Destin: ORANKI. Amintiri din captivitate 2

AL 8-LEA SINOD ECUMENIC

Am constatat că în lagăre sau puş cării problemele religioase sunt de mare actualitate şi pasionează, în condiţiile de viaţă pe care le ai aici, cu primejduirea vieţii la tot pasul - raporturile cu veşnicia se echilibrează şi sufletul este pus pe primul plan.

Probleme de conştiinţă, probleme de întoarcere la Dumnezeu, de trăire în duh a legii morale ş i multe alte aspecte ale manifestărilor spirituale - reafirm, niciodată şi nicăieri nu se pun mai insistent decât în locurile de chinuire.

Războiul s-a terminat; sufletele au fost răvăşite şi apoi î şi caută sprijin şi pace în Dumnezeu. Salvarea pentru acum şi pentru lumea de dincolo se caută ş i se află în Iisus. De aceea Biblia a fost cea mai întrebată, căutată carte în lagărele ruseşti. Copiată şi difuzată, lumina sufletului, aşeza furtunile, împăca pe om cu suferinţa.

În puşcării, problemele religioase erau aceleaşi dar Cartea ne lipsea. Tânjeam după ea. Şi când puteam găsi câteva pagini din Sfânta Scriptură, acestea erau „sorbite” şi treceau, cu mii de precauţiuni, din celulă în celulă.

Când, la o minuţioasă percheziţie - la Aiud în 1955 - a fost găsită o astfel de comoară - nu ne-a îndurerat atât pedepsirea lui Leonid, cât faptul pierderii iremediabile a sfintelor pagini.

O altă latură a problemei o formau în lagăre - Oranki, Mănăstârca - cercurile de ofiţeri, care studiau şi tălmăceau Sfânta Carte sub controlul activ al preoţilor.

Prin bordeie se năşteau discuţii, mai ales în jurul problemei unit ăţii creştine. Contactul creştin cu lumea catolică şi cea protestantă - de diferite nuanţe - ne-a pus în situaţia de a ne compara învăţăturile şi manifestările religioase. Trebuie să fac însemnare de faptul că, în lagăre, după ce ne-a fost permis serviciul religios, românii au organizat coruri religioase atât de bine puse la punct, încât la liturghiile de Duminică erau tot atât de numeroşi protestanţii şi catolicii, cât şi ortodocşii noştri. Frumuseţea serviciului nostru divin a fost o revelaţie pentru bisericile apusului. La Mănăstârca ortodocşii slujeau pe la orele 8 dimineaţa; la cină - protestanţii; la orele 9 se oficia missa catolică. Eram invitaţi la serviciul religios şi ne duceam, cei ce înţelegeam ce se comemorează acolo. La orele 10 urma liturghia ortodoxă. Iarna, dar mai ales vara, când slujeam afară, pe platou, tot lagărul era prezent, ca la o manifestare cu drag aşteptată, în duminicile de vară, de prin poiene apăreau femei, copii, moşnegi care stând la distanţă, în afara sârmelor, se închinau, se rugau şi îngenuncheau odată cu noi. Pe acolo era mare lipsă de preoţi. Dar toţi mujicii erau creştini; chiar dacă biserica era pusă la pământ.

An după an, această problemă rămâne vie şi întrebarea se pune tot mai limpede, înţelegem; au fost multe cauze care au dus la ruptura dintre apus şi răsărit, în anul 1054 şi, mai apoi, despărţirea dintre catolici ş i reformaţi, începând cu Hus, cu Luther, Calvin şi Zwingli, până la ultimii reformatori de mai mică importanţă, înţelegem apoi, că prăpastia s-a adâncit cu timpul ş i pare imposibil de acoperit. Dar mai cu seamă acum, în orele prezente, când creştinismul - în întregul lui - este atacat, cu intenţia de a fi desfiinţat. Măcar în faţa primejdiei comune, nu şi-ar putea da mâna frăţeşte, făcând front comun, toţi acei ce-i mărturisesc pe Hristos ca Domn?

Dimitrie Bejan

Salvarea culturii şi civilizaţiei creştine nu poate veni din afara lumii creştine. Deci, la luptă pentru unitate creştină şi, apoi, la luptă pentru salvarea sufletului!

Şi, dacă din sânul credincioşilor se fac tot mai des auzite aceste chemări la unitate, se înţelege că oamenii de răspundere ai bisericii trebuie să se mişte.

Vag, ajunsese până la urechile noastre vestea că-n apus, pe la Strasbourg şi pe la New York, sunt nişte comitete de luptă creştine,

În care intraseră reprezentanţ i creştini de toate nuanţele. Isvestia, gazetă oficială, a pomenit odată sau de două ori despre o „Internaţională neagră” care atacă ideologia comunismului.

Iată, strigau pasionaţii problemei, creştinii de pretutindeni gândesc la fel, fie că trăiesc în America, fie că se află în Karaganda.

Într-o seară, era la începutul lui mai 1946 - pe o bancă între bordeie stăteam câţ iva preoţi români. Vorba noastră stăruia asupra unei încercări de discuţie interconfesională, ca să ne lămurim atât pe noi, prin acest contact direct, cât şi pe credincioşii ortodocşi, despre ce se poate face în problema unirii bisericilor. Eram şapte la număr, în seara acelei zile. Şi sorţii au căzut pe mine; să merg să stau de vorbă cu celelalte „strane”...

Într-un bordei, aproape de mine, se aflau doi preoţi italieni: un călugăr franciscan - don Armenie - de la o mănăstire din nordul Italiei şi un preot secular - don Allai, din Roma.

Îl întâlnesc de don Armenie, seara - la o zi, două după ce primisem împuternicirea de la preoţ ii ortodocşi, şi ne plimbam pe aleea din fundul lagărului, de la Mănăstârca. Şi-i întreb, după un timp:

- Don Armenie, mata eş ti catolic, iar eu sunt ortodox. Pe mine mă pasionează problema unirii creştinilor. Te rog să fii bun şi să mă lămureşti, cum vedeţi dumneavoastră această problemă?

Don Armenie m-a privit cu teamă şi mi-a răspuns:

- Să mă ferească blândul Iisus şi fericita Fecioară ca eu să discut astfel de lucruri. Acestea sunt exclusiv de competenţa Părintelui, Papa. Numai el - sau împuterniciţii lui pot pune şi rezolva astfel de probleme. Nu pot, nu pot... Şi, schimbând subiectul, povesti despre frumuseţile munţilor din nordul Italiei. Don Armenie era alpin¹².

Seara următoare stau de vorbă cu don Allai. Îmi povesteşte despre frumuseţile Romei, de trei ori milenară, de trei ori imperială. Tot ce-mi spune este încântător şi-mi întăreşte şi mai mult dorinţa ca-n viitor - sperând că nu voi muri până la anul 2000 - să vizitez Italia. Dar timpul se scurgea şi pe mine, deocamdată, altceva mă ţinea aici.

Don Allai, iartă-mă că te întrerup, vreau să te întreb ceva, care mie îmi stă la inimă. Uite, totul e bine şi frumos, după voia lui Dumnezeu. Mata eşti preot catolic şi eu preot ortodox. Te rog să mă lămureşti - ca lămurirea s-o duc mai departe la fraţii mei de-o lege şi de-un sânge; în ce condiţii se poate face unirea ortodocşilor cu catolicii?
Vai de mine, o, Santa Maria, Iisus, Maria, iertaţi-mă, dar astfel de probleme sunt de resortul exclusiv al Sfântului Scaun.
Bine, don Allai, îi răspund eu, dar părerile matale nu angajează catolicismul, după cum ale mele nu angajează ortodoxia.
Ştiu, răspunde don Allai - dar la noi nu se pun astfel de întrebări. Presupunând totuşi că aş vrea să discut cu dumneata problema unirii dintre noi, ar trebui să am o împuternicire din partea Părintelui, Papa.
Exclus să o poţi căpăta - răspund eu; nici nu are sens să pretinzi la Roma aşa ceva. Eu însă nu am nevoie de o astfel de împuternicire de la Bucureşti, sau de la Constantinopol. Sunt preot ortodox şi, fie că mă găsesc aici pe Volga sau la Arhanghelsk, eu reprezint în faţa dumitale ortodoxia şi pot discuta orice şi concluziile mele nu angajează şi nu obligă la nimic biserica. Dealtfel, discuţiile noastre nu ar avea alt caracter, decât acela de a schimba păreri. Şi, de unde ştii? Poate că aceste întâlniri dintre noi pot genera acţiuni frumoase în viitor.

¹² Vânător de munte.

ORANKI. Amintiri din captivitate

Eu stau hotărât pe principiul că frontul e copt şi-n această problemă trebuie făcut ceva; să ne apropiem, să ne unim în duhul dragostei Mântuitorului comun şi a jertfei Lui mântuitoare, valabilă pentru toţi cei ce cred în El.

Don Allai mă ascultă, dă din cap afirmativ, dar totuşi conchide: „Ce pot să fac? Nu am împuternicire, adresaţi-vă Sfântului Scaun”.

Oare încercarea mea să se încheie atât de lamentabil? Nu, nu

Depun armele. Dacă Italia nu poate discuta, haidem în Germania. Cine ştie? Poate acolo vom găsi mai multă independenţă de gândire, de acţiune.

Raţionamentul meu a fost just. Părintele Dr. Aloia Ludwig - de la Bonn, căruia mă adresez, zâmbeşte auzind povestea încercărilor mele.

Da, este un canon pus de Sf. Scaun pentru a frâna aceste discuţii, care niciodată nu ştim unde ajung, însă, eu personal cred că, contrariul canonului în speţă, dacă accept propunerea unei discuţii ea nu angajează catolicismul şi nici ortodoxia, mai ales că - eu cred - ne vom mărgini la informaţii din lumea noastră şi din lumea ortodoxă.
Eu merg mai departe, Dr. Ludwig, şi cred că dacă Dumnezeu ne-a pus faţă către faţă,

pe atâţ i reprezentanţi ai confesiunilor creştine, asta a făcut-o şi cu scopul de a ne cunoaşte. Şi dacă ne vom cunoaşte mai bine, s-ar putea ca gândul cel bun al unirii noastre să nu mai sperie pe nimeni. Dumneata la Bonn, don Allai la Roma şi eu la Bucureşti am putea arăta căldura dragostei cu care ni s-au îmbăiat sufletele în credinţa marii minuni. Cine ştie? Punem şi noi umărul să urnim carul istoriei, împotmolit la 1054. Apoi putem întinde o mână de frate şi peste anul 1500.

Şi am căzut de acord: pentru a fi scutiţi de curiozitatea nedorită a Comisarului, vom discuta la o masă - între bordeiele 14 şi 15 - trei preoţi ortodocşi, trei preoţi catolici şi trei preoţi reformaţi.

Am plecat fericit la confraţii mei şi adunarea celor şapte, convocată ad-hoc, a desemnat încă doi reprezentanţi pentru şedinţele celui de al 8-lea „sinod” ecumenic, în persoanele preotului Gh. Beşchea-Buzău şi Const. Popescu de la Muscel.

Până noaptea târziu am lucrat la programul sinodului: probleme în discuţie, materiale de comentat, translatori.

Totul trebuia făcut în secret.

Dimineaţă, în „piaţa robilor”¹³ de la poarta lagărului, aşteptând repartizarea la lucru, mă caută Dr. Ludwig şi luându-mă deoparte îmi spune:

Ştii că n-o să putem face nimic?
De ce? întreb eu contrariat.
Dumneavoastră, pe noi catolicii ne socotiţi schismatici şi, ici-colo, ni se aruncă o vorbă: că am fi eretici (din pricina dogmelor mai noi, pe care le avem). La rândul nostru vă socotim schismatici. Deci între noi putem discuta; nu-i nici un impediment. Ce facem însă cu reformaţii?
Foarte bine, discutăm şi cu ei: cât ştiu, ei sunt tot creştini!
Ai dreptate; dar pentru noi şi pentru voi ei sunt eretici. Ori cu ereticii nouă ne este oprit să discutam - sub ameninţarea pierderii preoţiei - aşa că-i dificilă problema sinodului!
Atunci, răspund eu, sinodul nostru va avea un dublu aspect; discuţii între ortodocşi şi catolici şi apoi între ortodocşi şi reformaţi; pe noi nu ne opreşte nimic de la astfel de discuţii.
Prea bine - se luminează Dr. Ludwig. Aşadar, pe mâine. Dar, vă rugăm, ca în discuţiile cu protestanţii să arătaţi şi, dacă se poate, să apăraţi poziţiile catolice. Aseară am discutat cu preoţii catolici, germani, austrieci şi unguri - şi lucrurile le-am gândit întocmai, cum le stabilim acum noi doi. Constat - încheie Dr. Ludwig - pentru a mia oară, prezenţa Duhului

¹³ Locul de adunare a brigăzilor.

Dimitrie Bejan

Sfânt între noi.

10 mai, seara - adunare în sala de mese, cu discursuri ş i cântece. Se preamăreşte regalitatea română - un rege democrat - şi strânsa colaborare cu forţele poporului, sub conducerea dr. Petre Groza. Ce ironie, ce caraghioslâc! Rege - larg democrat - în fruntea unui stat ce merge rapid la schimbarea formelor sociale. Cum mai poate să stea un rege pe tronul său? Peste un an va fi nevoit să plece.

Deci, 10 mai seara. La o masă mare, acoperită cu un cearşaf - se deschid şedinţ ele sinodului nostru. Faţă în faţă, delegaţiile. De o parte cele conduse de Dr. Ludwig, Părintele H. Hartman de la Praga şi Pr. D. Bader de la Fulda. De cealaltă parte, ortodoxia. La capetele mesei, profesor Profiru Pop de la Alba-Iulia - translator de limbă latină ş i, pentru limbă germană, colonelul Aurel Luncan de la Suceava şi sublocotenentul N. Gabriel - teolog catolic din Bucureşti. Pe masă, trei Biblii: una românească, una germană şi a treia franceză, ediţia Crampon. Deasupra noastră Cerul, iar la apus soarele.

