văd că suntem văduviţi de locomotivă. Treci mata dacă eşti bun, în seara asta pe la dânsa şi spune-i să vină la gară. Spune ca mi-i dor de dânsa.
- Bine, voi trece. Dacă o vrea să vină! Mă rog, voia-i la dânsa, ca la Duca Vodă. Ştiu că i-au venit fetele de la Moscova, în musaferie, şi-i veselie mare în casă la dânsa. Dar, eu voi încerca... Dar mă rog, cum te cheamă pe mata?
I-am
spus cum mă cheamă şi i-am mulţumit pentru bunătate.
*
Dimineaţa m-am
trezit odihnit. Eram tot la Balta; cerul era senin ş i soarele,
amărât, abia răsărise. Pe peron, câţiva oameni zgribuliţi.
Lângă vagon, ne spălam cu zăpadă, îmi curăţ bocancii cu poala
mantalei, îmi scutur hainele şi căciula şi apoi aştept. Vine? Nu
vine?
Cei
11 pasageri ai vagonului 111003 - de 60 de tone - stăteam
ferchezuiţi, aşteptând pe „baba noastră”.
Dinspre
Bârzula vine o locomotivă, se lipeşte încet de trenul nostru şi
pufăie zgomotos pe nări. Parcă mă încearcă o părere de rău.
De ce n-o fi venit Ana Ivanovna? Se teme. Au trecut atâţia ani! M-a
uitat, biata bătrână.
Orele
trec; gara intră în forfotă, cotele se depun neîncetat. Trenul se
mişcă, garnitura trece pe altă linie şi se opreşte. Maşina
sfârâie nărăvaş şi apoi tace, mulţumită.
Când
a venit? Pe unde a apărut? Căci n-am zărit-o, atenţi fiind la
manevra trenului. Iat-o pe peron, mică, bătrânică, Ana Ivanovna,
înconjurată de trei femei tinere. Iar din vagon strig: „a venit,
măi băieţi” şi după mine zdup, zdup, ceilalţi.
Mă
opresc la un pas de Ana Ivanovna, râzând vesel.
- Bună ziua Ana Ivanovna, mă mai cunoşti?
- Vai, domnule căpitan, vai băiatul mamei, şi plângând mă îmbrăţişează, mă sărută ca pe propriul ei copil, mă boceşte, mă mângâie cu vorbe calde. Fetele bătrânei, cu ochii umezi de lacrimi, mă sărută frăţeşte. Eu plâng ca un copil în braţele lor, pe urmă îmi revin rapid şi cu mâna bătrânei în mâinile mele, mă uit la dânsa întrebător.
- Ţi-am spus eu, băiatul mamei, ce-o să păţeşti? Acum o parte din greutăţi au trecut. Las' c-o să treacă şi celelalte, cu ajutorul lui Dumnezeu, sănătos să fii.
În
jurul nostru s-a adunat toată gara. Şi noi cei 11 suntem complet
încercuiţi. Ana
138
Ivanovna
mă întreabă de una, de alta cu bucuria de a-şi avea fetele
musafire. Totuşi are şi un necaz. Băiatul ei cel mai mic, artist,
a plecat cu nemţii. Cine ştie dacă mai trăieşte?
E
prea multă lume în jur şi nu-i bine. Ana Ivanovna mă ia de braţ
cu: „hai să mergem mai la o parte”, îmi strecoară un pachet:
„ţi-am adus, dragul mamei, câte ceva, mult n-am putut, dar ţi le
dau din inimă. Şi dumneata m-ai ajutat atunci, când îmi era greu
şi nu se găseau nici de unele.”
Ceasovoii
dau alarma să ne suim în vagoane. Maşina fluieră lung, a stepă
întinsă.
Îi
s ărut mâna Anei Ivanovna, ca propriei mele mame. Bătrâna mă
îmbrăţişează, udându-mi faţa cu lacrimi şi ş optindu -mi:
„Când s-o face pace şi n-o mai fi antihrist pe pământ, am să
vin la Bucureşti să te văd şi să văd Ţara, că doar sunt
româncă. Să ştii că am să vin cu toate neamurile mele. Fetele
râd şi repetă: „venim, venim să vedem Bucureştiul!”
-
Veniţi, vă aştept. Ba chiar, de va fi aşa cum spune Ana Ivanovna,
vin să te iau de aici, să stai la noi acasă.
M-am
urcat repede în vagon. Trenul, haida, haida, se pusese în mişcare.
Pe peron flutură patru batiste şi altele necunoscute, în spatele
lor. Din uşa vagonului, mâinile noastre flutură a rămas bun.
Biata
Ana Ivanovna! Ce inimă de mamă bună! Ne-am „împărtăşit”
toţi din bunătăţile dăruite,
Anii au trecut grei
de încercări ş i de obidă şi mă întreb, stând singur în
tăcutul bordei de la Bărăgan: oare n-am ajuns la capătul anilor
de cumpănă? Şi mai îmbătrânită, Ana Ivanovna îmi şopteşte:
„După vrerea lui Dumnezeu. Sfârşitul răului se vede. Ai
răbdare, dragul mamei şi ne vom vedea la Bucureşti...”
*
Dimineaţa, în
zori, trecem apa Nistrului, hotarul nostru întărit cu cetăţile
voievodale, care privesc spre răsăritul plin de primejdii, de unde,
pentru noi, n-au venit decât nenorociri.
Trenul
lunecă încet pe podul de la Râbniţ a, frumos ca o bijuterie,
aruncat peste apele îngheţate. Păduri şi livezi, în hibernare.
Ţara îşi arată bogăţiile de câmpii mănoase, dealuri cu
podgorii şi cu păduri, începând de aici, de la hotarul cu cetăţi
şi până la apa Tisei.
Ţara,
măr domnesc, pentru apărarea căreia au sângerat moşii şi
strămoşii mei.
Apa
Nistrului a stat strajă la hotar şi la vreme de primejdie a
oglindit în undele sale cai şi călăreţi moldoveni, mânaţi la
bătălie cu păgânul, pentru a ne apăra sărăcia ş i nevoile şi
neamul. Apoi de la hotar, în cetatea Hotinului, Sorocii, Orheiului,
Tighinei şi mai în jos, până la Cetatea Albă şi Chilia, p
ăstrează pe veci întipărită în piatră, în valuri şi în
inimi icoanele voievozilor de la Suceava şi de la Iaşi.
Peste
ape şi peste câmpii s-a aşternut omătul iernii, pentru roada
pâinii de la vară şi pentru mustul din podgorii.
„Frumoasă
eşti, o ţara mea, cu câmpii mănoase şi ape limpezi...!”
...
Când am trecut apa Nistrului, la oprirea trenului, am coborât,
ne-am închinat şi am sărutat pământul răzeşilor Orheiului,
punând aici o lacrimă de amărăciune, pentru nedreptate...