Şi discuţiile au început frumos, aşezat, cuminte. Istoria celor două mii de ani de viaţă creştină a curs limpede prin faţa sinodalilor. Doar noi, ortodocşii, avuseserăm în mâinile noastre cândva - nu-i mult de atunci - cărţile pe care-şi făceau învăţătura apusenii. Apoi, a doua seară şi în celelalte care au mai urmat, până la numărul de 30 de şedinţe - au însemnat serioase întâlniri ş i pasionate apărări de poziţii. Ardea sufletul în mine cât eram la muncă, şi aşteptam seara ca pe A Doua Venire. Părintele Ludwig - înalt, alb la faţă ca hârtia, cu păr negru, lung, precis în informaţii şi adânc cunoscător al bisericii sale, a observat just în argumentarea mea o sumă de contradicţii. „Noi, zise el - ne fundamentăm gândirea pe Aristotel, iar ortodoxia pe Platon. Ortodocş ii întrunesc spiritualitatea elină, iar noi ne legăm de moştenirea practic romană. Dar Hristos, acelaşi este şi pentru noi şi pentru voi. Când vor înţelege oare popoarele acest lucru?”

„Sinodul” şi-a ţinut şedinţele la aceeaşi masă şi la aceeaşi oră, tot timpul. Dar secretul n-a mai rămas secret, în seara a doua, în spatele catolicilor au apărut câţiva nemţi; lângă banca noastră, câţiva români şi lângă translatori, nemţ i şi unguri, în serile următoare asistenţa a crescut considerabil, încât cei ce nu ne puteau privi s-au suit pe bordeiele vecine. Când discuţiile s-au stins, în spatele delegaţ iei catolice, aliniaţi ca la paradă, făcând zid, stăteau o sută de preoţi catolici şi, în spatele lor, sute de ofiţeri catolici.

În spatele nostru, încă patru preoţi români-ortodocşi şi sute de ofiţ eri români, în spatele translatorilor, circa 200 de pastori protestanţi cu credincioşii lor. Mai la un colţ, cei doi preoţi italieni.

Şedinţele erau urmărite cu viu interes ş i au devenit chiar motiv de discuţii interminabile, prin bordeie, până noaptea târziu. La ultima şedinţă, am rezumat concluziile la care ajunseseră sinodalii. Asistenţa din loje şi de pe bordeie ne-a aplaudat frenetic - subscriind în felul acesta - hotărât - la concluziile noastre. Şi când ne-am îmbrăţişat - ortodocşi şi catolici, în ochi aveam lacrimi de bucurie. Peste capetele noastre plana, în razele soarelui ce apunea, Sfântul Porumbel.

Era primăvară-n toi; cald, frumos, vreme bună. „Sinodul” îş i deschide la 10 iunie 1946 şedinţele, pentru a doua întâlnire, dintre ortodocşi şi reformaţi - la aceeaşi mas ă, în aceleaşi condiţii, cu aceiaşi translatori, cu aceeaşi asistenţă numeroasă. Pe banca din faţă iau loc Părintele V. Costaş, pastor calvin de lângă Budapesta (oraşul Baia), Părintele J. Lendan, pastor luteran de la Hansburg şi Dr. Sneider, pastor luteran din Regiunea Sudeţilor.

Şi cu aceeaşi bună amiciţie, dar cu un ritm mai vioi al discuţiilor, istoria reformei - cauze şi consecinţe - au trecut prin faţa noastră. Se înţelege că inovaţiile cu care a venit lumea protestantă în reforma creştinismului erau suficient de cunoscute pentru noi, dar în susţinerea temelor respective au adus argumente noi şi originale referindu-se adesea - cu libertatea caracteristică discuţiilor celor ce vin din lumea reformaţilor - la poziţiile catolice pe care le

ORANKI. Amintiri din captivitate

atacau.

Temperam ieşirile mai tari, pentru că observam pe feţele şi-n privirile rândurilor catolice ascuţindu-se oţelul.

Convorbirile noastre au ţinut zece seri - zece şedinţe, şi încheierea lucrărilor a fost emoţionantă. Părintele Costaş a afirmat lozinca dragă nouă tuturor: peste graniţe şi peste împerecheri de cuvinte, mai presus de toate, stă acelaşi Domn Iisus - mărturisit de toţi creştinii, ca Dumnezeu unic.

La ora închiderii „sinodului” al 8-lea, ortodocşi şi protestanţi ne-am îmbrăţi şat şi felicitat pentru reuşita acestei întâlniri interconfesionale cu urmări rodnice - credeam noi, în viitor.

Era ora 11 noaptea şi soarele se pregătea să apună. Peste păduri aburea o boare rece. Rugăciunea noastră de seară a adus mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl pentru gânduri bune şi cereri pentru împlinirea gândurilor luminoase.

A doua zi am fost chemat la comisariatul politic. La fel s-a întâmplat cu Părintele Ludwig şi cu Părintele Costaş. Terleţ chi „politicianul” - ne-a ţinut un discurs: „Aţi făcut o adunare popească, călcând disciplina în picioare. V-am lăsat să o ţineţi; am ştiut de ea, dar ne-a interesat ş i pe noi spiritul nou, care domneşte între creştini; noi nu avem specialişti care, ideologic, să vă combată şi să vă arate netemeinicia credinţei voastre despre inexistentul Dumnezeu. Dar ni-i vom face. Mai mult decât asta, ne-a interesat latura politică a acţiunii voastre de viitor. Concluziile la care am ajuns noi şi autoritatea se vor aplica pe spinarea voastră. Vă dau eu unitate! Marş afară, umbre ale întunecatului trecut!”

Afară ne-am uitat unul la altul ş i-am râs dându-ne frăţeşte mâinile. Noi ne-am ajuns scopurile şi hotărârile luate vor rodi. Unde şi în ce condiţii şi cu ce greutăţi de cheltuieli materiale şi -ar fi putut da întâlnire trei sute de preoţi ai marilor confesiuni creştine ca 40 de seri la rând, să discute problemele pe care le-am pus noi?

Iată prezenţa lui Dumnezeu în lume. El ne-a adunat aici la Mănăstârca şi ne-a şoptit în inimi: „căutaţi-vă, căci Eu sunt cu voi şi cu toţi acei ce se adună în numele Meu.”

După voia lui Dumnezeu, ne-am găsit şi ne-am înţeles frăţeşte. Iată, zice Scriptura Sfântă: „nimic nu este mai bine şi mai frumos, decât să locuiască fraţii împreună.”

Ş-apoi, că a ştiut Terleţchi de noi şi de fapta noastră, nu e de mirare. Iisus a avut lângă El numai 12 oameni şi unul din ei s-a numit Iuda. În lagăre - şi-n puşcării - mişună închinătorii lui Iuda. Pentru Iuda, blândul Iisus a indicat creanga de măslin şi spânzurătoarea.

La Mănăstârca a fost atunci o grevă de lucru, care pornise de la Oranki şi răbufnise şi la noi. Comisariatul politic, spre a sfărâma greva, ne-a adunat ş i înfierat pe grevişti. Rezultatul a fost că, în timpul num ărătorii de seară, pe cei socotiţi a fi în fruntea acţiunii ne-a ales imediat şi ne-a răspândit pe la alte lagăre. A trebuit să plecăm cu saltelele în spate, Părintele Ludwig, Părintele Costaş şi eu. Mai norocos decât celelalte loturi, cel de vreo 20 de români - la care am fost alipit şi eu - a ajuns într-un ceas la Oranki spre izolare.

Stăteam lungit sub pat, pe o rogojină - într-o cameră bună pentru 10 oameni, dar în care eram ticsiţi ca la „şerpăria” din Jilava, 153 de oameni - şi mă gândeam ce fericită ar fi creştinătatea dacă ar primi concluziile „sinodului” nostru!

Lăsând la o parte, ca nişte bunuri inalienabile, dogmele şi tradiţiile fiecărei confesiuni, ce fericire ar fi dacă peste toate acestea ar fi repus în funcţ ie, ca în timpul bisericii de până la 1054 - sinodul ecumenic, care să diriguiască viaţ a întregii creştinătăţi iar hotărârilor lui să i se supună patriarhii, papii şi super intendenţii. Cine ştie? Poate că într-o sută, două sute de ani se va putea ajunge şi la unitatea creştină.

Posibilă este mai întâi unitatea de conducere. Primul nostru obiectiv - care se poate realiza

Dimitrie Bejan

integral - este sinodul ecumenic.

Peste doi ani eram din nou la Mănăstârca. La 8 iulie 1948 plecam spre Gorki şi până la poartă m-a condus Părintele Ludwig; a lăcrimat pe umerii mei, şoptindu-mi:

Adu-ţi aminte de noi şi de reformaţi, adu-ţi aminte de „sinodul” nostru.
Peste câteva zile, voi pleca în Patrie. Scrie-mi acolo. Când apele se vor limpezi, să începem bătălia pentru realizarea gândurilor noastre bune.

Am plecat la drum lung; anii s-au scurs unul după altul şi apele greu se aşează, greu se limpezesc.

Din satul blestemat, în care îmi duc zilele, trimit un gând frăţesc spre voi. În luminoasa viaţă de mâine, văd realizându-se unificatorul sinod al 8-lea.

SPAŢIU VITAL

La începutul lui iunie 1946, am revenit în lagărul de la Oranki fiind pedepsit pentru două lucruri: 1) pentru înjghebarea celui de al 8-lea „sinod” ecumenic ş i 2) pentru o grevă de lucru, pusă la cale în lagărul Mănăstârca. Deci, cum am intrat pe poartă - mai eram cu încă vreo 20 de români - mă trezesc îmbrăţi şat de bădiţa Costache Bicioga care, fericit de această întâlnire, îmi ia salteaua din spate, cum ai lua samarul de pe măgar (aşa era obiceiul în partea locului, când te mutai dintr-un lagăr într-altul, trebuia să cari cu tine, nu numai raniţa cu lucrurile tale, ci şi tot cazarmamentul).

Când se făceau astfel de schimbări de domiciliu, convoaiele de prizonieri păreau nişte caravane din părţile arabe - cu saltea, cu pătură etc. Am fi renunţat la paiele din saltea, dar iarna, fără ele, riscam să dormim pe blat.

Aşa se face că bădiţa Costache - care-i cu un an mai în vârstă decât mine şi îmi pretinde să-i zic „bădiţă” - îmi luă salteaua din cârcă şi, poruncitor, mă cheamă: „hai după mine”.

Celelalte naţ ii din lagăr - italieni, nemţi, unguri, spanioli, alături de români, se îngrămădiseră la poartă. După ce se lămuresc ei cu cine au de-a face - nişte grevişti, - se risipesc.

Românii, puţini la număr, vreo 50 de ofiţeri, ne conduc cu alai spre corpul 7, în biserica de iarnă a mănăstirii, unde ne-o repartizase rusul de la poartă.

După orele 6, după numărătoarea de seară, prizonierii scăpaţ i de grija zilei, se plimbă pe alei, fumează mahorcă sau picotesc sub brazi. Sus, cerul este albastru spălăcit şi în jurul bisericii - decapitată de cruci, se învârtesc în zbor rapid sute de lăstuni ce fluieră supărător. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga; situaţia aici este aceeaşi din 1943.

Clădirile sunt dărăpănate şi primăvara care a ajuns şi pe aici, nu reuşeşte să ascundă urâciunile şi coşcoveala zidurilor.

Haide, mă, ce tot căşti gura? Mănăstârca e tot aşa cum o ştii, doar că-n lagăr suntem ceva mai puţini; poate să fim o mie de oameni. O parte din locatari s-a mutat în Europa; aşa că locuri pentru dormit se găsesc berechet.

Bădiţa merge în fruntea grupului nostru şi când intrăm în corpul 7, de pe „crăci”, privesc cu vădită curiozitate, celelalte naţii, care aflaseră că noi am făcut o grevă de lucru. „Auziţi, îndrăzneală! Ei, da! Aici, unde nu se puteau imagina astfel de lucruri!? Greva este posibilă în occident, dar aici, în răsărit? Aşa ceva nu s-a mai pomenit de pe vremea «tătucilor»“

După cum vezi, tot „crăci”, a cinci rânduri de paturi suprapuse...

Mă uit la oameni, la paturi; aici au stat, cu trei ani în urmă, două mii de prizonieri. Cred că în aceste cutii suprapuse, ca nişte sicrie bune pentru trei oameni, să mai fie acum doar un sfert.

ORANKI. Amintiri din captivitate

Privesc spre locul unde a fost altarul. Duşumeaua e ceva mai ridicată, iar în „boxe” foarte puţini locatari.

Fiecare nou venit se aşează pe lângă vreun prieten.

Dumneata, unde stai Bădiţă? întreb eu.
Las' că vezi tu îndată, omul lui Dumnezeu.

Şi văd că salteaua mea pleacă spre altar. Eu, cu ochii după Bădiţa. Ne oprim în dreptul unei ferestre mari, înalte, care deschide un larg orizont peste pădurile fumurii.

E frumos aici, zic eu mulţumit.
Bine, fârtate, că-ţi plac locurile. Hai, sus după saltea.

Îl văd pe Bădiţa cum se caţără pe stâlpul dintre boxe, parcă ar fi electrician. De la înălţimea celor cinci metri - marcaţi pe platforma de la etajul cinci - mă îndeamnă: „hai, ce mai aştepţi?”

Mă uit la „înălţimea” lui, privesc împrejur şi văd locuri libere, în boxele de jos, câte pofteşti.

Nu viu, îi răspund hotărât.
Ce face? Dar de când, mă rog matale, acest duh de răzvrătire, în subţirelul tău trup?
Bădiţă, e prea sus locul unde te-ai cocoţat dumneata. E greu de suit şi coborât pe stâlpul acesta. Pot să cad de acolo şi să-mi rup gâtul.
Nici o pagubă - se grăbi să-mi răspundă Bădiţa. Grăbeşte băiete, şi n-aştepta multă poftire.
Hai să-ncerc, răspund eu nemulţumit, şi-i dau raniţa, pătura şi mantaua.

Când ajung în dreptul boxelor de la trei, zic:

N-ar fi mai bine să te cobori aici, Bădiţă? Uite, locuri ar fi...
Am spus eu că acolo nu sunt locuri? Ce tot te codeşti? Dă mâna încoace!

Când m-am văzut sus pe platformă, am răsuflat uşurat. Greu să te ridici până aici, pe stâlp geluit şi încălţat cu bocanci.

Mă uit; în toată biserica, la etajul nostru, nici un alt locatar; numai noi doi.

Bădiţa, mulţumit de toate, îmi aş ează salteaua, din care se ridică praf uscat. Paiele vor fi fost puse în saltea, pe vremea când Bunul Dumnezeu făcea Pământul. Peste saltea a întins pătura; raniţa a pus-o căpătâi şi apoi către mine:

Bocancii ţi-i scoţi şi-i pui sub cap.
Bădiţă, curge praf în ochii celor de sub noi.
N-au decât să se mute mai sus. Până ce-mi aprind pipa, poţi să te uiţi pe fereastră.

De la zidul ce înconjoară Mănăstârca şi până la capătul pământului - oare nu-i acolo Vladivostokul? - pădure şi numai pădure fumurie, taiga fără de hotare.

Mănăstirea e aşezată pe o ridicătură şi de aici de la înălţime se văd vârfurile brazilor şi mestecenilor mişcându-se încet ca o mare liniştită, în depărtări, spre apus, ceţuri violete. Parcă mă strânge pădurea de gât. Prea multă pădure, prea mult pustiu.

Pe alături de noi, voci stinse povestesc întâmplări ce-au fost, se aud cântece abia şoptite şi fum, mult fum înecăcios de mahorcă, în mijloc, sub mica boltă centrală, atârnă, de un fir lung, un bec ce împrăştie lumină slabă, palidă, mută.

Bădiţa şi-a aprins pipa şi trage dintr-însa cu vădită plăcere. Cu un zâmbet mulţumit, care-i luminează faţa, zice:

Mai întâi trebuie să-ţi mărturisesc că te-am aşteptat. Când am aflat de răzmeriţa de la voi, am bănuit că vei veni aici. Şi mi-am zis că trebuie să te primesc frăţeşte şi să te fixez aproape.
Bine, zic eu - totuşi puteai să te aşezi ceva mai jos.
Nu, băiete, căci aici e locul nostru şi tu nu poţi să stai decât lângă mine. Trei sunt motivele care m-au determinat să te aduc aici sus şi al patrulea ţi-i voi spune la urmă. Ai răbdare - eu încercasem să deschid gura - ai răbdare. Va trebui să răspunzi doar la întrebările mele. E adevărat că tu eşti călugăr?
Adevărat, Bădiţă.

Dimitrie Bejan

Pe cât ştiu eu, eşti chiar preot.

Şi asta-i aşa, cum zici - răspund eu domol.
Şi, mă rog, poţi să-mi spui unde se cade să locuiască monahul şi preotul? Eu ridic ochii întrebători.
Lângă biserică, părintele, şi anume chiar lângă altar. Şi dacă aici oamenii dorm şi fumează în biserică, apoi ţie ţi se cade să dormi în altar. De fumat ştiu că nu fumezi. Aşa, să ştii, omule, că te-am adus la loc priincios făpturii tale. Asta, mai întâi. Al doilea: să-mi spui tu, pentru ce-au făcut nemţii acest război - pe care, după cum constaţi pe propria-ţi piele - l-au pierdut?
Cred că nu mai aveau loc acasă; trebuiau să roiască.
Drept ai grăit; se cunoaşte că citeşti încă din pruncie Sfintele Scripturi, şi poruncile Domnului ţi-au intrat în oase. Aşa-i, cum ai spus. Nemţii aveau nevoie de spaţiu vital, au încercat să-şi mărească apartamentul. Dar tu? Tu ce-ai căutat încoace? Ai vrut Basarabia, Bucovina, spaţiu vital, nu? Nu poţi să te plângi de rezultate. Ai din belşug spaţiul vital.

Privesc peste păduri; pustiu şi gol fără de sfârşit, fără margini. Peste taiga începe să bată vântul dinspre Volga. Simt în şira spinării, un fior rece.

Alo, unde te uiţi? Uită-te aici, pe platforma de la cinci; locuri multe, multe pentru tot natul. În fine, ţi-ai atins scopul, ţi-ai asigurat un bogat spaţiu vital. Noi doi am câştigat bătălia. Eu cred că şi nemţii de acolo, ba chiar şi italienii - care nu mai dovedesc să se încălzească de când au plecat de acasă - au suficient spaţiu vital. Vezi, toţi am pierdut războiul, dar în schimb am câştigat spaţiu vital.
Zi mai departe, Bădiţă, îl îndemn eu curios.
Mai departe... Să ţi-l spun deci pe al treilea. Tu vezi că eu stau cu capul sus; am pus - drept căpătâi - toată averea mea. Fă şi tu la fel, pune sub cap şi bocancii şi tinicheaua din care mănânci, ca să ţii fruntea mereu sus, cât mai sus. În felul acesta găsindu-ne la al cincilea etaj şi cu capetele în nori, oamenii vor înţelege că noi avem tendinţe înalte. Chiar şi când dormim, ne rezemăm frunţile de cer... Al patrulea motiv fiind de natură strict confidenţială - personală

ţi-i voi comunica mâine.

S-a lăsat întunericul peste păduri şi-n poartă rusul a bătut clopotul pentru stingere, în prepelece ceasovoii strigă nopţii cu glasuri aspre, mongole, în boxe vocile scad, tot mai puţ ine se aud şi, în curând, liniştea se aşterne, ca o pătură ruptă. Unii ţipă în somn, alţii se vaită. Ne urmăresc în vise coşmaruri, lupte şi icoane din îndepărtatele noastre cămine...

Dimineaţa, soarele-şi trimite razele luminoase şi-n boxele robilor; el răsare deopotrivă şi pentru cei drepţi şi pentru cei păcătoşi.

Bădiţa, ridicat într-un cot mă priveşte atent; îmi întoarce faţa la dreapta, la stânga, se uită la mâinile mele şi oarecum mulţumit zice:

Acum ai înţeles, „cuvioase Daniele”, care a fost al patrulea motiv de bucurie între noi? Nu? Poftim, priveşte-te în oglindă!

Când m-am uitat într-un ciob dintr-o fostă oglindă, am înţeles; peste noapte fusesem atacat de ploşniţe.

Ei, vezi, aşa mi-am făcut eu socotelile şi aşa-i drept, după iscusinţa mea, să împărţim necazurile cu ploşniţele pe din două. În fiecare noapte vei da tribut de sânge. Mă, zice Bădiţa, confidenţial, nicăieri nu am văzut mai multe şi mai lacome ploşniţe, ca la Oranki. Ne sug, nu altceva. Orice bătălie cu dânsele este pierdută. Le-am opărit, nimic. Le-am udat cu apă şi astă iarnă le-am lăsat să îngheţe la -50°, nimic. Rezistă la teren. Dar, tot stau şi zic, punând în cumpănă lucrurile; nu se poate câştiga spaţiu vital, fără să sângerezi.

Încercăm diseară altă stratagemă, dormim în submarin.

Adică, ce vrei să spui?
Las' că te lămuresc eu diseară. Acum nu-i vreme. Hai să ne mâncăm casa.

ORANKI. Amintiri din captivitate

ŞI PE SCAUNUL AL ŞASELEA N-AU ŞEZUT...

În perioada aceea, la Oranki, nemţii erau naţie majoritară. Starşele de lagăr şi toată administraţia interioară erau nemţeşti. Noi, românii, formam o companie, cu efectiv redus şi stăteam sub comanda unui căpitan. Comandantul nostru pus de stăpânire era omul ruşilor - şi era ţinut, de noi, la distanţă. Totuşi, printr-însul primeam şi executam ordinele stăpânilor. Nemţii care „se înroşiseră” se uitau la noi ca la nişte ciumaţ i - era nemaiauzit pe-ntinsurile ruseşti, să existe grevişti. Ceilalţi nemţi, italieni, unguri - care nu se convertiseră la comunism - se uitau la noi, cu o vădită admiraţie „îndrăzneţ neam de oameni...”

Într-o sâmbătă, după ce am venit de la lucru - greva se încheiase, cu arma la picior, şi ni se îmbunătăţiseră condiţiile de muncă - îmi spune Bădiţa:

Vezi, că peste cinci minute, mergem la frizerie; e ziua noastră la bărbierit şi tuns. Ca în toate puşcăriile din orient, deţinutul este bărbierit odată pe săptămână. Zic:

Vin şi eu, mai la urmă.

Peste umăr, Bădiţa îmi aruncă o vorbă pe care eu nu o iau în seamă. - Păzeşte-te de scaunul al şaselea...

Şi în acest serviciu erau nemţii. Ca -n toate muncile din interior mai uşoare, şi foloasele erau mai mari. Rupeau din raţia noastră.

Când am ajuns la frizerie m-am aşezat la coadă. La uşă stătea un neamţ care, pe măsură ce se făcea loc liber, dădea câte o fişă, cu un număr de ordine. Cu numărul acesta, te prezentai la scaunul şi frizerul respectiv. Frizerii nu erau de meserie şi lucrau cum puteau. Săpun de rufe - cea mai de jos clasă - şi nici un penson. În frizerie ţi se spunea ritos: „freacă-ţi barba cu mâna; freac-o bine căci bricele-s de oţel sud-african, s-ar putea să rămâi fără piele.”

În aceste condiţii, bărbieritul era o pedeapsă şi nu o plăcere, ca-n Europa.

Cei care ieşeau din frizerie erau cu faţa roşie, se pipăiau şi înjurau cu necaz, înaintând spre uşă, sporovoiam încet cu Ioniţă Hânguleş teanu. Atenţia îmi era ţinută la veştile dintr-o scrisoare a lui Ionică. Şi tot înaintam câte un pas.

Bădiţa iese din frizerie - nu l-am văzut când - şi, cu două degete, îmi ridică capela de la ceafă spre ochi:

Fii atent, fii atent la ce ţi-am spus...

Zic:

Aşteaptă-mă, că imediat ies de la măcelărie.

Iată-m ă în frizerie: o cameră mare, scundă, cu zidurile mâncate de lepră, împrejur, 12 scaune cu gât de contrabas - strujite cu barda, din lemn de brad. Câţiva frizeri lucrează; cei mai mulţ i dintre ei aşteaptă clienţii, în timp ce mă săpunesc, privesc halatul unui frizer, mai de aproape, încerc să număr peticele şi m ă încurc; de fapt nu este un halat ci a adunare de petice, cusute unul de altul. Totuşi neamţul l-a spălat - acest presupus halat - şi a făcut chiar o încercare de a-l călca.

Domnilor, ni se adresează, curtenitor, şeful frizeriei: frecaţi bine bărbile... Astăzi am avut multă clientelă şi s-au tocit bricele.

Ionică - săpunit gata, îndreptându-se spre scaunul lui, zice tare, ştiind totuşi că nemţii nu-l înţeleg: „bricele sunt tocite încă din fabrică; aşa li-i neamul”.

Eram singurul care mai rămăsesem; îmi săpuneam barba - ziceam eu - foarte bine şi căutam din ochi, un frizer liber.

Pardon, ce număr aveţi indicat în fişă? Scot fişa şi i-o arăt. Cu un gest - din ochi - îmi indică scaunul respectiv. Deocamdată fiind ocupat, aştept. Simt cum se strânge săpunul pe faţă. Încep iar săpunitul şi, puţin contrariat - toate scaunele erau libere, în afară de cel indicat pe fişa mea - mă îndrept zâmbitor spre frizer, căruia îi cer favoarea de a mă bărbieri.
Ce scaun indică fişa dumneavoastră?

Dimitrie Bejan

Îi dau fişa. Neamţul purta nişte ochelari groş i, legaţi cu o aţă neagră, în jurul capului, era înalt, uscat, străveziu, osos, de culoare leşietică. Întoarce fişa pe toate părţile - era un număr scris cu creion chimic, pe un pătrăţel de placaj - şi stă în cumpănă.

Nu ştii, spune el, e numărul nouă sau şase?
Dumneavoastră ce număr de ordine aveţi la scaun? Îl întreb eu, deşi dacă aş fi fost atent aş fi văzut pe speteaza scaunului un şase cât o zi de post.
Şase, îmi răspunde calm frizerul; însă eu cred, că fişa dumneavoastră este pentru numărul nouă şi socotesc că acolo trebuie să vă adresaţi.

Mă duc - mulţumindu-i pentru indicaţie - la numărul nouă. Frizerul, mic, bondoc, albastru-n priviri şi cânepiu la frizură - se uită la fişă şi mi-o înapoiază imediat: „domnule ofiţer, este pentru numărul şase”. Foarte mulţumit, salutându-l cu respect - mă întorc zâmbind

la cunoştinţa mea de adineauri, frizerul de la scaunul şase.
- Domnule frizer - zic eu - iată că nouă mă trimite la şase. Poftiţi fişa.

Leşieticul de la numărul ş ase ia fişa în mână, se uită la dânsa, surâde; nu-mi spune nimic, îl văd că se duce la numărul nouă şi discută ceva. Fişa trece dintr-o mână în alta. E o mică neînţelegere asupra unui punct, ce-ar fi trebuit să indice - precis - dacă-i şase sau nouă. Cei doi frizeri, amabili, se adresează, pentru mediere şefului lor; şeful este un băiat tânăr, blond, subţirel. Se uită la fişă şi apoi spune: „este pentru numărul şase”.

Ce bucurie pe mine! În sfârşit, voi fi bărbierit: frizeria era golită de clientelă. Frizerul de la şase îmi face semn să mă aşez pe scaun. Faţa mă ustură îngrozitor. Săpunul de rufe îşi făcea efectul.

Ceilalţi frizeri se uitau - alene - pe geamuri. Privirile lor treceau peste păduri, ori poposeau obosite pe Oder, Elba, Nekar, Rin. Tare-s departe Heidelberg-ul, Feilda, Munchen-ul, Bonn-ul...

Ca un preot, în oficiul său, slujeşte frizerul meu. Ce gesturi largi, sacramentale! Îmi pune un fel de cearşaf în jurul gâtului - cearşaf să fie? Îmi fixez capul pe gâtul contrabasului şi cu ajutorul unui ou de lemn - care a fost cândva penson - mă săpuneşte; observase că pe faţa mea, după atâta târguiala, se uscase săpunul.

Ridică de pe masă un brici - singurul de altfel - şi-i priveşte atent, cu ochi miopi. Se pare că briciul a ieşit bine la inspecţie, deoarece neamţul nu-l mai trage pe curea. Cu un „ia” - care nu spune nimic bun - îşi îndoaie şira spinării, se apleacă, mă apucă cu mâna stângă de barbă - cu degetele lungi şi osoase ca de mort - şi începe.