Grai dulce românesc
- prin gări - şi satele ne dau pâine, colac frumos împletit,
frumos ca şi faţa lui Hristos şi din bărdace, vin roşu, sângele
Domnului. Ţara cea bună, lăcrimează pentru noi iar oamenii din
partea locului, se „închină” cu faţa către apus. Într-acolo
merg nădejdile. Şi fraţii noştri aşteaptă, aşteaptă şi se
închină cerului: „Doamne, adună-ne la aceeaşi mamă!”
*
Lucram la o fabrică
de cherestea, în pădure. La directorul fabricii - venise în vizit
ă - în concediu, tatăl lui Vasile Şelaru, pe care întâmplările
îl duseseră prin regiunea Komi (între Arhanghelsk şi Urali -
lângă Oceanul îngheţat de nord). Aflând că sunt din Basarabia,
mă
139
opreşte
într-o zi şi mă întreabă cum e viaţa pe la noi pe acasă.
Bineînţeles că i-am spus de pâinea albă şi despre bogăţiile
şi ieftinătatea vieţii de la noi. La acestea, el mi-a răspuns:
- Sunt pus în alternativa de a alege între Chişinău şi Krasnodar. Unde zici dumneata să mă aşez cu serviciul?
- Duceţi-vă la Chişinău... Şi am început a-i arăta toate avantajele de care s-ar bucura acolo.
Iar
bătrânul contabil mi-a răspuns tărăgănând, nehotărât:
- Aşa o fi cum zici dumneata, dragă domnule. Dealtfel, toţi vorbesc la superlativ despre viaţa abundentă de la Chişinău dar eu, ca om bătrân care am văzut destule şi-am priceput câte ceva, din felul cum se desfăşoară lucrurile în politica internaţională, înclin a crede că mă voi duce la Krasnodar. Asta şi pentru motivul că până acum m-am condus pe proverbul: „E mai bine-n capul mesei şi-n mijlocul ţării”. Ce ştim noi? Republica Moldovenească e mai aproape de România, tot felul de interese o leagă de Dunăre şi de Bucureşti... Mă duc la Krasnodar.
- De, domnule contabil, cred că aţi judecat just. Mai ales că proverbul cu pricina se ştie şi pe la noi.
*
Trecem pe la Bălţi
- bălării şi moloz, murdării şi cârpe, aşa cum au rămas
lucrurile de la război. Iată-ne la Făleşti, cu târgul peste vale
- şi după încă o noapte, dimineaţ a, lăsând în urmă, aproape
acoperită de bălării şi de urmele bătăliilor, gara Ungheni, ne
oprim pe mijlocul podului, suspendaţi între ceruri şi apele cele
de dedesubt.
Prutul
duce la vale, aburind, sloiuri de gheaţă. E un soare frumos, călduţ
şi pâclele joacă până dincolo, până la Cristeşti, până la
Stânca Roznovanului. Păpurişul uscat tace, în aşteptarea
vântului, cu bălţile îngheţate - oglindă. Spre apus întinsul
şes al Prutului şi ghicesc, după dealuri, cetatea de scaun a
Moldovei, Iaşii.
Spre
sud, dealurile cu podgorii şi livezi, cu păduri străbune, de la
Tomeşti, Comarna, Poeni, iar pe apă la vale, câmpul întins al
Tutorii, în spate, chiar lângă noi, fără viaţă, târgul
Ungheni, punct de graniţă. Mă închin şi zic: „nu se poate,
Doamne, să rămânem aşa! Sfarmă tu nedreptatea care ni se
face...”
De
altfel, nu simt nici o emoţie; hotarul l-am trecut la apa cu cetăţi.
Aici vin vameşii ruşi, ne numără, ne întreabă de nume, se uită
la boarfele noastre, şi când e gata, trenul trece mai departe,
uşor, patinând pe pod. La 100 de metri se opreşte în micuţa gară
Ungheni - România. Aici, nici ţipenie de om. Nimeni nu ne primeşte,
nimeni nu ne numără, nici vameşi nici întrebări. Pustiu. Ţara
noastră nu are vamă aici? Soldaţi de pază? Ce-i asta?
Un
ceferist ne zâmbeşte: „Bine-aţi venit fraţilor” ş i d ă
drumul trenului. Atât! Gara Socola. Iaşiul, pe şapte coline. Alb
şi faimos se aşterne la picioarele noastre.
Câteva
femei din mahala, după ce se lămuresc cine suntem fug acasă şi ne
aduc pâine, brânză şi mere.
Dar
unde-i Crucea roşie şi coconetul? Costel Vântu, înjură furios,
hotărât să pună câinii pe reprezentantele Crucii Roşii, când
vor bate la poarta lui.
- N-au făcut nimic pentru noi, n-au mişcat un deget cât am fost în robie. Dar, nici acum să nu găseşti un ceai într-o gară românească?
- Lăsaţi-le dracului, domnilor - răspunde o femeie din cartier, încărcându-ne braţele cu mere, că nu ştiu altceva decât să se vopsească şi să dea ceaiuri dansante.
- Dă-le-n portul Marsiliei, cu roşeaţa lor cu tot, încheie Costel, muşcând crunt dintr-un măr frumos.
Ceasovoii
au devenit vigilenţi şi fugăresc lumea care se adună ciucure în
jurul nostru, fiecare cu ce poate. Ungurii şi austriecii înţeleg
că se găsesc în România. Peste capetele ceasovoilor li se aruncă
pâine şi fructe...
Zice Petrică
someşanul: Unde-i politrucul Terleţchi, să vadă cum ne linşează
mulţimea, cu pâine şi cu fructe?
140
Totuşi nu se vede,
nu se simte nici o autoritate românească. Să fie ţara oare atât
de „înfeudată” ruşilor?
Cum
stăteam noi, românii, lângă o magazie şi mâncăm mere - cu
cordonul ceasovoilor întins în jurul trenului până peste linii,
simţim că pe la spate se apropie cineva. Acest „cineva” erau
trei la număr. Voinici, bine legaţi, cu scurte de piele şi şepci,
ne măsoară scurt şi ne întreabă dacă suntem români.
- Pe cât se pare, suntem români. Dar de ce? Am înţeles imediat că-s lupi îmbrăcaţi în scurtă de oaie,
- Ce să fie? Răspunde cel mai voinic, măsurându-mă şiret. La ce-aţi venit încoace, măi fraţilor?
- Cum, la ce-am venit? Noi aici avem părinţi şi copii, aici ni-i izvorul, aici ni-i Ţara, Aici e prispa noastră...
- Măi fraţilor, măi fraţilor, nu mă înţelegeţi. La ce-aţi mai venit încoace? Nu ştiţi ce se întâmplă în lume?
- Ascultă, domnule, îl întrerup eu. Te rog să ne scuteşti de văicărelile dumitale. Ce tot îi dai cu fraţilor în sus, fraţilor în jos; spune-ne scurt, ce te doare?
- Măi fraţilor, d-apoi n-aţi auzit ce se petrece cu ţara noastră, acum, la 30?
- Ei, ce se petrece...?
- Cum, cu adevărat nu ştiţi?
- Nu ştim ce se petrece cu ţara noastră, la 30, acum. Ei, eşti lămurit?