Ochii mi se umple de lacrimi; strâng, scrâşnind, din măsele, apropii genunchii, îmi înfig unghiile în scaunul pe care stau şi îndur suferinţe de martir.

Frizerul lucrează încet, calm; dă mereu cu pensonul şi din când în când „ia, ia”; („da, da”) şi d ă cu scuipat. Ceilalţi frizeri privesc tăcuţi, spre al şaselea scaun. Când ajunge cu briciul sub bărbie, simt că trebuie să urlu şi să fug. Neamţul îmi înţelege intenţia şi mă linişteşte: „ia, ia” („da, da”) ş i lucrează mai departe. Se pare că lucrul merge greu. Printre lacrimi observ pe faţa neamţului broboane de sudoare. Ceilalţi frizeri şoptesc ceva. Chinul e supraomenesc; satârul - pardon, briciul neamţului - este plin de sânge. Se apropie câţiva frizeri şi privesc la mine. Ochii lor îmi spun că-i rău. Omul meu începe să tremure, nu mai este sigur pe brici şi când ajunge la mărul lui Adam, harşti! Rapid mi-l nivelează. Ţip ca-n gură de şarpe, sar de pe scaun şi ţâşnesc, ca fulgerul, pe uşă. În urma mea rămân frizerii zăpăciţi, cu gurile căscate.

Afară mă aşteaptă Bădiţa şi alţi amărâţi. Pricep, dintr-o privire, ce mi s-a întâmplat. Galop, cu mine la infirmerie. Doctorul mă spală, mă unge, mă cârpeşte.

Mă reazem afară, de un brad; în jurul meu mai toţi românii mă căinează, îmi suflu zgomotos nasul; parcă m-am mai liniştit.

Bădiţa abia-şi stăpâneşte râsul.

Îmi pare că te-am prevenit! Deh, dacă umbli cu capul în nori. Măi, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, ia spune-mi, ai citit tu vreodată Cartea psalmilor?
Pe mine mă întrebi, creştine? Ripostez eu, mângâindu-mi faţa scrijelită la măcelărie; desigur că am citit-o.

ORANKI. Amintiri din captivitate

Dacă-i aşa, ţii tu minte ce se spune în psalmul numărul l?

Desigur.
Spune-l!

Şi, eu, forţându-mi puţin memoria, recit: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor. / Şi-n calea păcăto şilor n-a şezut, şi pe scaunul batjocurilor nu s-a aşezat. / Ci în calea Domnului va cugeta ziua şi noaptea...”

Destul... Am înţeles; tu ai rămas tot ortodox. Bădiţa ridică un deget şi, adresându-se mie, spune ritos, ca la bară: „Din moment ce Luther a răsturnat conceptul dogmatic catolic, aderenţii lui, mergând pe drumul trasat de reformator, au adus serioase modificări, chiar şi Sfintei Scripturi. Mai aproape de timpurile în care ne găsim noi astăzi - luteranii se forţează să înnoiască creştinismul. Reforma merge într-acolo, ca însuşi Hristos să fie decapitat. În cele mici, reforma se ocupă de lucruri de amănunt, în susţinerea celor de mai sus, aduc şi faptul că frizerul - măcelar este de profesie pastor luteran. Din cercurile luterane - pe care le frecventează Pop Porfirie - ştiu precis că pastorul măcelar se ocupă de modernizarea Sfintei Scripturi şi, cu o muncă planificată - na, un termen nou - a ajuns cu adaptarea Sfintei Cărţi, la capitolele cu psalmi. Dar de unde să ştie un călugăr athonit - care trăieşte şi moare cu Scriptura încremenită sub - de trei ori - aminul Apocalipsei, şi cu tradiţia în sân - despre astfel de preocupări la nemţi? Aşa că, preacuvioşia sa, preacuviosul şi mult pătimitorul Daniel de la Oranki cu nevinovăţia caracteristică monahilor din Carpaţi - s-a dat în gura leului, cum făceau creştinii, sub Nero. Şi leul l-a pişcat şi l-a scrijelit. Socotesc eu, cu mintea mea cea nesocotită de moldovean, că dacă pastorul - măcelar ar fi ştiut ce miel nevinovat i-a venit sub satâr, i-ar fi tăiat complet beregata, punând la pământ ortodoxia.

Dar, se vede că ochiul lui Dumnezeu priveghează atent peste biserica strămoşilor noştri. Şi doar aşa, ca o încercare, l-a spârcuit puţin, prin intermediul briciului reformat, pe prea alesul nostru duhovnic şi reprezentant al creştinismului celui adevărat. Şi acum, cuvioase, fii atent şi vino la realitate. „Vezi, să nu greşeşti din nou - zice Domnul nostru Iisus ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău” - să rămâi fără cap - de exemplu. Fii atent la poveţele mele şi nu dispreţui nuiaua gurii mele, fiule - aşa mi te-ai adresa mie, părinte ieremit, ca să-mi tălmăceşti scripturile.

Şi eu ţi-o întorc, şi-ţi fac cunoscut că Noua Scriptură, ediţia modernă a reformaţilor, la psalmul l, sună aşa: „Fericit bărbatul carele în frizerie nemţească n-a intrat, cu săpun de rufe nu s-a săpunit şi pe scaunul al şaselea n-a şezut... Ci cugetă ziua şi noaptea ca, după Legea Domnului, să-şi lase barbă până la genunchi... Că ştie Domnul calea călugărilor păcătoşi, care îşi pun briciul în barbă şi scrijelirea gâtului este sfârşitul lor”... Învaţă 1, căci poate să prindă bine. Amin, Bădiţă, închei eu, râzând.

Se vede că Dumnezeu este ortodox. A făcut El ce-a făcut şi pe pastorul luteran l-a dat afară de la frizerie.

Am răsuflat uşurat şi mi-am făcut o mie de cruci, sub zidurile plângerii.

MINUNEA CU PEŞTII

La începutul primăverii anului 1946, mai mult de jum ătate din prizonierii de la Mănăstârca au orbit. Cum apunea soarele, ni se punea o ceaţă pe ochi şi până la răsăritul soarelui, eram orbi de-a binelea. Ş i ziua aveam greutăţi la vedere (în lumină ne jucau puncte negre) care ne oboseau îngrozitor, silindu-ne să închidem pleoapele. Dar nu se putea lucra la pădure, sau la colhoz, cu ochii închişi.

Azi unul se plânge de această boală, mâine se găsesc mai mulţi; fapt cert este că, mai mult de jumătate dintre noi căpătasem, după spusa medicilor, tradus pe linia neiniţiaţilor în probleme medicale, orbul găinilor.

În acest timp lucram la săpatul unei poieni de vreo 300 ha, unde era vorba să se semene

Dimitrie Bejan

cartofi şi alte zarzavaturi. Lucrul era greu, căci săpam cu cazmalele într-o mlaştină. Din loc în loc, crescuse usturoi sălbatic şi măcriş şi verdeţuri pe care le „păşteam” imediat. Lagărul ne dădea la masă tărâţe de orz, ovăz cu pleavă semi-coapte în forme, numite impropriu pâine, şi la gamelă, tărâţe fierte - „casa primitivă”. Avitaminoza era în floare.

Din sursă medicală - medicii erau tot prizonieri şi lucrau la infirmerii sub controlul medicilor sovietici - a ieşit zvonul că infuziile de crenguţe de brad verde sunt salvatoare. Şi toţi cei atinşi de orbire, pisam crenguţe, făceam şi beam un fel de zeamă verzuie la culoare şi greţoasă la gust. Răul era prea adânc, ca să poată fi îndreptat pe această cale. Ceilalţi, ce rămăseseră întregi la vedere dăduseră într-o boală chiar mai grea decât a noastră; unii din ei se umflau, deveneau puhavi şi, la apăsare, degetul se ducea până la os, lăsând un gol în muşchi - iar alţii aveau pielea uscată pe oase, ochii erau mari şi obosiţi, buzele livide, faţa galbenă-verzuie. Făţiş, candidaţi la moarte. Medicii ne spuneau că e distrofie şi caşexie.

Primăvara a venit târziu... Abia pe la începutul lui iunie a apărut soarele şi mestecenii au înflorit. Printre bordeie, distroficii care nu mai puteau fi puşi la lucru - făceau plajă. Noi, orbeţii, când reveneam în lagăr, de la lucrul nostru, ameţeam când revedeam scheletele acestea hidoase, prăjindu-se la soare. Parcă ar fi fost câmpul plin de oase goale, din vedeniile profetului Ezechil.

Venise o comisie rusească - medici moscoviţi - care ne examinase sumar. Tot examenul sta în aceea că ne trăgeau de piele pe spate şi pe burtă, şi totul rămânea, după plecarea lor, cum fusese mai înainte.

La infirmerie erau cozi nesfârşite. Toţi erau bolnavi, în afară de comunarzi care, sub protecţia stăpânului de la comisariatul politic, Terleţchi, foloseau ce era acătării din hrana celorlalţi.

Într-o zi, întors de la lucru, îmi spune un paralitic O.K.-ist¹⁴ : „Du-te la infirmerie, a venit untură de peşte şi rusul vă pune această licoare în ochi. Ferice de voi orbeţilor, că a voastră este împărăţia cerurilor”.

Supărat, mă uit cu atenţie şi îmi dau seama că glasul era al mult ispititului preot George Beşchea Mărăcineanu, ce se afla în aceeaşi orbire ca şi mine. Venea din alt lagăr, unde viaţa era la fel. Puţ in la trup şi slab de îndelungi pătimiri şi aspre posturi, cu ochelarii pe vârful nasului, cu o barbă mică, frumos îngrijită - avea foarfece şi oglindă - vine la mine şi îmbrăţişarea frăţească ne uneşte inimile.

Aici, la Oranki, erau mai puţini orbeţi. Totuşi eram destui cei cărora doctorii ne picurau untură de peşte în ochi.

Într-o zi Bădiţa a rămas în lagăr; n-a mers la muncă. Când vin seara, mă aşteaptă la poartă şi-mi spune fericit: „A venit un vagon de peşte; gata cu boala, băieţi”!

Şi a doua zi dimineaţ a, iată-ne în sala de mese. Nemţii sunt bucătari, nemţii sunt chelneri. Ne aşezăm 16 inşi la o masă şi cel care stă în capul mesei ne împarte mâncarea, în faţa fiecăruia dintre noi apare o grămăjoară de peşti mici - hamzi - nespălaţi, cu mâl şi frunze, aşa cum au fost prinşi din Volga. Luaţi cu lopata, puşi în butoaie, tescuiţi acolo, vor fi stat câţiva ani, ştim noi pe unde? Şi aceia, iată-i la masă, sub ochii noştri flămânzi.

Stăm pe la mijlocul mesei; în faţă, stă Bădiţ a iar alături, la dreapta mea părintele Mitrache Bălăşcuţă - transilvăneanul (subţirel, delicat, 'năltuţ, cu ochii vii, bine dispus şi mereu înconjurat de ucenici într-ale dogmaticii ardelene).

Mâncăm peş ti cu mult ă poftă, aşa cum sunt, fără alegere. Şi apoi, privindu-ne, ne râd ochii. Am scăpat de orbire.

E sărbătoare în lagăr; toată lumea e veselă; a venit peştele, s-a dus orbul găinilor. Chiar şi comunarzii se bucură; în viitor vor vedea mai clar.

¹⁴ O.K. - odihnă comandă. Era categoria celor mai slăbănogi dintre distrofici care după poruncă medical-rusească trebuiau să stea tot timpul întinşi, în boxă, pentru „odihnă, la comandă”.

ORANKI. Amintiri din captivitate

Porţia de peştişori apărea în fiecare dimineaţă pe masă.

Într-o zi, dup ă ce am mâncat 2-3 peşti şori, restul l-am lăsat pe masă. Bădiţa se uită cu un ochi la mine, cu altul la peştişorii rămaşi. Mitrache mănâncă, atent, peştişor cu peştişor. Am înţeles chemarea mută din ochii Bădiţei.

Poftim, mănâncă vecine, eu m-am săturat de peşti.
Auzi, s-a săturat de peşte? Zice Bădiţa în auzul celorlalţi, şi uşor, mâna lui greblă se

făcu.

Peste câteva zile, renunţă şi Mitrache la peşte. Bădiţa mănâncă trei porţii - circa 150 grame - nu-i curăţă deloc, câte 5-6 peştişori dispăreau uşor în flămândul lui gâtlej.

Când termina cu peştii ne mulţumea călduros şi repeta zi după zi admirativ: „Buni-s măi! Parcă aş fi la mine la munte; nici păstrăvii din pâraiele de sub Rarău nu sunt atât de dulci; bine că vouă nu vă plac!”

Eu şi Mitrache eram foarte mulţumiţi, pentru plăcerea pe care zilnic i-o făceam prietenului nostru.

Primăvara a fost scurtă, cu o repede înfruntare şi înflorire şi la început de vară, pădurea fumega sănătate. Peste taiga pluteau nori albi de vată şi ceaţă, iar în lagăr viaţa era mai luminoasă.

Într-o duminică dimineaţă, cald, soare, cer albastru. Nu mergem la lucru, în sala de mese, animaţie. Bărbieriţi, îmbrăcaţi, periaţi, ne aduceam aminte că şi noi, cândva, am cunoscut binefacerile civilizaţiei. Ţara şi căminurile erau departe. Gândurile, mai ales în zile de sărbătoare, poposeau pe crestele Carpaţilor, sau în luncile dunărene. Dorurile după Dunăre şi după Ceahlău ne măcinau sufletele. Nu există nici un sentiment mai puternic, decât dorul de ţară. Deschideam larg nările când peste păduri băteau vânturile dinspre apus şi adulmecam - doar va ajunge până la noi, parfumul florilor de sânziene.

Duhul florilor şi al amintirilor ardeau în noi, numai în noi. Ţara cu munţi şi viori şi cu ape albastre era departe, prea departe...!

Suntem la ceai şi Bădiţa, cu aceeaşi plăcere îşi mănâncă întreita porţie de peşte. Mitrache se uită neîncrezător la caşa din faţa lui; eu beau ceaiul călduţ.