- De ce te superi? Noi credeam că ştiţi! Iaca, trebuie să vă spunem tot noi. Credeam că dacă veniţi din U.R.S.S. ştiţi mai bine decât noi.
- Ce să ştim măi, omule? îl repede iritat Costel.
- Nu te supăra, domnule, răspunde mieros cel mai mic dintre cei trei. Merge vorba pe la noi că la 30 decembrie, România se va alipi la U.R.S.S. şi de aceea am vrut să ne lămurim şi noi cu nişte oameni ca dumneavoastră care veniţi din inima luminii, de la Moscova.
- Ascultaţi, domnilor, răspund eu flegmatic, muşcând dintr-o pară cu gust acrişor - ca dumneavoastră, noi am fumat mulţi, pe acolo, prin ţara din care venim. V-am cântărit de la prima vorbuliţă şi ne dăm seama cine sunteţi. Scutiţi-ne de „măi fraţilor” şi plecaţi, tot pe unde v-aţi strecurat până aici.
- Aşa vi-i, adică, vorba?
- Precum vezi.
Cei
trei ne măsoară cu ochi de oţel şi-apoi dispar după colţul
magaziei. Ah, unde-i Sandu să trimită după ei un lung şi
dispreţuitor scuipat?
Iuda,
Iuda s-a arătat chiar de la hotar. - Asta, zic eu, este o altă faţă
a Ţării.
Ţara cea adevărată
ne-a dat pâine! Noi, ne aşezăm inimile lângă sânul de mamă al
Ţării celei bune, care ne-a simţit iubirea.
*
Focşani,
23 decembrie 1948-4 ianuarie 1949
A
nins, cu vifor românesc, toată noaptea, iar a doua zi pe la 11,
iată-ne în gara Focşani. Soare, cald, zăpada doar ca o brumă.
Gara pustie, şi-n dosul gării, oraşul tăcut. Ne gândeam: ce
bine, am ajuns acasă! Plecasem de la Moscova la 8 decembrie seara şi
iată, astăzi 23 decembrie, am ajuns la destinaţie. Ungurii,
austriecii vor merge mai departe, dar pe noi, de bună seamă, ne vor
preda aici autorităţilor româneşti. Şi acestea, într-o oră,
două, ne ş i dau drumul. De Moş Ajun cu sacul în spinare, ne vom
opri sub ferestrele luminate şi dulce-i vom colinda pe ai noştri:
Sub
fereastra amintirii ne-adunăm, Sufletul de altădată-l colindăm;
Doamne, toarnă-n focul inimii zăpezi
141
Fruntea
noastră, mamă, iarăşi s-o dezmierzi; Flori de măr într-o cunună
- Valerim!
Ce
frumos va fi în acel ceas! Cerul se va deschide pentru noi, a
binecuvântare. Deocamdată stăm în vagon, cu uşa larg deschisă,
cu mantalele pe umeri şi privim. În gară,
nici
ţ ipenie de om. Sus, lângă acoperiş, şase, şapte „icoane”.
Unele cu bărbi, altele cu mustăţi doar, iar ultimele, mai jos,
complet bărbierite.
- Semnul evoluţiei speciei - remarcă Petrică.
- Se vede că, pe vară, a fost secetă pe aici. Uite, oamenii au scos „icoanele” pentru ploaie şi dacă Dumnezeu a rourat pământul, oamenii s-au dus la treburile lor, uitând „icoanele” spânzurate sub acoperiş, constat eu plictisit.
- Îmi face impresia că pe aici se fac exerciţii pentru spânzurători... Niciodată nu poţi şti ce-ţi rezervă viitorul. Trebuie să fii pregătit şi pentru spânzurătoare. Se pare că oamenii ştiu ce au de făcut, cu „sfinţii” din „icoanele” de sub streaşină... încheie înlănţuirea gândurilor noastre Costel, sub sublinierea ortodoxului Amin, psalmodiat de mine.
Când,
nici nu ne aşteptam, pe peron apar vreo treizeci, patruzeci de
ţigani căldărari, cu plete mari, pantaloni largi şi cizme până
peste genunchi; la mijloc aveau brâuri bătute-n cuie de aramă.
Femeile erau gălăgioase, cu basmale pe cap, cercei mari în urechi
şi cu fuste creţe, de toate culorile curcubeului. Gălăgie. Se
ceartă între ei, mai că se iau la bătaie. Tot trenul hohoteşte
de râs. Ţiganii se opresc din sfadă şi se uită la tren. Scot
lulelele din carâmb şi fumează. Vin mai aproape de noi. Ceasovoii
ne păzesc, pe lângă vagoane, jos. Căldărarii se aşează fumând
pe bordura peronului. Se uită la noi, ne măsoară. Vorbesc ceva
răstit, între ei. Noi suntem doar la doi, trei metri distanţa de
dânşii. Glumim între noi, încet, pe socoteala ţiganilor. Să nu
ne audă.
- De-ai noştri sunteţi? Întreabă cel mai bătrân.
- Adică, lămureşte-ne, cum de-ai noştri?
- Păi, auleu, mânca-v-aş, români de-ai noştri, răspunde o ţigancă buzata.
- De, răspunde Costel, români suntem noi, dar nu chiar de-ai voştri.
- Nu-i nimic, îi bine şi aşa. Se cheamă că tot de-ai noştri sunteţi. Vi-i foame? «săracii băieţii noştri, săracii ofiţerii noştri, le-o fi tremurând buricul de foame şi noi...» Continuă ţiganca buzată să le spună ceva balaurilor pe ţigăneşte.
Apoi
vântul a început să bată uşurel, aducând până la uşile
noastre cruntul miros al fumului de lulea.
- Parcă ei n-ar fuma? Păcătoşilor, vă gândiţi numai la voi... Ţiganii îşi scutură lulelele, le pun la carâmb, se ridică şi pleacă cu câteva cârâieli. Au dispărut după gară.
Privim
în sus; e amiază. Ne uităm în jos; ne e foame. Ruşii din tren nu
ne dau de mâncare, pentru că au ajuns în Ţară. Ceilalţi de la
Focşani, sigur nu ne-au trecut la raţie. Strivim în măsele
începutul unor înjurături amare, pentru noua orânduire care nu a
fiert încă ceaiul.
Chiar
în acest minut de amărăciune, ne înveselesc ţiganii care reapar
pe peron, îmbrâncindu-se cu lungi cârâieli, fugărind femeile. Se
apropie de vagonul nostru. Ceasovoii râd şi se dau la o parte; în
vagon, cade o ploaie de pachete şi pacheţele, învelite în hârtie.
Ne ferim de lovituri - în timp ce ţiganca cea buzată, cu voce de
contraalto - strigă pe deasupra tuturor, ca s-o auzim şi s-o
înţelegem: mâncaţi, băieţii mamei, mâncaţi, ofiţerii noştri
cei robiţi..., şi cu nuntă, cu alai, cu vociferări, ţiganii
dispar cu gurile ţuguiate, ne trimit sărutări.