Bădiţa mănâncă, se uită la mine, îl priveşte pe Mitrache şi parcă ar avea ceva de spus:

Zi, Bădiţă - ce mai stai în cumpănă?

Bădiţa întrerupe masa, se uită la mine - faţa-i este luminată de un gând interior, şi spune:

Părinte Dănilă, e adevărat că Domnul Hristos a făcut o minune şi a înmulţit peştii?
Desigur, Bădiţă, aşa este. La Sfânta Evanghelie se arată că Mântuitorul a binecuvântat 2 peşti aduşi de apostoli în faţa sa şi, în mod minunat, peştii aceia au fost suficienţi ca să se sature cu ei câteva mii de oameni. Şi acest lucru, s-a repetat încă odată. Prin omul Iisus, lucra puternic harul lui Dumnezeu.
Tu crezi că a fost cu putinţă, aşa ceva?
Tot la Evanghelie stă scris că ceea ce la oameni pare o imposibilitate, la Dumnezeu este o lucrare naturală. Desigur, eu cred ca realitate absolută tot ceea ce stă consemnat în Sfânta Carte. Dealtfel, Mântuitorul ni s-a adresat - mie şi ţie - şi la alţi întrebători - spunându-ne că dacă în sufletele noastre se află credinţă, măcar cât un bob de mei, cu aceeaşi credinţă vom fi în stare să mutăm şi munţii. Vezi, El încheie - frumos de tot - cu această făgăduinţă: „toate sunt cu putinţă celor ce cred”.
Şi, tu crezi?
- Da.
Bine, aşa să rămână, cum zici tu. Te întreb mai departe: ai spus că prin har divin, Mântuitorul a realizat minunile care sunt pomenite în Biblie. Aşa zic şi eu. Mai departe: Mântuitorul şi-a ales un număr de apostoli, cu scopul precis de a-i duce mai departe învăţăturile. Mai mult decât aceasta, Domnul Hristos le-a dat din harul său şi scrie la cărţile de după Mântuitorul, că prin mâinile apostolilor se făceau nenumărate minuni, la fel ca prin mâinile Lui. Aşa-i cum spun eu, sau ba?
Aşa-i, zic eu, atent la argumentarea Bădiţei.

Dimitrie Bejan

Bine ai zis. Ştim apoi că sfinţii apostoli n-au luat cu dânşii, în ceruri, harul primit de la Mântuitorul, ci, grijulii pentru viitorul omenirii, şi-au ales numeroşi urmaşi, cărora, prin punerea mâinilor, le-au predat şi învăţătură şi har. Şi aşa au mers lucrurile de la apostoli la ucenici, de la ucenici la episcopi şi prin episcopi la preoţi până în zilele noastre...

Dreptu-i cum le arăţi, Bădiţă; dar cu asta, mă rog matale, unde vrei să ajungi?
Unde vreau să ajung? La tine vreau să ajung. Ei, bine, eşti sau nu eşti preot?
Sunt, păcatele mele...
Eşti în ordine apostolică cu această preoţie a ta?
Fără nici o îndoială.
Bine. Atunci o părticică din harul lui Dumnezeu ţi-a revenit ţie. Logic, nu?
Mi-a revenit.
Prin harul lui Dumnezeu s-au făcut minuni. Prin părticica de har care a ajuns până la tine, oare nu se poate face o minune - micuţă - aşa cum îmi trebuie mie?
Mai întâi de toate, mata Bădiţă, greşeşti un lucru; socoteşti că mie mi-a revenit o firimitură de har; realitatea este că, prin hirotonie, am primit de la Mântuitorul, prin intermediul părintelui episcop Tit, tot harul preoţiei creştine...
Aşa? Cu atât mai bine. Am înţeles. Eu mă mulţumesc cu o minune mică, bună doar pentru mine. Te rog fii bun şi - aici - în faţa tuturor românilor care ne aud şi ne văd, fiind şi sfântă zi de duminică - te rog, fii bun şi înmulţeşte peştii aceştia, să văd şi eu fapta şi să mă satur odată şi, din ceea ce-mi va prisosi, să împărţim celorlalţi flămânzi. Aşa ar fi şi frumos şi după pravila creştină. Nu scrie la Cane, să-i ospătezi pe flămând?
Bagă de seamă, omule, zic eu că tot la Lege stă scris: „să nu ispiteşti pe Dumnezeul tău”.
Ei da, acum fugi de răspundere? Îţi cauţi o retragere creştinească? Cuvioase, cuvioşia ta, o mie de argumente nu fac cât o minune, oricât de mică ar fi ea. Să te văd.

Mă uit la confratele meu, Mitrache Transilvanul; ortodox habotnic, se uită sperios în toate părţile şi e gata să bată o mie de mătănii şi să facă o mie de cruci pentru a îndepărta ispita de la noi.

Mă uit la ceilalţi români, tăcuţi şi interesaţi. Toţi aşteaptă riposta mea.

Bădiţă, ceri minuni de la Dumnezeu?
Cer...
Bine. Mă ridic de pe scaun şi uşor trag în dreptul meu - fundul de lemn cu peştele ce încă nu fusese mâncat de Bădiţa.

Privesc încă odată la comeseni. Mitrache este de-a dreptul îngrozit; ar vrea să mă oprească. Nu care cumva să fac vreo greşeală şi să mă pedepsească Dumnezeu. Ceilalţi privesc la mine şi la peşte.

În tăcerea plină de semne de întrebare, vocea mea scăzută murmură: Doamne Iisuse Hristoase Mântuitorul lumilor. Tu care ai săturat, în pustie, cu puţină pâine şi peşte binecuvântat, mii de Galileeni flămânzi şi s-au ridicat resturi suficiente de la masa acelor înfometaţi pentru a hrăni o companie de prizonieri în răsărit, ascultă-mă, în această zi şi-n această oră, când ispita pune în cumpănă puţinătatea harului meu şi iartă-mă pentru ispitire. Mântuitorule, prea bunule, în faţa Ta stă acum, un om al foamei şi sufletul lui s-a lipit de peştişorii scoşi din Volga. Fă, Doamne, te rog fierbinte, minunea pe care ţi-o cere flămândul din faţa ta şi satură-l de peşti, încât să mai rămână şi pentru alţi doritori. Iar noi te vom lăuda pe Tine, Stăpânul nostru şi vom mări lucrarea Sfintei Treimi, pe care o cinstim în persoana Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

M-am închinat, am făcut semnul crucii peste peştişori şi uşor, i-am împins în dreptul Bădiţei.

Parcă un duh a trecut printre noi; l-am simţit cu o înfiorare.

În jur oamenii discutau în şoaptă. Mitrache privea ţintă gamela, în sufletul lui se dădea o luptă cumplită. Nu cumva a asistat la ispitele lui Dumnezeu?

Bădiţa mânca tacticos, ştiindu-se privit de zeci de ochi; mânca, atent la mine. Zâmbea uneori câte unui gând ascuns...

ORANKI. Amintiri din captivitate

Deodată, când mâncase doar jumătate din peşte, se ridică de pe scaun şi scoate din gâtlej un sunet dezarticulat. Faţa-i devine palidă, gălbuie, ochii se măresc şi cu arătătorul ne indică ceva, pe masă.

Privim şi începem să râdem, de se cutremură sala de mese. Între peştişorii de pe masă, stătea o broască mare râioasă, turtită, veştejită, cu maţele afară...

În timp ce Bădi ţa apăsa cu mâinile pe stomac şi-şi croia drum spre ieşire, eu totuşi mai am timp să-i strig tare: Măi, Bădiţă, pentru un creştin ca tine, se cuvenea o astfel de minune.

Cât a mai stat în lagăr, Bădiţa nu s-a mai atins de peşte, înaintea lui stătea imaginea broscoiului râios. La aducerea aminte a acestei întâmplări, Mitrache Ardeleanu îşi făcea repetate cruci şi murmura: „L-a pedepsit Dumnezeu; bine i-a făcut. Au nu scrie la lege? Să nu ispiteşti de Domnul Dumnezeul Tău? Vezi, tu, Dumnezeu nu doarme şi mai ales nu se lasă batjocorit de oameni”. Şi-şi făcea din nou o cruce cucernică.

Ştiu eu ce să mai zic? O fi avut dreptate transilvanul.

DIN CERURI SE SLOBOADE PLOAIE...

Era pe la începutul lunii iulie, în 1946. Lucram cu Bădiţa şi cu încă alţ i zece inşi la stivuit lemnele în dosul lagărului. Acolo, în afara zidului dinspre răsărit mai erau câteva clădiri vechi - însă în bună stare - pe care le folosiseră pe vremuri călugării, în dosul acestor clădiri - locuite acum de administraţie - era un lac mic şi pe mal o clădire de cărămidă roşie cu etaj, unde locuia Ţarul atunci când vizita mănăstirea. Lângă stăvilarul lacului, la cinci metri distanţă, este o fântână largă, cu apă, zidită tot în cărămidă, la linia terenului. Din această fântână, din timp în timp, se ridic ă un zgomot surd, din afund, un isbuc care clocoteşte puţin la suprafaţă, apa se învălurează şi apoi încet, încet se aşează. Fântâna aceasta o îngrijeam noi. Oamenii din partea locului ne spuneau că numai oamenilor buni li se arată isbucul clocotind şi că, dimpotrivă, celor răi, ori de câte ori ar aştepta glasul izvorului, fântâna tace. Tot localnicii ne spuneau că izvorul acesta, Izvorul tămăduirilor - cum îl numeau ei, aduce, celor ce cred, vindecări miraculoase şi linişte sufletească.

Pentru acest motiv, noi îngrijeam izvorul şi cu sfială, stropeam feţele noastre necăjite. Gustam de fiecare dată, când ajungeam până aici, din apele izvorului.

Îmi aduceam aminte că era, lângă una din porţile Ierusalimului - pe timpul Domnului - un lac, în apele căruia, din timp în timp, se pogora un înger care unduia apele. Şi cel care intra întâi în aceste ape, mişcate de aripa arhanghelului se făcea sănătos de boala sa.

Cu această aducere aminte cu rezonanţă biblică, mă apropiam de izvor şi aş teptam; izvorul îndată fierbea şi cu smerite închinăciuni beam din apa dulce şi plăcută la gust şi-mi stropeam creştetul, lăsând să curgă picăturile cristaline pe faţa mea. Ş i toate suferinţele care veneau peste mine, uşor mă ocoleau şi eu am rămas tot timpul întreg şi nevătămat de vreo stricăciune.

Pe malul lacului, de jur-împrejur, perdea de sălcii bătrâne şi de plopi uriaşi...

În anul acesta a fost secetă cumplită peste aceste locuri şi mai departe. Seceta a plecat de la apa Volgăi şi a călătorit ca un curent peste toată Ucraina, oprindu-se tocmai în Ţara Românească, prin preajma Bucureştiului. În urma ei rămase câmpul ars, holdele mici, rare şi fără rod în spic. Frunza mestecenilor se făcea tutun. Deasupra, cer albastru iar între cer şi pământ, vânturi aspre, pustiitoare. Norii se opriseră undeva deasupra oceanelor şi mărilor; pe aici nu ajungea umbră de nor cu ploaie.

Apoi pământul a crăpat de secetă; poienile s -au uscat ş i vitele, ca şi oamenii speriaţi de spectrul foamei, se uitau în sus şi aşteptau de acolo mântuirea. Dar cerul rămânea neînduplecat. Păcatul oamenilor era greu în cântarul divinităţii; urâciunea pustiirii fusese

Dimitrie Bejan

aşezată pe scaunul Celui prea înalt şi acum acestuia i se aduceau osanale, ca unui Dumnezeu: „Slavă marelui Stalin, dascălul şi învăţătorul popoarelor”.

Oamenii, trişti, se gândeau la ziua de mâine; ziua de mâine însemna moarte chinuită.

Iar noi stivuiam lemnele care veneau din pădure, sub soarele acesta care pedepsea pământul. Când scăpăm de supravegherea ceasovoiului, ne repezeam până la izvor. Câmpul de ovăz şi zarzavaturile din grădina colhozului se topeau şi oamenii în zadar băteau cu sapele în pământul tare ca piatra. Seceta usca, ardea câmpuri şi păduri.

Într-o zi, când soarele arăta ora nouă, din păduri, pe cărările ce duceau la izvor, au apărut cântând grupuri de bătrâni şi tineri. Parcă la o singură comandă s-au pus în mişcare satele de prin poieni. Pân ă la noi ajunge cântul lor implorator: „dăruieşte, Dumnezeule, ploaie pământului celui însetat...” Grupuri lângă grupuri, oamenii se adună încet lângă izvor iar ceilalţi care vin mereu se aşează în spatele lor, până ce malurile lacului sunt acoperite de mulţimile care-i cântă pe Dumnezeu.

Pădurile trimit necontenit creştinii către mănăstire, către izvor.

Într-un ceas s-au adunat aici mii de suflete. Mii de voci într-o armonie naturală cântă lui Dumnezeu şi-i roagă.

La fel făceau creştinii primelor veacuri. Ascunşi de ochii persecutorilor, în catacombe sau prin păduri, se adunau şi cântau imnuri în cinstea Dumnezeului om, Iisus.

Cântecul miilor adunate se ridică până la tronul marelui Dumnezeu. Un lucru cer aceste suflete înlăcrimate: „Doamne, nu ne pedepsi cu foamete pentru păcatele noastre şi, pentru îndelungata Ta răbdare, îndură-te de nevinovăţia copiilor şi de neştiinţa animalelor. Pentru aceste suflete curate, dăruieşte Mântuitorule, ploaie pământului celui însetat...”

În mijloc, lângă zidul izvorului, sunt aşezate mai multe mese. Pe mese apar colivele cu lumânări şi mirosul tămâii pluteşte deasupra mulţimii. Lângă izvor e un preot bătrân, şchiop, îmbrăcat în haine lungi. Părul alb, ca zăpada, iar faţ a brăzdată de riduri adânci. Din ce ocnă va fi apărut? Alături de bătrân, un preot tânăr, cu părul şi barba roşie, cu ochi cutezători.

Mul ţimile se închin ă şi cu lumânări aprinse în mână îngenunchează. Bătrânul preot se roagă şi din ochi îi curg lacrimi. Poporul suspină şi murmură cu umilinţă: Doamne miluieşte...