- Straşnici ţigani, remarcă Petrică. Ce scenă minunată au jucat!
Şi
după ce numărăm darurile, găsim 11 pâini - franzelă - 11
pacheţele cu mezeluri, altele cu brânză şi 11 pachete de ţigări
naţionale.
-
Trăiască „Crucea Neagră”, strigăm toţi în cor. Şi ăştia
au dovedit a fi oameni...!
*
Unsprezece oameni,
număraţi, percheziţ ionaţi, am fost băgaţ i în lagărul de la
marginea oraşului. Bordeie murdare, putrede, pline de ploşniţe, în
mijloc o scenă în aer liber, şi mai la
142
fereală,
o baie în care, doar ce intrăm, ne curg trei picături de apă rece
pe cap - de ni se zbârleşte pielea. Doctoriţa, rusoaică, după ce
ne priveşte în toată goliciunea adamică, spunând „haraşo”,
ne dă câte o cămaşă nouă şi câte o pereche de indispensabili
cârpiţi.
Un
colonel rus, înţelegem că e comandantul lagărului - spune şi el
„haraşo” şi ne îndeamnă să ne alegem un bordei, în care să
ne aşezăm.
- Ce să ne mai aşezăm, zice Costel. Mai bine să ne facem bagajele deranjate la control. Odată cu seara, eu colind la Bucureşti, şi voi pe unde veţi putea.
Mie
îmi stă pe inimă îndemnul colonelului de a ne aşeza.
- Ce ştie rusul! Reia Costel. Peste o oră trecem la români. Deocamdată, aici, suntem în lagăr rusesc şi în prepelece sunt ceasovoi.
Alături
de lagăr e un cimitir şi o biserică.
Deocamdată
am hotărât „să facem un tur de orientare”, vorba lui Petrică.
Curând, ne oprim dezgustaţi; prea sunt multe bordeie şi prea
seamănă lagărele unele cu altele.
Ne
aşezăm cu bagaj cu tot, pe băncile de lângă scena în aer liber.
Suntem mai aproape de poartă şi, cu un pas, mai lângă vatra
părintească.
Soarele-i
călduţ, cerul e înalt; ceasovoii picotesc în prepelece, iar două
vrăbii se ceartă pe gard. Un sturz, într-un tufan din cimitir
ciripeşte: „aici, aici”.
- Ba, să avem pardon! Nu venim acolo. Lăsăm onoarea aceasta altora. Să treacă întâi pe acolo, cine ştim noi, răspunde Vasile Zorilă.
Până
una alta, ne încălzim oasele la soare şi aşteptăm să se
deschidă porţile. E greu să fii prizonier la ruşi, în propria ta
Ţară!
Unsprezece
oameni în lagărul de la Focşani; şi soarele apune. Unde-s
bucuriile Moş Ajunului?
- Nu-i nimic, vom colinda mâine, ca-n Moldova,..
Şi
ne-am culcat, în tinda unui bordei, tot ca-n vagon. Somn de cenuşă,
greu, în luptă cu ploşniţele flămânde.
Când
s-a zărit de ziuă, am reînviat, şi odată cu noi ş i toate
dorurile după libertate. Încercând rând pe rând bucuriile
revenirii în ţară, ca şi tristeţile orelor scurse încă între
sârme,
a venit şi seara de Crăciun, în oraş - colindătorii trec pe ia
ferestre şi glasurile lor cristaline aduc în case vestea despre
naşterea Pruncului Sfânt, la Betleemul îndepărtat. Copiii ţării
trec peste oprelişti şi alături de păstorii şi magii răsăritului
biblic aduc, la ieslea din peşteră, cununi din flori de măr,
pentru Prunc şi pentru Maica Preacurată.
Zvonul
oraşului şi melodiile colindătorilor vibrează în inima noastră,
sensibilă pentru astfel de sfinte aduceri aminte şi alături de
îndepărtatele coruri de copii, fredonăm, cu rouă în priviri:
„Sculaţi voi
români plugari, florile dalbe! Că vă vin colindători
Şi
v-aduc pe Dumnezeu
Să
vă mântuie de rău, florile dalbe!”
Bucuriile
sărbătorilor noastre strămoşeşti, cu belşugul şi voia bună de
pe vremuri, au trecut cu gust de cocleală în cerul gurii.
Un
rus apărea de trei ori pe zi şi dintr-o găleată ne împărţea
mâncare. Ceva ce nu se putea înţelege ce-i; foi de varză, arpacaş
şi uneori, peste ele, maţe terciuite.
A
trecut Crăciunul şi după el Anul Nou. Peste drum de lagăr, era o
cazarmă şi acolo se afla o unitate rusească.
Două
zile şi două nopţi, dinspre această cazarmă veneau urlete,
strigăte ca-n pustiu şi lălăieli primitive. Venise Anul Nou -
1949.
În oraş, echipele
de urători cu bice şi buhaie aminteau de Bădica Traian care,
plecând la arat, ca un gospodar cuminte ce era, a trecut Dunărea
pentru că zărise el, înspre încoace, un Ioc curat, sub mărul
rotat şi aici şi-a făcut plugăria, semănând sămânţa nouă şi
generoasă, neamul românesc. La Dunăre apar Ucenicii Domnului, care
binecuvântează această sămânţă, din sufletul căreia va răsări
în lume cu această triplă moştenire: ordinea romană, rezistenţa
143
dacă
şi, peste ele, plămada spiritualităţii creştine...
Iar
echipele de urători şi semănători - asta povestesc, de două mii
de ani, pe la ferestrele luminate.
În
colţul cazarmelor se-aud împuşcături şi urlete de junglă.
Au
mai trecut, în două mii de ani, alte furtuni, poate chiar mai grele
decât acestea. Iar noi nu ne-am oprit din mersul nostru către
lumină. Mereu am arat, mereu am semănat şi binecuvântarea lui
Hristos nu ne-a părăsit. Vom birui şi vrăjmăşia vremurilor
prezente. Pe urmă se va face lumină...
Mi-a urat şi mie,
în fapt de seară, Vasile Zorilă, aşa cum se aud urăturile în
ţinutul răzăşesc al Orheiului, de lângă apa cu cetăţi:
Ploi
la vreme Rod sub plug, Sănătate şi belşug Iar la toate mesele
Numai feţe vesele.
Cele
rele să pornească, Cele bune să sporească; La anul şi la mulţi
ani...
*
Încă o zi, apoi
alta şi încă una. Soare frumos, parcă ar fi primăvară, sau ni
se pare nouă, care venim din locurile cu ierni grele şi zăpezi
veşnice.
Ne
învârtim fără de nici un rost prin lagăr. Ploş niţele ne-au
speriat, sunt tot atât de multe şi de lacome, ca şi-n lagărele de
unde am plecat, îmi pare că avem şi păduchi. Prea mă mănâncă
spinarea.
- Sunt, constată
Costel Vântu cu scârbă şi necaz. Asta-i import răsăritean. Şi
începem, tacticoşi, ca dincolo, despăducherea.
Am
auzit - poate din gazetele de acolo - că s-a descoperit un praf care
ucide paraziţii: D.T.T.-ul. Se spunea acolo că D.T.T.-ul este
descoperirea unui mare „savant sovietic”, căruia Academia
sovietică i-a decernat premiul Stalin. Se mai bâiguia ceva despre
faptul că nişte burghezi din Anglia i-ar fi furat patentul şi că
se lăudau cu această descoperire.
Fapt
cert este că noi ne găsim în ziua de 4 ianuarie 1949 la Focşani
şi ne despăduchem, cum putem, încă n-am văzut D.T.T.
Dar
cum stăm la soare şi vânăm, cu greţoase aprecieri, „iepuri”
străini, deodată portiţa lagărului se deschide şi vin către
noi, câţiva ofiţeri ruşi, în frunte colonelul, apoi un căpitan
român şi mulţi, foarte mulţi plutonieri.
- Ce faceţi voi aici? Ne întreabă colonelul.
- Vânăm păduchi, îi răspund eu.
- Nu se poate. De unde păduchi?
- Poftiţi, de vedeţi, îl poftesc eu politicos, punându-i în ochi, cămaşa mea.
- De ce nu vă spălaţi? De ce nu vă îngrijiţi?
- Nu ni s-a dat săpun, n-avem apă... În aceste condiţii, cu sămânţa adusă de undeva... Ştiu eu ce să mai zic? Noroc că păduchii sunt sănătoşi, altfel am mai aduce pe aici şi tifos.
- Doctorul să ia măsuri, hotărăşte colonelul şi se întoarce spre ieşire.
Căpitanul
român ne înconjoară cu compania lui de plutonieri. Fiecare are un
dosar la subţioară.
- Domnilor ofiţeri,
începe căpitanul - fiecare plutonier reprezintă un judeţ. Ca
atare, un cerc teritorial. Treceţi la judeţ ul respectiv să vă
facă formele de eliberare, îmi vine să râd. Nouă ni s-a spus că
a venit un nou lot de prizonieri din U.R.S.S. şi, cum vedeţi, am
venit 60 de oameni pentru ca să vă luăm câteva date. Lotul
anunţat, cum văd eu, numără unsprezece oameni...
144
- Nu-i nimic, bine că aţi venit; speranţele noastre cresc. Poate că astăzi ne vom elibera, îmi pare că am fost uitaţi aici.
- Ce pot eu să fac? Şi dumneavoastră şi noi suntem la dispoziţia ruşilor. Cum hotărăsc ei, aşa se face.
Formalităţile
odată încheiate, cu bilete de voie la buzunar, ne strângem
bagajele şi hai cu ele pe băncile de la poartă.
Căpitanul
ne face atenţi: nu, nu mergeţi cu noi. Vor veni alţii să vă
scoată de aici. Şi pleacă, salutându-ne.
Este
către amiază şi ne însorim pe băncile de lângă scenă.
- Plecăm, măi băieţi, sau nu plecăm?
- Stăm, răspund eu, stăm să vedem ce se mai întâmplă. Bună ar fi o baie, mă Costele! Aşa, să te bălăceşti în apă caldă vreo oră, să se ducă pe Dâmboviţa toată murdăria de pe noi.
- Cum ajung acasă, întâi mă „îmbrac” în costumul lui Adam şi mă spăl. În timpul ăsta, mama să dea foc ia ţoale, să se stingă neamul păduchilor, şi Costel se scarpină după ceafă.
Se
aude un marş; porţile se deschid larg, iar noi ne luăm repede
bagajele şi plecăm spre porţi. Când colo, ce să vezi? Vreo sută
de bărbaţi şi femei, în uniformă, parcă militari, în rânduri
strânse, cântă ceva în ritm de marş, intrând în lagăr.
Ocolesc
amfiteatrul, se urcă pe scenă. Apoi stau şi aşteaptă. Colonelul
rus cu aghiotantul lui ne îndeamnă să venim la teatru.
- Mergem, Părinte?
- Hai, Costele, să vedem ce comedie mai e şi asta!
Cu
raniţele bălăbănind pe umărul stâng, venim la teatru şi ne
aşezăm toţi la rând pe o singură bancă.
Colonelul stă în
primul rând, cu sublocotenentul rus lângă el. - Puteţi începe -
dă dezlegare colonelul.
Corul
- înţelegem că e un cor, care e trimis de undeva să ne distreze,
ezită.
- Am spus, repetă colonelul, puteţi începe!
- Dar prizonierii nu vin? întreabă dirijorul.
- Ăştia-s, şi rusul ne arată cu mâna.
Printre
corişti trece ca o rumoare şi apoi hohote de râs.
- Pentru asta ne-a trimis Ministerul Armatei de la Bucureşti, lipsind Teatrul Armatei de un spectacol?
- Eu nu ştiu, tovarăşe dirijor; acesta-i lotul de prizonieri pe care îl am în lagăr. Mai mulţi nu am de unde scoate. Dacă aveţi ordin să faceţi aici un spectacol, apoi executaţi-l. Dacă, dimpotrivă, credeţi că nu aveţi pentru cine vă osteni, atunci puteţi pleca. Noi vă conducem până la poartă.
- Să le cântăm ceva, şopteşte o soprană, cu ochii la Costel.
- Ba, pardon, nu-mi stric eu vocea pentru unsprezece oameni, îi răspunde un bas pieptos, cu ochii la mine.
În
cor au loc discuţii contradictorii.
- Ascultaţi - întind eu mâna spre cor - dacă nu vă puteţi hotărî să începeţi, daţi-ne voie să vă cântăm noi marşul lui George Fonea. Poate în felul acesta vă provocăm la o întrecere.
Corul
a amuţit. Dirijorul, cu stele pe umeri, mă măsoară lung, se
întoarce la ai săi, dă tonul şi cântecul porneşte cu: „pan'
la urmă or să piară duşmanii poporului.” Urmează un banc cu
Franco, apoi altul cu Tito, un cântec despre o fată care nu are
altă dorinţă în lume decât ca să se mărite cu un pandur şi
altele.
Păcat
ca-n cor sunt voci bune şi prezintă nişte inepţii. Noi nu
aplaudăm; cei doi ruşi, pentru că nu înţeleg nimic, aplaudă
plictisiţi. Corul, parcă ar fi la o repetiţie generală, cântă
fără vlagă, obosit şi nemâncat.
Profit
de un fel de pauză în program şi mă ridic din nou:
- Ascultaţi, domnilor, dumneavoastră nu ştiţi să cântaţi şi ceva cântece româneşti? Vreo doină cu „frunză verde ca lipanul”, sau „nu e viaţă mai frumoasă, ca în sat la noi?”
145
-
Ştim - răspund câteva voci, ici-colo.
Dirijorul mă
măsoară pentru a doua oară, dă tonul şi „Răsunetul
Ardealului” ne încântă. Apoi o fată cântă frumos o doina de
la munte ş i alta un cântec vesel „cu busuioc verde pe masă...”
Aplauzele noastre şi mulţumirile noastre dinamizează corul.