Amin”.

În timp ce rugăciunea continuă, mă uit împrejurul meu. Pe acoperişurile clădirilor din lagăr stau - ciucure - prizonierii; privesc tăcuţ i şi se închină, în prepelece ceasovoii s-au oprit pe loc şi nu ştiu ce să facă. Se închină, pe furiş, cu gesturi mici. De după perdele caută, iscoditor, ochii politrucului şi ai celor din administraţie. Ah, cu ce plăcere ar împrăştia Terleţchi această mulţime „proastă”! Comisarul se frământă ca-n frigurile morţii; câteva minute stă la birou, apoi iese grăbit afară, caută spre izvor; îl supără mulţimea aceasta care se roagă şi pe faţa-i pistruiată apare sufletul lui negru, sufletul lui Iuda. Nu are nici o putere. Scrâşneşte din măsele, înjură murdar: „proşti, turmă, dobitoci”.

Mulţimea se roagă.

Ceasovoiul nostru s -a strecurat până-n dosul unui plop, s-a descoperit şi stă în genunchi. Noi stăm mai la o parte, sus, pe o movilită, lângă casa Ţarului şi, îngenunchiaţi ca şi

mulţimea, ne rugăm. Bădiţa, cu mâinile cruce la piept stă mut, extaziat de cele ce vede. Icoanele strălucesc, auriu, în bătaia soarelui, iar chipul Maicii Domnului împarte

binecuvântări peste capetele credincioşilor săi.

Serviciul divin s-a apropiat de sfârşit. Glasul preotului tânăr se ridică puternic, cu vibraţ ii de bas pedalist, preamărind timpurile de glorie ale genialului general Stalin. Pentru că acesta a dat pace şi libertate popoarelor şi tot el asigură bunăstarea omenirii. Ascult şi nu-mi vine să cred. Bădiţa se închină murmurând: „Ptiu, ucigă-l toaca; credeam că-i preot, când colo iată unde s-a aciuit dracul...”

Aşteptam ca tânărul preot să pomenească ceva despre ajutorul pe care îl aşteptăm de la Dumnezeu şi despre binefacerile care numai de la El pornesc. Din gura cuvântătorului ieşeau panglici şi osanale pentru libertate şi conducătorul popoarelor. Nici o frază în care să se pomenească despre acţiunea mântuitoare a Galileanului. Stalin a zis, Stalin a făcut aşa, Stalin

ORANKI. Amintiri din captivitate

luminează orizontul.

Iar Bădiţa conchide: „Stalin a făcut lumea în şase zile şi, ca atare, lui i se cuvine laudă - în Kremlin - pentru veci de veci”.

Terleţchi, lângă noi, cu şapca pe cap şi cu mâinile în buzunare, ascultă, aprobă, se bucură: „Aşa, aşa, asta-i adevărul”.

La sfârşit e gata să-l aplaude pe vorbitor. Intră fluierând în biroul lui. Îşi freacă mâinile satisfăcut: „Prea a fost bună predica; ar fi fost păcat dacă nu se găsea cineva care să spună gloatelor despre ce a făcut marele Stalin. Şi când stai şi te gândeşti că aceşti preoţi propagandişti se mulţ umesc cu foarte puţin; o sută, două sute de ruble... Alţ i agitatori cer mai mult. Iată că biserica ş i-a înţeles rosturile ei sociale, în sfârşit, a înţeles că trebuie să stea în slujba poporului. Şi cu propriile ei mâini să plece grumajii mulţimilor, să o supună stăpânirii şi să o accepte nu ca pe un rău necesar, ci ca pe supremă fericire”.

Iată cum acest fel de preoţi sapă, cu propriile lor mâini, o groapă mare, adâncă, lată, unde să fie înmormântate toate câştigurile şi toate bunurile spiritualităţii creştine...

Tânărul preot încheie: „Lui Stalin i se cuvine toată lauda pentru toate binefacerile lui...

Amin”. Şi-şi face o cruce mare, plină de cucernicie, până la pământ.

În timpul osanelelor de mai sus, bătrânul preot a stat mut şi surd, cu ochii la pământ. Mulţimile privesc pământul sleit de roadă şi apoi caută spre înăl ţimea cerurilor. Vorbele predicatorului ajung supărător până la urechea credinciosului; dar în inimă ele nu au ce căuta, acolo tronează blândul Iisus şi cuvintele lui stau săpate pe pereţii inimii: „Eu sunt Calea, Adevărul ş i Viaţa... Rămâneţi întru mine şi eu întru voi; nu slujiţi la doi domni. Nu-i slujiţi lui Mamona - slujiţi numai lui Dumnezeu.”

Bătrânul preot, cu pletele albe ca neaua de pe munte, încheie serviciul divin cu fraza: „Fraţii mei, căutaţi la înălţimea cerurilor. Inima mea, cea mult încercată, îmi spune că suspinele noastre au ajuns până la Dumnezeu. Şi el va slobozi ploaie pe pământ... Lui i se cuvine lauda în veci de veci. Amin.”

Cu mâna dreaptă stropeşte în cruciş peste capetele descoperite, în rânduri liniştite, mulţimile se apropie, sărută crucea din mâna bătrânului şi se duc iar pe vechile locuri.

A trecut de amiază. Dinspre apus începe să bată un vânt la început abia simţit, apoi din ce în ce mai tare. Peste păduri, departe s-adună norii ca nişte ceţuri plumburii la vedere. Vântul bate lin prin ramuri, iar mulţimile se-nchină.

Ploaia vine cu vuiet lung şi tunetele se aud din ce în ce mai puternic. Cerul s-a acoperit de nori şi soarele, cu o ultimă privire la icoana Mântuitorului, dispare după perdeaua norilor. Frunza plopilor fluieră şi se zbate. Un fulger violent despică cerul în două şi se face pentru o clipă o linişte de mormânt. Apoi, cu vuiet lung cad, repezi, trâmbele de ploaie.

Glasul mulţimilor, acompaniat de orga tunetelor şi de freamătul pădurilor repetă, repetă mereu: „dăruieşte Mântuitorule ploaie pământului celui însetat...”

Şi ploaia cade repede, deasă, ca o revărsare de ape. Mulţimea descoperită stă în ploaie şi pe feţe se citeşte biruinţa credinţei.

Ceasovoiul de lângă noi, tot în genunchi, cântă şi se închină. Politrucul dezorientat se încuie în camera sa.

Plouă mereu şi mulţimile stau fericite sub ploaie, cântând

Lauda lui Dumnezeu. Bătrânul preot stă în picioare lângă izvor, iar ploaia îi spală faţa veştejită de atâtea suferinţe. Ceasovoii din prepelece se închină.

Ploaia a ţinut un ceas, două, iar din urma ei a venit altă ploaie şi tot aşa, o săptămână, la rând. După o săptămână s-a arătat soarele, luminos şi tânăr. Pădurea cu poienile înviorate şi firul ierbii se arată verzi ca la început de primăvară.

Minunea se făcuse; natura renăştea. Ceea ce scăpase de arşi ţa soarelui (ogoarele de ovăz necăjit şi poienile cu cartofi) s-a redresat. La vremea coacerii, toamna, va fi ceva de cules.

Dimitrie Bejan

Bucatele nu vor fi suficiente, dar suferinţele vor fi ceva mai puţine, vor fi cartofi măcar...

În ultima or ă a ultimei zile când mai lucram la stivuirea lemnelor, am mers câţiva şi-am pregătit izvorul pentru iarnă, făcând o prispă de nisip în jurul lui şi acoperindu-l cu scânduri de mesteacăn.

Plopii îşi aşterneau frunza polog, iar dinspre nord băteau vânturi reci de toamnă.

Izvorul avea să rămână singur, părăsit şi troienit de zăpezi. Până când va ajunge şi pe aici vânt cald de primăvară!

Şi îngerul Domnului va atinge, cu pana aripii, unda apei cristaline. Iar minunea se va arăta pentru oamenii buni. Ca să potolească suspinuri şi dureri.

ŞI VODĂ CANTEMIR A FOST PE AICI

În noiembrie 1946 eram încă la Oranki. De vreo lună venise aici şi Alexandru Muscă şi fiind prietenul nostru, încercat pe întinderea celor 20 de ani, de când ne cunoşteam - cu zgomotoas ă bucurie i-am făcut loc lângă noi, la etajul cinci - pentru aceleaşi motive, care mă fixaseră ş i pe mine ici. Şi el plecase la război pentru spaţiu vital şi, ca atare, trebuia să-i facem porţie de ploşniţe. S-a întâmplat că sus, câştigasem întrucâtva bătălia cu sângerosul nostru inamic. Făcusem rost de cearşafuri - umbre ale celor ce-au fost cândva - le cususem ca pe saci. La culcare ne băgăm în ei, legam gura sacului pe deasupra capului - şi dormeam în „submarin”. Pentru aerisire, cususem un petic de tifon, în dreptul nasului.

Ploşniţele ne-au dat târcoale - le-am auzit fugind pe capul nostru o săptămână, două şi apoi, extrem de amărâte, ne-au întors spatele, trecând la etajul patru.

Bădiţa avea vise rele; ştiu eu? Scena de pe front, alte aduceri aminte - fapt că într-o noapte s-a ridicat în picioare aşa cum era în submarin, şi-a strigat înfiorător, trezind tot dormitorul: Spune-mi, eşti dracu' sau eşti Dumnezeu?

S-a liniştit greu.

A doua zi, îmi spune: „Se f ăcea, în vis, că vine asupra mea un om, când îmbrăcat în lumină orbitoare, când în roşu de foc şi cu coarne de ţ ap. Din mâna luminoasă a omului ieşeau raze aurii, din coarnele ţapului, numai limbi roşii de foc. Şi această figură venea de departe, spre mine. Eu eram singur-singurel, pe un şes întins, gol, sub un cer încremenit... Şi de spaimă am strigat...”

Acum iată-l pe Sandu lângă noi. Vom împărţi cu dânsul bucuriile. Sandu nu poate suferi „submarinul”, se teme să nu se sufoce. N-avem ce-i face. Luptă-se, cum va putea, cu ploşniţele.

Sandu-i de statură mijlocie, spate bine legat, cu privire ce trecea dincolo de prezent. Umblă - vară şi iarnă - cu căciulă, cu o bucată de pătură veche la gât, căreia el îi spune fular şi cu genunchiere. Îl auzi mereu: „Curent, bre, curent”. Şi Curent i-a rămas numele. Marele duşman al lui Sandu este curentul. „Ai putea să rămâi cu fălcile strâmbate, bre...” şi pe acest temei, Sandu, care-i simpatic tuturor, este cunoscut nu sub numele patronic de Muscă, ci de Sandu Curent.

Mai are el o meteahnă, care pe noi ne distrează: e tobă de carte - aşa zice el - şi la dânsul alergăm după răspunsuri pentru istorie, literatură franţuzească, filologie şi drept. Totuşi, pasiunea lui e instabilă la această oră; o lună e istoric, şi-n cea imediat următoare, se zbate învăţând limba turcă sau japoneză. Recunosc, le ştie pe toate. Mândru, îmi spune într-o seară: „Bre, l-am întrecut pe Dimitrie Cantemir, chiar şi pe Iorga. Vorbesc mai multe limbi decât ei”.

Dar pasiunea cea mai mare a iui Sandu rămâne totuşi istoria - el o spune, o afirmă tare, la diferite ocazii - dar nu orice istorie, ci numai a Imperiului roman. Este încântat la maximum de trecutul glorios al strămoşilor noş tri. Până aici, nimic neobişnuit, în general, fiecare om are o pasiune sau chiar mai multe - şi totuşi rămâne, foarte plăcut cercului prietenilor săi. La

ORANKI. Amintiri din captivitate

Sandu, pasiunea romană s-a transformat într-o meteahnă. Bădiţa ş i cu mine ne căznim s ă-l vindecăm, luându-l când cu binişorul - căci doar ni-i prieten - când cu asprime - căci doar ne face de râs; mărturisesc că până la această oră, nu am reuşit nimic.

Auziţi popoare şi vă cutremuraţi, Sandu vrea să refacă Imperiul roman - pe toată întinderea lui, împingând pe slavi spre locurile lor de origine - iar capitala să o mute la Piscu. De ce la Piscu şi nu în alt ă parte? Mai întâi, pentru că Sandu s-a născut la Piscu - şi asta-i cel mai important eveniment petrecut în istoria acestui sat de lângă Galaţi. Al doilea, pentru că Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei pomeneşte şi notează în hartă - despre Piscu şi în al treilea rând, tot atât de important ca şi primul, pentru că satul Piscu este sat numai cu români, fără nici o liftă străină pe acolo. Prin urmare, Sandu se agită pentru refacerea Imperiului roman, cu reşedinţa împăratului la Piscu. Despre cine va fi acolo împărat, încă nu se pronunţă. Cine ştie? O fi având el vreun gând şi pentru acest scăunel împărătesc.

Încolo, Sandu-i băiat bun - bun român şi bun creştin, ca şi Brâncoveanu Constantin - fumează câte două kilograme de mahorcă pe lună şi scuipă lat, printre dinţi. Toţi nefumătorii prieteni depunem raţia de mahorcă la picioarele lui.

Şi iată-mă acum la etajul cinci, cu Bădiţ a la stânga şi cu Sandu la dreapta. Bădiţa visează, este violent şi mă tem că în furia lui mă va arunca jos de pe cracă, iar Sandu mă tămâiază şi noaptea cu miresme mahorciene. Dar dacă suntem prieteni - vorba lui Sandu - de pe vremea lui Han-tătar, se cade să ne îngăduim unii pe alţii. Ce vreţi? Am avut din pruncie aceeaşi soartă, ne-am întâlnit la Universitate şi am făcut politică la fel, războiul l-am făcut împreună şi, pe cât se vede, şi captivitatea împreună.

Seara, când ne întoarcem de la muncă, prietenii mei mă afumă, stând lungiţi pe saltele, cu capetele sus. Pe urmă Bădi ţa îşi scoate cavalul - făcut dintr-o ţeava de alamă - şi cântă doinele şi horele din munţii noştri.

În jurul nostru se adună, încet-încet, românii, ca să audă cântecele Bădiţei. Şi când încetează fluierul, prinde a povesti Sandu. Sandu-i bun povestitor, se entuziasmează de propriile-i imagini şi nu aşteaptă multă poftire.