*
Iată-ne din nou pe
banca de la poartă şi acolo aşteptăm. Corul armatei a plecat,
ducând cu el un marş străin: „Moscova mea, ţara mea”. Mă
gândesc, unde-i Sandu cu scuipatul lui pe lungi distanţe? E bine să
se cocoaţe la galerie, acolo în Iaşul lui! Să, aibă şi
perspectivă şi înălţime.
E
ora 4. Soarele îşi vede cuminte de treburile lui. Dinspre răsărit
bate un vânt subţire, ca lama unui brici. Vântul a plecat de pe
pustiurile de sub Urali şi parcă-mi şopteşte ceva despre Bădiţa
şi despre Sverdlovsk. Bădiţa se chinuie în minele de fier de
acolo, iar seara doineşte cântecele din munţii noştri.
Bădiţa
a rămas acolo şi-n inima mea stăruie o durere ca de moarte. Oare
când va veni el acasă?
Se
aude ceva. În dosul porţilor se dau câteva comenzi. Atenţi, gata
lângă intrare, prindem în urechi comenzi ruseşti, comenzi
româneşti.
Ceasovoiul
deschide larg porţile lagărului şi către noi, strigă impersonal
şi urât „davai” (dă-i drumul).
Ieşim
din lagăr, trecem fără s ă fim controlaţi pe lângă un numeros
grup de ofiţeri ruşi care, fumând, ne măsoară cu privirile şi
intrăm într-un cordon de pază, format dintr-un pluton de ruşi si
două plutoane de români. Soldaţii şi ofiţ erii, după ce ne
numără, râd a ironie, cu mâna la gură. Atâta armată, cu atâtea
balalaici, pentru unsprezece oameni care se eliberează...
Chiar
şi colonelul rus pufneşte în râs: caraghioasă situaţie. Ridică
din umeri a neputinţă şi rosteşte: duceţi-i la gară.
Pe
lângă trotuare cordonul cu cei doi căpitani în cap, iar la
mijloc, pe centrul drumului, noi, cei unsprezece. Soarele şi
trecătorii se miră: „mă, ce-o fi cu ăştia? Ce atâta pază în
jurul lor?!”
Mergem
doi câte doi, ca nişte şcolari cuminţi, cu raniţele pe umeri, în
loc de ghiozdane. Când ajungem în centrul oraşului, căpitanul
român ne îndeamnă să strigăm lozinci.
- Cine? Noi? Râde Costel.
- N-ar fi mai bine oare să cântăm vreun marş domnule căpitan, răspund eu; sunt foarte dispus să cânt „Deşteaptă-te române”.
Căpitanul
se uită la mine speriat şi mi-o retează scurt: Asta nu se poate.
Asta
ne-a adus aminte de o întâmplare cu o sută de ofiţeri români,
cărora escorta le-a pretins, intrând în Bălţi ca ei,
prizonierii, să cânte ceva. Şi cei o sută de români, purtaţi pe
uliţele acestui oraş vreo două ore, au cântat toate marşurile
româneşti: „Poporul lui Traian”, „Fie a voastră întreaga
ţară”, „Deşteaptă-te române”! Populaţia, câtă mai
rămăsese acolo, stătea pe trotuare, asculta şi nu-i venea să-şi
creadă urechilor ceea ce auzea. Locotenentul rus, care mergea în
frunte, meloman pe cât se pare, zâmbea fericit, bătând măsura
marşurilor...
Eram
foarte dispus să-mi încerc glasul aici la Focşani măcar cu
„Ştefan Vodă al Moldovei”. La comanda căpitanului,
deziluzionat de noi, soldaţii din escortă au prins a răcni lozinci
cu Ana, cu Teohari şi cu Luca, dându-şi ochii peste cap, ca nişte
cocoşi care-şi cunosc precis cucurigu!
Eu
fluieram încetinel despre Ştefan Vodă al Moldovei, pe care-l
invocam să nu mai stea la Putna, ci să urce spre munte şi la
sunetul cornului să-şi adune ţara, spre a ne scăpa de liftă.
Soldaţii, cu ochii peste cap, strigau lozinci...
La
gară, dacă am ajuns, cordonul s-a strâns în jurul nostru şi cei
doi comandanţi - rusul şi românul, s-au salutat în cele două
limbi, apoi ne-au spus că suntem liberi...
Două
comenzi, întâi rusul, apoi românul şi plutoanele părăsesc gara,
în scrâşnetul cuielor
146
de
bocanci.
Unsprezece
oameni eram liberi în gara Focşani. Simt gust de leşie în gură.
Asta-i oare gustul libertăţii?
S-a
înserat, se aprind luminile şi noi, tăcuţi, facem un ocol prin
centru. Tresar când întâlnesc vreun rus. Mă uit în jur: unde-i
ceasovoiul?
Lângă
gară, o cârciumă şi acolo-i cârciumar un român, care stă în
prag. Când ne zăreşte mai bine, coboară până pe trotuar:
- Acum aţi venit, domnilor?
- Acum, domnule.
- Fiţi buni, nu vă supăraţi, şi poftiţi la mine în casă.
- Păi, să vedeţi, noi nu avem bani...
- Nu face nimic. Eu vă poftesc în casă la mine, nu la cârciumă. Vă rog, nu mă refuzaţi
Şi
la îndemnurile omului, trecând printr-o sală mare unde câţiva
clienţi se cinsteau cu „Galbenă de Odobeşti”, am trecut mai la
fond, într-o cameră curată, îmbrăcată în covoare moldoveneşti,
cu o masă mare, aşternută la mijlocul camerei.
- Domnilor, timid începe gazda, am avut şi eu un fecior în Rusia. Am înţeles că s-a prăpădit pe acolo, de frig, de foame şi de tifos. Îl chema Ion Ţăranu, aşa cum şi eu mă numesc.
- L-am cunoscut, domnule, răspund câţiva. Dumnezeu să-i ierte, s-a prăpădit. Bun român! Omul lăcrimează şi continuă:
- De dorul lui mi s-a prăpădit şi femeia, acum un an. Pentru sufletele lor triste, vă rog să-mi daţi învoire de a vă ospăta în seara asta. Căci sunteţi flămânzi, însetaţi şi goi...
Şi-am stat o oră
sau două la praznicul mamei care s-a stins după feciorul prăpădit,
în pădurile de la răsărit...
*
Şi iat ă-ne acum,
când miezul nopţii bate în inima turnurilor înalte, la ultima,
grăbită strângere de mână. Un tren duce către oraşele şi
satele Moldovei, iar celălalt spre Bucureşti şi spre Transilvania.
Simt
ca o sfâşiere; simt că mă destram, mă simt gol şi singur.
Am
fost mii, apoi unsprezece şi acum stăm pe raniţe, pe coridorul
vagonului, doi. Costel, înalt, ciolănos, cu capul plecat, tace.
Dincolo de geam e
întuneric beznă. Mă întorc de acolo şi mă aşez alături de el.
Nu pot urmări nici un gând întreg; familie, mamă, prieteni? Mi-i
gura amară. Pe suflet parcă stă o piatră de mormânt. Ce-i cu
mine? Unde-i bucuria libertăţii?
*
Bucureşti,
Gara de Nord. Este ora 6 dimineaţa. De la geam privesc luminile
capitalei.
Cu
mulţimile ce coboară şi printre călătorii care urcă, înaintăm
greu spre ieşire. Constat că-s mai puţine ceasuri de-a lungul
peroanelor. Cine le-o fi adunat?
Costel,
înalt, se uită, iscodind grupurile de oameni.
Dar
abia am păşit pe peron, dincolo de portiţe, şi-i văd pe Costel
înotând prin mulţime strigând: uite-i, acolo! Dispare în
îmbrăţişările cu lacrimi şi flori ale părinţilor, surorilor
şi fraţilor lui.
Mulţi,
constat eu, mulţi şi toţ i voinici, ca brazii. Privesc scena, cum
privesc şi alţii. Iată-l pe Costel, cu un buchet de flori în
mână, suflându-şi zgomotos nasul şi căutându-mă, prin gloată.
Zărindu-mă,
mă trage de-o mână lângă el şi cu recomandarea: vedeţ i, cu
dânsul am venit - mă predă în braţele familiei sale. Căciula şi
mantaua ajung în picioarele călătorilor...
Rămas
singur în gară privesc cu atenţie oameni şi locuri. Ies mai la
urmă în bulevardul
147
Golescu;
văd un tramvai, traversez strada şi m ă opresc la un chioşc cu
ziare. Toate vorbesc despre o echipă de nituitori de la Galaţi,
care a bătut într-o zi, nu ştiu câte nituri. Apoi despre grevele
din apus şi despre nenorocita stare materială a muncitorului
american.
Pe un afiş citesc
despre fericirea de a fi colhozic şi despre luminoasa viaţă a
lucrătorului din uzinele sovietice.
Scuip
în locul lui Sandu şi, scârbit de minciună şi de toate, plec,
Plec mai departe să văd oraşul. Ca să mă lămuresc, încă de la
început.
Îmi
îndes căciula pe cap, mă închei la toţi nasturii mantalei, îmi
potrivesc raniţa pe umăr. Lume multă, tramvaiele supraaglomerate.
Oamenii speriaţi de vreo eventuală întârziere, lucrători şi
funcţionari, stau ciucure pe treptele tramvaielor, iar pe stradă
aleargă ca turbaţii; acolo, la serviciu, li se va citi gazeta ş i
vor fi chestionaţi despre treburile politice. Râd singur, mergând
cuminte pe stradă. Mai să mă dea jos un lungan, ce aleargă după
un tramvai. Disperatul va asculta articole din Scânteia,
va aplauda frenetic vreo idioţie tipărită, sau undeva rostită ş
i apoi, cu maţele chiorăind de foame şi cu frica de a fi atacat pe
stradă, pentru vreo încruntare din sprânceană, va merge să
strige lozinci, pe care nu le pricepe. Va urla că e bine, că n-a
fost niciodată mai bine decât acum iar somnul lui va fi somn de
iepure fricos.
Poţi
să faci ţara ţară, cu disperaţii ăştia?
Trec
prin Plevnei şi privesc de departe „Casa studenţească”. Şi
acolo a încremenit orice gând românesc. Iată, mai jos, în
stânga, Cişmigiul, frumosul nostru Cişmigiu. Parcă acolo în
fund, nu mai sunt toţi copacii! Şi-i murdar.
O
iau pe bulevardul Elisabeta, în sus, pe lângă Cercul Militar şi
ajung în Calea Victoriei. La cinematografe rulează „Balada
Siberiei” şi alte lupte de partizani. Acolo, a fost „Cartea
Românească”
şi puţin mai departe „Alma mater” - Universitatea. Ce s-o mai
fi învăţând pe acolo? Limba rusă, marxism-leninism şi
materialism dialectic?
Iată
cum se idioţeşte o naţie!
Şi
oare, nu e nimeni care să priceapă acest lucru?
Palatul
telefoanelor este la locul lui, Teatrul naţional a dispărut, uite
colea Palatul regal, cu o aripă în roşu şi, peste drum,
Ministerul de Interne. Ei, cu ăştia, cred eu, voi avea o întâlnire.
Stau
şi mă uit, când la Palat, când la Ateneu şi pe urmă la Interne.
Ce Dumnezeu! Nu s-a găsit un alt loc pentru o astfel de instituţie?
Ies
pe lângă Fundaţie în Bulevardul „Brătianu”. Totul este la
fel, cum a fost şi mai înainte. Ba nu; constat că pe unde au fost
case bombardate s-au făcut grădiniţe, iar străzile sunt foarte
murdare; hârtii, coji de seminţe, democraţie populară.
În
fund, Academia Comercială şi b ănuiesc - în continuare - aceleaşi
case şi aceleaşi străzi, până la Şosea. Ce greşeală! Celei
mai frumoase străzi din Bucureşti să i se dea numele unui general
rus! Ce greşeală!
Apoi,
uite Universitatea şi pe Mihai Viteazul cu barda-n mână, strigând
îndemnul: „puneţi mâna pe topoare, plesniţi în frunte balaurul
şi lifta care vrea să înghită Ţara şi gândurile. La luptă,
fraţi români!”
Apoi
Halele centrale - murdărie, ca la „hale” şi dincolo, pe deal,
Patriarhia... “... Şi unul din ucenicii lui, pe numele lui Iuda,
mergând la Sinedriu, l-a vândut pe Iisus, pentru 30 de arginţi...”
Peste
drum de biserică, stă adunarea parlamentului şi vântură vorbe ş
i pun greutăţile pe ţară. Iar marele arhiereu binecuvântează în
numele lui Mamona. Şi ţara geme, asudând şi blestemând. Unde
eşti, Doamne?
...
Apoi, am bătut la u şa unei biserici şi, dacă am intrat,
îngenunchind lângă mormântul voievodului Brâncoveanu Constantin,
m-am rugat adânc pentru sufletele celor ce s-au prăpădit în
luptele din răsărit şi în lagărele din acea ţară. Pe urmă
mi-am adus aminte de Urali şi de Bădiţa şi de toţi ceilalţi,
rămaş i în grele cazne, în pădurile ş i ruinele ruseşti. Am
plâns cu amar pentru trudă, pentru încercări şi pentru ţara cea
ticăloş ită. Apoi am mulţumit blândului Iisus pentru că m-am
întors acasă. Şi sărutând lespedea de pe mormântul voievodului
decapitat pentru dubla lui credinţă în Dumnezeu şi în Neam, am
ieşit la soare, luminat, cu
148
mărgăritarele
Bobotezei sub gene. Facă Dumnezeu cu mine ce va voi. Sunt pregătit.
*
Este ora amiezii.
Lângă liceul Matei Basarab, la un chioşc, se vinde pâine. Mă
aşez, resemnat, la coadă, aşteptând să-mi cumpăr o pâine.