Vedeţi voi pădurile şi locurile acestea străine? Au întrucâtva legături istorice cu trecutul Moldovei.

Sandu se uită dincolo de geam; noaptea-i neagră şi pădurile vuiesc. Îşi confecţionează ţigara dintr-o bucată de ziar, o aprinde şi observând curiozitate în ochii noştri, se hotărăşte să înceapă.

Aş vrea să vă aduc aminte că, la anul 1771, a venit la cârma Moldovei cărturarul Dimitrie Cantemir. Şi printr-o politică greşită, s-a ataşat total de pulpana lui Petru cel Mare, ţarul ruşilor. Ţaru' se prezenta drept protectorul creştinilor ortodocşi şi se căznea să scoată popoarele acestea de sub domnia otomană. Pe cât se înţelege acum, nu era vorba de-o libertate în care trebuiau să trăiască aceste popoare, ci de o trecere a lor de la domnia turcească, la una

cum zice cronicarul Neculce - moschicească. Se pare că gândul lui Petru era de a se apropia de mările calde. Pricepuse acest rus cu manifestări de geniu, şi de brută, necesitatea ieşirilor la mări deschise. Dar el agita problema creştină, încercând o întârziată colaborare cruciată - cu scopul de a pune mâna pe Constantinopol - pentru ieşiri în larg. Ideea părea „ortodoxă” - aceea a panslavismului, pentru întinderea lumii slave - sub sceptrul ţarilor moscoviţi, până la Marea Mediterană, Marea Baltică şi Capul Nord.

Testamentul politic al lui Petru, vor căuta să-i realizeze pe rând toţi ţarii Rusiei. Se pare că acest gând, de dominaţie slavă, este încă şi mai intens susţinut astăzi. Mesianismul slav ortodox, mesianismul cu panslavismul şi-au schimbat firma astăzi, dar tendinţele sunt aceleaşi, de la Petru ce Mare încoace. Ba, pe cât se pare, noul mesianism rus - ruşii sunt ţinuţi să ducă socialismul la popoare - este la acesta oră extrem de agresiv. Moscova nu mai este a treia Romă precum ziceau cei de până la 1918 şi Moscova de azi pretinde dominaţia, indiscutabilă, peste cele cinci continente. Altă faţă a lucrurilor! Petru cel Mare a fost ceva mai modest. Moscova de azi îi execută ad literam testamentul şi conform evidenţelor îl depăşeşte chiar în pretenţii. Iată un nou imperialism agresiv, tutelar, dictatorial. Petru cel Mare poate fi

Dimitrie Bejan

mândru de urmaşii lui.

Deocamdată, să ne întoarcem la povestea noastră. Deci, Dimitrie Cantemir primeşte asigurarea că familia lui va deveni ereditară pe tronul Moldovei ş i îl primeşte pe ţar la Iaşi, cu muzică şi urale. Ţara Moldovei trece prin pârjol rusesc. Doar armata luminatului împărat intrase în teritoriul unei ţări, ce stătea în acest veac slăbănog sub tutela otomană! Că în realitate aici era un neam creştin, cu un domn român, pentru ruşi nu avea importanţă. De vreme ce turcii erau suzerani, ţara trebuia prădată şi batjocorită! „Vai, vai şi iar vai - se vaită cronicarul timpului - de aşa dragoste creş tinească; s-au bejenărit oamenii prin păduri şi prin ţările vecine, de a rămas biata Moldovă de izbelişte şi ocară.”

Dealtfel - reflecta amărât Sandu - ori de câte ori ruşii „ne-au ajutat” împotriva cuiva, a fost vai de noi; ne-au furat ca-n codru şi ne-au batjocorit sufletele, lăsându-ne doar ochi ca să plângem. Şi nu s-au urnit de la Dunăre, până nu s-a găsit cineva mai tare să-i lovească peste bot; curat porci sălbatici, înrăiţi la jir...

Şi credeţi voi că astăzi lucrurile stau altmintrelea? Vom vedea, de vom trăi. Prietenia moscovită-i extrem de periculoasă: te îmbrăţişează, î ţi ia ceasul, te sufoci şi, tu, prostit de spaimă şi ameţit de vorbe, nu mai stai să raţionezi, ci urli ca nebunul, la mitinguri; e bine, e bine, ura, ura. Ce sistem de îndobitocire! Istoria încă n-a văzut aşa ceva. Să-ţi strângi cureaua de foame, să tresari în somn pentru nesiguranţ a vieţii şi totuş i în stradă, tâmpit, idiot, să strigi: sunt fericit, să trăiască salvatorii!! Ce idioţie! Curat idioţie... Aşa ceva încă nu s-a pomenit pe pământ.

Şi s ă revin, bre. Războiul din iulie 1711, de la Stănileş ti, de lângă apa Prutului, a fost pierdut. Vodă Cantemir, cu întreaga familie, a plecat amărât, într-această amărâtă pribegie, la ruşi. A trăit aici cum a putut ş i a murit la ceasul când i se pusese sorocul. Asta înseamnă că el a greşit şi simţul politic nu-i prisosea. De aceea eu stau şi zic: înţeleptul n-are ce căuta în politică.

Aşa... Vodă al Moldovei s-a aciuit la Moscova şi ostaşii care-i urmaseră s-au topit acolo, în masa slavă.

Cantemir sta zgribulit, cu şuba pe umeri ş i scria cărţ i. Aici avea pricepere, iar Ţarul, când se trezea din beţie, trecea pe la Cantemir şi stăteau la taifas. Aşa s-au născut Academia şi şcolile ruseşti. Aşa poate fi socotit Dimitrie Cantemir, ca un împărat cultural pe care l-am dat Rusiei, alături de Petru Movilă, Spătarul Milescu etc. Noi i-am ajutat cu ce-am avut mai bun, Ei ne-au răsplătit, de două sute de ani încoace - de când au apărut în istorie - numai cu obidă şi cu lacrimi, strigând la noi: „zi mă că ţi-e bine, s-audă lumea întreagă şi să se crucească de dragostea noastră...”

Dimitrie Cantemir avea o fată deşteaptă. Nu era frumoasă dar învăţase carte multă la Constantinopol şi cu inteligenţa ei naturală şi, prin contactul cărturăresc cu oameni aleşi, cu care se vedea tatăl ei, se dovedise a fi superioară tuturor rusoaicelor care nu erau în stare să dezlege o buche. Petru - am spus că această brută avea momente de trezie şi de sclipitoare inteligenţă - a observat fata, a discutat cu ea,

Rămânând uimit de cunoş tinţele ei ş i de gândirea ei sănătoasă. Vizitele la „ex vodă” al Moldovei se îndesesc; ciocniri de pahare, vodcă, discuţii.

Maria Cantemir devine amanta ţarului şi va rămâne până la moarte, „împărăteasa neîncoronată a Rusiei”. Aşa o numesc istoricii ruşi. Maria Cantemir îl domina pe ţar, prin inteligenţă. Petru se vedea mic în faţa ei.

După a mea părere, această ruşine o suportă cu greu Vodă Cantemir. Dar el şi familia lui sunt absolut la cheremul ţarului. Se înţelege că împărăteasa Ecaterina află de această prinţesă moldoveancă care ar putea să dea ţarului un urmaş. Atunci ia măsuri împotriva Măriei. Petru ştia că Maria rămăsese însărcinată şi-ş i făcea calcule că din unirea lui cu inteligenta prinţesă moldoveancă va avea un moştenitor de geniu, care să-i ducă mai departe testamentul.

Împărăteasa Ecaterina - în timp ce ţarul şi Dimitrie Cantemir se războiau în Caucaz şi la Astrahan - a otrăvit-o pe Maria.

În frigurile chinurilor Maria a născut un făt care nu era de toate lunile şi a murit. Cu

ORANKI. Amintiri din captivitate

ajutorul vracilor, prinţesa a fost salvată de la moarte.

Petru, întors victorios de la Astrahan, află imediat de toată întâmplarea şi în văzul întregii curţi, îşi bate nevasta cu cnutul, cum ar fi făcut cel din urmă mojic.

Apoi, s-a lini ştit. Şi dându-şi seama că Ecaterina va căuta să se răzbune pentru ruşinea făcută, îndată l-a silit pe Dimitrie Cantemir să plece cu toată familia la Mănăstirea Oranki, unde va trăi între monahii cărturari, care-i vor sluji ca pe un Domn.

Şi iată că Domnul Moldovei cu familia au locuit la Oranki cinci ani de zile şi cu lege împărătească li s-au dat aici trei moşii de pe care să se hrănească el ş i casa lui. Pe cât înţeleg, pădurile, poienile, care se învecinează cu cele ale Mănăstirii, vor fi fost, acum 200 de ani - date în proprietatea Domnului Moldovei. Pădurea nici acum nu aduce mare folos, pe aici, dar acum două veacuri şi ceva?

Aici, la Oranki, Vodă al Moldovei va fi stat la sfat cu înţelepţii monahi şi va fi fost ajutat la tiparniţă. Iar fata a stat la canon - în căsuţa hexagonală, cu etaj - de lângă zidul de lângă nord.

Pădurile şi poienile l-au amărât pe Domnul Moldovei. Unde-i apa Nistrului şi unde-i brădetul din Carpaţi? Şi-n serile de iarnă aspră, la strană, alături de călugări va fi psalmodiat nazal: „doreşte să se sfârşească sufletul meu după tine Moldov ă (Doamne) ca un pământ deşert şi fără apă...” Şi-a aşteptat, an după an, ca Ţarul să-şi adune oştile din nou şi să le mâne împotriva turcilor.

Ţarul a venit la un Paş ti - trecuseră cinci ierni şi tot atâtea anotimpuri şi după ce s-a închinat la Sfântul Altar, în timp ce clopotele băteau în clopotniţă salutul pentru împărat - a venit la strana lui Dimitrie Voievod, a lăcrimat şi şi-a cerut iertare, pentru exil şi pentru uitare.

Petru avea un moştenitor. Ecaterina îi născuse între timp pe viitorul ţar Paul I. Ameninţarea trecuse şi când ţarul se întoarse de la Moscova, cu dânsul pleca şi Vodă cu toată familia. La vremea lor, la 1724 - vor muri şi vor fi îngropaţi la Moscova, Dimitrie Cantemir şi prinţesa Maria. Apoi, aşa precum ştiţi, în 1935 trupul lui Vodă Cantemir a fost adus în ţară şi îngropat la biserica „Sfinţilor Trei Ierarhi” din Iaşi.

Şi iată aşa, peste veacuri, oasele domnitorului cărturar au revenit în patrie şi se odihnesc în pământul Moldovei. Sufletul voievodului se va fi lini ştit acolo, unde se află şi acum. Şi-a ispăşit scump ataşamentul de politica răsăritului. Ţara l-a primit cu cinste, culcându-l lângă ţărâna strămoşilor ca pe „ale sale, dintre ale sale”.

Şi acum, de ce să ne mirăm, când coborâm în poieni şi tăiem pădurile de pe aici, că ne simţim stăpâni? Suntem în moştenirea lui Vodă Cantemir...

Afară bat vânturile iernii şi-n depărtare vuiesc pădurile, în altar, în jurul nostru, se ridică nori groşi de puturoasă mahorcă. Becul cu lumină galbenă, când se vede când dispare în ceţuri. Prietenii mei fumează tăcuţi, trăgând în piepturi sineliul fum înecăcios.

Bădiţa încheie:

- Mă fârtaţilor, hai la culcare; mâine mergem să-nşfăcăm vreo sută de sănii de lemne din pădurile lui Vodă Cantemir. Ce ne-am face noi de lemne, pe o iarnă atât de cumplită, dacă n-am avea proprietăţi pe aici? Cred că ăsta a fost motivul, de ne-au adus ruşii la Oranki. Sandule, să-i întrebi tu, mâine, pe comisar, dacă-i aşa, au ba? Să vedem ce zice Terleţchi de povestea ta?

ALEGERI ŞI REFLEXE

Eram la Mănăstârca când s-a terminat războiul. La 9 Mai 1945 - am fost duşi în dosul lazaretului; aşezaţi, în careu, aşteptam. De sus ningea şi ploua - norii erau jos, umezi, murdari. Parcă plângea cerul. O femeie apăru pe o estradă de pământ. Bătrâioară, ştearsă, comisara politică Gurlaciova citeşte o telegramă scurtă: „Germania a capitulat”.

În ochi se ivesc lacrimi, pentru înfrângerea de pe front. Cerul plânge alături de noi. Asupra

Dimitrie Bejan

lagărului s-a lăsat linişte de moarte.

Ne gândeam: pe ce mâini rapace a intrat Europa? Şi cât va dura prăpădul?

Apoi, muncă de rob. Zile, şi luni de zile sterpe, fără salturi, fără nimic.

A mai trecut un an şi iar ne-am felicitat la l Ianuarie. A venit Paştele cu primăvara şi iar am cântat „Hristos a înviat”.

Apoi greutăţile lui 1946 - cu consiliul ecumenic şi greva de lucru - şi iată-ne iar la Oranki. Ceea ce se petrecea în politica românească - ş i peste graniţă - m ă interesa şi nu prea. Vag, ştiam că la Paris, către sfârşitul verii, s-a ţinut o conferinţă de pace şi când veneam de la lucru, nu puteam rămâne nepăsător la informaţiile pe care le purta unul sau altul, dintre cei ce lucrau în lagăr. Fiind în categoria slăbănogilor - cu pasiunea politică în ochi - ei te informau în cinci minute despre tot ce se petrece pe faţa pământului şi despre tot ce au zis Truman şi Stalin.

Desigur că nu puteai rămâne indiferent la aceste informaţii şi mulţumeai admirativ pentru cele aflate. De altfel, lucrul era şi simplu şi clar. Comisarul Terleţchi aducea zilnic Isvestia în lagăr ş i perivocii (translatorii) o citeau la Club celor ce doreau să ştie ce-i în lume. Şi apoi, noi aveam acolo, prezenţi la datorie, doi camarazi pasionaţ i după noutăţile politice - unul era căpitanul Costin Bucur de la Galaţi şi celălalt, căpitanul Ghiţă Stăncescu de la Buzău, între aceştia doi parcă era o concurenţă: care să fie mai precis şi mai clar în informaţii. Ca nu cumva să se nască vreun diferent, îşi notau informaţiile pe nişte plăci de placaj şi apoi, după ce le revedeau, ne cereau „puţintică linişte” şi ni le citeau tare, răspicat. Surd să fi fost şi tot îţi intra în cap; te aflai complet informat, fără să fi mişcat un deget măcar.