Ajuns în faţa vânzătorului, acesta îmi cere cartelă.
- Nu am, domnule vânzător, aşa ceva. Dă-mi te rog şi mie o pâine.
- Fără cartelă, nu se poate.
M-am
dat la o parte; m-am uitat înc-odată la pâinile Bucureştiului. Cu
mălai într-însele. Totuşi, sunt mai aproape de ceea ce ar trebui
să fie o pâine. Au şi ceva grâu în ele. Cum stăteam aşa şi
reflectam asupra imposibilei pâini pe care o mănâncă moscoviţii
- neagră ca pământul şi acră de ţi se strepezesc dinţii - în
braţe îmi pune o pâine o femeie bătrână care, grăbită,
dispare după colţ.
Eu
strig după dânsa:
- Doamnă, să v-o plătesc... Femeia a dispărut într-o curte şi poarta s-a închis în urma ei. O altă femeie înaltă şi slabă, privind la toată întâmplarea, încheie:
- Zi şi dumneata bogdaproste, cine ştie ce-o fi în sufletul ei cel amărât? Te-o fi văzut atât de zdrenţuros...
„Flămând am fost
şi mi-aţi dat să mănânc...” se împlinea Scriptura, iar eu
mi-am făcut semnul crucii...
*
Aici e micul bloc în
care locuiam eu, pe vremuri, împreună cu sora mea, Anca. Casa este
tot aşa, cum am lăsat-o, curată şi exact pe locul ei. Holul mare
e la locul lui. Şi scara duce la etajul I; acolo, la al 6-lea
apartament era cartea mea de vizită...
Cu
raniţa pe umărul stâng, cu sacul de merinde la şold - în care
simţeam căldura pâinii proaspete - şi cu bidonul fără apă,
zăngănind, urc o treaptă apoi altele, ajung la etajul I. Aceiaşi
locatari în dreapta şi în stânga scării.
Încet,
una câte una, urc scările spre II. Pipăi bara, încerc luminile;
vecin la II - acelaşi nume. În faţă, apartamentul 6 şi acolo, la
locul ei, cartea mea de vizită.
Iată-mă
în prag la mine. În toată casa, nici un zgomot. Simt ca o
strângere de inimă: ce spune tăcerea aceasta?
Sun.
Aud glasul soneriei dincolo de uşă. Mă dau un pas înapoi şi
aştept. Nici un semn de viaţă. Dar, dacă sora mea nu este acasă?
Sun
a doua oară, apoi, la scurt timp dau semnalul, aşa cum obişnuiam
pe vremuri, când mă întorceam de la catedră.
În
clipa următoare, uşa se deschide brusc ş i sora mea dă un strigăt
de bucurie şi de mirare: „Daniel” şi, hohotind, cade la pieptul
meu. Eu o mângâi şi o îmbrăţişez:
- Anca, sora mea cea
dragă, bine te-am găsit sănătoasă... Lacrimile mă podidesc şi
plângem amândoi, pentru bucurii şi pentru tristeţi.
*
Peste un ceas, după
ce m-am spălat, alături de Anca trec prin încăperi. Toate sunt
aşa cum le-am lăsat: paturi, tablouri, bibelouri. Cu un scrâşnet
de fier ruginit, Anca deschide uşa de la biroul meu. Întuneric şi
miros de cameră nelocuită. Când ridică perdelele şi soarele
intră în cameră, pe toate văd praf alb, pus de vreme. Uite, aici
cărţile mele - cât le-am dus dorul - şi dincoace, masa de lucru.
Mă apropii. Pe masa-birou, o fotografie de-a mea. Mă uit la mine. A
nins vremea firicele de praf fin pe frunte, pe faţă, pe umeri. Sunt
opt ani de când nu am fost pe aici...
149
- Dacă tu ai plecat la bătălie, aici n-a mai intrat nimeni. Apoi a venit vestea că tu ai murit, la Stalingrad. Iar mama şi-a rupt inima de jalea ta. Şi-a hotărât ca pe veci să rămână această cameră aşa cum ai lăsat-o tu, atunci când ai plecat... Şi eu am respectat hotărârea mamei. Cum vezi, s-a aşternut uşor, an după an, praful pe toate. Acum, pentru că ai înviat, voi face aici curăţenie.
- Ce fac părinţii? Celelalte surori?
- Sănătoşi, toţi te-aşteaptă. Mama ţi-a făcut toate pomenile pe la mănăstiri, aşa, ca pentru morţi, iar tata ţi-a făcut cu mâinile lui, un mormânt şi ţi-a pus o cruce, în cimitir la noi... Când în vara lui 1946 - după patru ani de tăcere - am primit veşti despre tine, că exişti pe undeva, în Rusia, a fost în casa noastră bucurie pentru fiul cel înviat. Totuşi, cu strângere de inimă, mama a susţinut că mormântul şi crucea să rămână la locul lor. Ai să le vezi, acolo.
- Anca, mâine seară plec acasă.
- Mergem împreună.
- Dar soţul tău?
- Paul e la Aiud. A fost arestat la 15 mai..., şi lacrimile-i curg încet pe amândoi obrajii, suspinând: niciodată bucuriile nu sunt complete...
*
E noapte târziu şi
somnul nu se lipe şte de mine. În patul moale ş i curat, când
încerc să aţipesc, parcă vine un val şi mă fură. Mă trezesc
brusc şi deschid ochii mari către luminile de pe stradă.
Întind
o pătură jos, pun perna sub căpătâi, trag plapuma peste mine şi
aş a, la podele, pe parchet, adorm imediat somn de plumb, din care
mă trezesc perfect odihnit, pe la amiază.
Anca
râde:
- Ce-i cu tine?
- Anca, fată dragă, era prea moale patul. M-am obişnuit să dorm pe blat. Cine ştie, nu e bine să-mi pierd obiceiul.
*
Trenul păşeşte
lin peste Siret, apoi taie Moldova către Nord, înghite flămând
kilometri de cale ferată. Călătorii din faţa mea moţăie sau
dorm chinuiţi, bălăbănindu-şi capetele în oscilaţiile
vagonului. Anca, pe umărul meu, doarme liniştită, cuminte...
Departe,
departe, în răsărit, la cazne, au rămas prietenii mei şi o parte
din inima mea cu dânşii. La Aiud, în celula îngheţ ată, de la
15 mai se chinuie Paul şi fraţii mei. Şi pentru ei sângerează
cealaltă parte a inimii mele.
Mă
uit când spre răsărit, când spre Aiud. Dorul mă duce prin
mlaştini, prin păduri cu fiare sălbatice, iar în faţă,
salvator, se arată muntele suferinţei. Acolo, la creastă, mâinile
tatei mi-au săpat mormântul şi mi-au aşezat crucea. Iar mama,
plângând, mi-a semănat busuioc la căpătâi.
Merg să mă răstignesc!
Am ales ispăşirea!
Pentru păcate;
Pentru învierea de mâine!
Am ales ispăşirea!
Pentru păcate;
Pentru învierea de mâine!
SFÂRŞIT