Aşa se face că, întinzându-ne osemintele pe aşternut, discutam cu Bădiţa şi cu Sandu politică.

Aţi auzit că la Paris s-a încheiat pacea? Zice Bădiţa către noi.
Auzit, răspunde Sandu, trăgând dintr-o ţigară de mahorcă, groasă cât degetul.
Şi, n-ai nimic de obiectat?
Că nu m-a chemat şi pe mine acolo?
Ce vorbeşti, românule?
Tu n-ai auzit ce-a făcut Tătărăscu acolo? Guţă-pandurul, Guţă-megafon a dat Basarabia şi Bucovina ca pe ceva care îl incomoda. Nici n-a adus vorba de aceste provincii româneşti şi de cetăţile de pe Nistru, îmi pare că ruşii au fost modeşti; trebuiau să ceară Ţara până-n Carpaţi. Sigur că Guţă le-ar fi oferit-o ca pe o ţigară: „fumaţi Carpaţi?”
Mă, Sandule, degeaba îţi ciuleşti urechile la Isvestia. Ce le trebuie ruşilor Carpaţii, când au în mână Elba şi se plimbă pe uliţele Berlinului, ca la ei acasă. Degeaba filosofăm pe marginea informaţiilor auzite! Nici o bucurie; asta, nu-i pace. După neînsemnata mea părere, ce s-a semnat la Paris este doar un intermezzo, o pauză, pentru ca popoarele să-şi tragă sufletul şi să-şi ascută săbiile tocite. De vom trăi, vom vedea. Dacă vom muri, vor fi suficienţi care să experimenteze această pace pe propria lor piele. Că noi nu ne bucurăm pentru actul semnat la Paris, este lucru uşor de înţeles, dar ceea ce observ eu - şi nici voi nu sunteţi chiori, stă în faptul că nimeni nu joacă de bucurie pentru o astfel de pace.
Cam pesimist, Bădiţă, cam întunecat îţi pare orizontul, constată Sandu.

Stau cu mâinile sub cap şi privesc peste păduri până-n hotarul cu cetăţi, până în apa Nistrului. Bădiţa are dreptate, între oameni nu-i bunăvoire.

Bat vânturi de toamnă şi frunzele cad din copaci. Ion Bolnavul¹⁵, slab, gălbejit, cu căciula trasă pe nas, le mătură şi le duce la gunoi.

¹⁵ Învăţător rămas bolnav după tifos.

ORANKI. Amintiri din captivitate

Lui Ion îi pare rău pentru moartea frunzelor; pe cele mai mari le ia în mână, le întoarce şi le priveşte nervurile vineţii şi faţ a galbenă de ceară. Apoi, nemulţumit pentru moartea verii, zvârle cu pumnii frunze veştede, în aer. Pe Ion îl îmbolnăveşte chiar numai gândul că vine iarna.

Când te gândeşti că la noi abia se coc strugurii în podgorii şi începe culesul prunelor brumate pe dealurile Muscelului!

Ion suspină, după dragi aduceri aminte şi lăcrimează pentru frunzele moarte.

Au venit apoi dinspre apus ploile reci şi în noaptea următoare, peste păduri şi peste noi a nins cu fluturi albi.

Ce facem, bre, cu iarna asta?
Luptăm, Sandule, ca-n poveştile cu Strâmbă-Lemne. Iarnă să fie, că are cine degera.
Valeu, bre, că tare-i frig, n-ai o ţigară? Şi Sandu-şi încălzeşte mâinile şi vârful nasului, la cărbunele mahorcii.

Au început nopţile negre şi lungi; în corpul şapte¹⁶ pluteşte o duhoare acră şi umedă; se usucă obielele şi ţoalele.

Stăm pe paturi cu mantalele pe picioare şi ascultăm. La trei sau patru, sub noi, e discuţie aprinsă. Pe ziua de 19 noiembrie vor fi alegeri parlamentare în România. Liberalii cu Dinu Brătianu¹⁷ şi Maniu¹⁸ cu ţărăniştii lui, vor lupta cu coaliţia guvernamentală; comuniştii, socialiştii, tătărăscienii şi o fracţiune de ţărănişti, cu necunoscutul Anton Alexandrescu, vor candida pe listă comună. Lupta e grea, liberalii candidează separat şi ţărăniştii la fel.

Jos, discuţiile se învârtesc în jurul greşelii pe care o fac partidele istorice că nu colaborează. Frontul democrat - aşa se numesc guvernamentalii - are sprijinul larg al armatei ruseşti şi al autorităţilor de ocupaţie. Pe cât se pare, acum se dă bătălia politică de afirmare a comuniştilor. Dacă vor reuşi, se vor scutura de resturile burgheze pe care le folosesc deocamdată ca trambulină şi încet-încet, având timp, susţinuţi tare de Moscova, se vor trezi stăpâni pe ţară. Se pare că partidele burgheze, care colaborează cu comuniştii - socotesc că, prin politica lor, îi duc pe comunişti şi tergiversează sau întârzie procesul de îndoctrinare comunistă a ţării. Nesocotinţa aceasta stă în aceea că nu-i cunosc pe comunişti, programul lor, tactica lor; vor vedea foarte curând de ce sunt în stare.

Discuţiile merg mai departe. Liberalii şi ţărăniştii înţeleg încotro este împinsă ţara. Văd interesul Moscovei şi fac gesturi neputincioase de împotrivire. Apusul - necunoscător al problemelor comuniste - tratează totul cu uşurinţă şi crede în vorbe şi-n cuvânt. Cine ştie când şi-n ce condiţii se va dezmetici acest Apus?

Deocamdată, pentru alegerile din 19 noiembrie, stânga este prezentă, mobilizată, pentru această hotărâtoare bătălie, iar partidele istorice, speriate de propaganda deşănţată care se face în ţară, încearcă să facă ceva, încearcă să ajungă până la alegători, încearcă să vadă ce spun ţăranii...

Noi aşteptăm rezultatul atenţi, dornici de a fi aşa cum ne este sufletul.

Am rămas şi mai puţini aici. Pentru alegerile ce vin, pentru propaganda ce trebuie făcută, în vederea reuşitei blocului de stânga, stăpânirea rusească, înţelegătoare, a făcut „cadou” ţării douăzeci de mii de prizonieri; aceştia vor trebui să ajungă la Bucureşti în preajma zilei de alegeri, ca să facă zarvă şi propagandă.

Aşa că am rămas şi mai puţini; a plecat acasă marea majoritate a celor câştigaţi pentru comunism. S-au strecurat dintre noi, cu umerii căzuţi, cu ochii în pământ, vinovaţi.

Terleţchi, la huiduielile noastre adresate vinovaţilor, în loc de „drum bun”, ne înjură în bloc, ameninţându-ne: „vouă, imperialiştilor, aici au să vă putrezească oasele”.

Da, îngână Muscă, scuipând hăt, până la cinci metri. Auzi cine ne vorbeşte de imperialism? Noi am furat oare sudul Poloniei şi am alipit Ucraina subcarpatică, care de o mie de ani aşteaptă nefericită ora alipirii la scumpa mamă sovietică?! Noi am furat Karelia, Ţările

Camera 7 - un grajd al mănăstirii.
Mort în închisoare la Sighet.
Mort în închisoare la Sighet.

Dimitrie Bejan

Baltice, Prusia Orientală, Bucovina şi Basarabia?! Auzi, prostul, imperialism românesc..., şi iar scuipă Muscă, cu năduf.

Şi dacă am rămas puţini, ne lipim şi mai mult unul de altul; ca să simţim umărul vecin.

Da, astăzi e ziua de alegeri în România. Terleţchi trece prin faţa noastră mândru; noi îl sfidăm. Simte şi ştie că nu-i iubim; îl dispreţuim pe el şi pe uneltele pe care şi le-a recrutat dintre noi. Îşi dă toată osteneala ca să ne îngenuncheze. Munci grele, în condiţii neomeneşti; carceră - aşezată pe o gheţărie, cu ciment pe jos, bătăi în biroul lui.

Dar noi stăm cu frunţile senine şi când ne îngrămădim în carcere, cântăm tare cântecele noastre, de răsună în tot lagărul: „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte”.

Terleţchi ne-ar rupe-n colţi, dacă ar putea. Scrâşneşte din măsele, pândeşte şi aşteaptă. Aşteaptă momentul potrivit.

Şi aşa a trecut ziua alegerilor; a venit noaptea şi-n dimineaţa următoare, ca-n fiece zi, plecăm la pădure.

Când venim, după-masă, uzi de zloată, obosiţi şi flămânzi, pe uşa sălii de mese, pe un afiş mare, cu litere de-o şchioapă, citim rezultatul alegerilor: au învins comuniştii.

Simt un cuţit înfipt în inimă.

Ce-au făcut ţăranii?! Cu cine au votat?!

Nu-i timp pentru întrebări, nu-i cine să ne dea răspunsuri, în uşa comisariatului apare Terleţchi, rânjind turbat:

Voi, voi câinilor, aţi crezut c-o să reuşească Maniu şi Brătianu?! Da, le-a apus steaua! Am reuşit noi! Ei, acum o să vă arătăm noi ce putem, în ham, fuga marş - şi se repede în noi cu pumnii, cu picioarele, cu dinţii.
Stai, domnule, ce dai în noi? Doar venim de la lucru. Nici n-am mâncat astăzi.
Las' că vă dau eu vouă mâncare, pui de căţea ce sunteţi⁵. Noi ne ferim din calea lui şi intrăm buluc în sala de mese. Şi-am mâncat, dar vai de masa noastră!

⁵ Pui de căţea, adică fiii hrăniţi de lupoaică - noi, urmaşii lui Remus fi Romulus, Ana Pauker, Terleţchi şi ruşii dădeau un sens peiorativ expresiei.

Când am ieş it de la masă, Comisarul se îndrepta spre poartă. Noi am intrat în corpul 10 - un grajd - unde fuseseră mutaţi românii, de câteva zile. Frig, înghesuială mare, mizerie. Şi acum aşteptăm ce se va întâmpla. Terleţchi era beat de fericire, după victoria din alegerile recente.

De când aşteaptă el un ceas ca acesta! An după an a strâns veninul în guşă şi în ţelegem că-i imposibil să se mulţumească cu pugilistica de odinioară. Din zilele căderii noastre în captivitate, noi am rămas aceiaş i: tari, rezistenţi, inflexibili. Toate protestele la adunări şi pe terenurile de muncă, împotriva neomeniei autorităţilor, de la noi plecau. Ne-am socotit în permanenţă în luptă cu comunismul.

Când în 1943 şi următorii doi ani s-au dat bătălii ideologice pentru îndoctrinarea noastră, pentru formarea diviziilor „voluntare” ce aveau să aducă sprijin militar partidului comunist, noi ne-am ridicat - făţiş - împotriva acestor acţiuni. Noi am lansat atacuri împotriva acestor acţiuni ruseşti, în şedinţ ele provocate de agitatorii lor, şi lămuriri de la om la om, între români. Şi-am oprit prăbuşirea! Ei, ruşii, agitatorii, aveau toată puterea. Noi? Noi aveam credinţa în virtuţile neamului nostru şi dinamita aceasta a înfrânt şi încovoiat pe inamic.

Şi-au urmat dislocări şi trimiterea noastră prin lagăre mizerabile, cu tratament sălbatic, încarcerări, pe sute de zile şi munci de rob.

ORANKI. Amintiri din captivitate

Şi când am socotit că muncile depăşesc condiţiile sclaviei, ne-am ridicat, cu preţul vieţii şi am spus: „nu mai lucrăm”.

Iată, au trecut patru ani. Atâtea frecuşuri, atâtea neînţelegeri trebuiau să fie plătite. Doar Terleţ chi, numai acum câteva minute, ne scuipase în obraz: „Pui de căţea, acum, noi am biruit la voi acasă. Las', vă arătăm noi vouă”.

Stăm cu privirile pe geam, gândind; toate celelalte naţii sunt disciplinate; acceptă răul ca pe o fatalitate. Totuşi, când li-i teamă, ne strâng mâinile cu entuziasm şi se miră în dosul ochelarilor: „Ce fel de oameni sunt aceştia?”

Vin! 70 de glasuri anunţă, ca la comandă. Repede blocăm uşa şi ferestrele cu paturile noastre. Şi aşteptăm, în dosul baricadelor. Terleţchi, cu câţiva ofiţeri, tot personalul administrativ şi un pluton de soldaţi vin în pas grăbit către Corpul nostru.

La noi e linişte, ca-n faţa marilor bătălii. Se încearcă uşa şi înţelegând că ne-am baricadat, Comisarul răcneşte:

Deschideţi, că vă omor.
Intră, îi răspundem noi, hotărâţi. Şi soldaţii pun umărul. Noi sprijinim baricada, pe dinăuntru. Cu nişte pari în mână, soldaţii sfărâmă geamurile şi cu lomurile sparg uşa. Pe deasupra baricadelor - printre paturi - începe bătălia; pumni, picioare, ciomege. Dau ei, dăm şi noi; numai icneli şi of-uri. Terleţchi, cu mâna însângerată, se retrage din luptă. Atacăm vijelios şi-i respingem pe inamici, zvârlindu-i afară din „cetate”.

Baricadăm din nou ferestrele şi uşa. Ne suflăm nasurile şi ne pregătim pentru atacul ce se pregăteşte afară.

Apar încă două plutoane de ceasovoi şi, la comanda unui locotenent major, cu bâte în mână, vin la atac. Şi lupta începe, fără ca gornistul să fi sunat semnalul de bătălie.

Ne loveau pe unde nimereau; loveam şi noi cu sete, cu năduf, cu obidă.

Pe care-i prindeau, îl zvârleau afară şi târât de picioare sau de chică - cum s-a întâmplat cu Ion Vodă cel Cumplit - se trezea în afara porţilor.

Iată-mă că mă aduce şi pe mine afară, după ce fusesem târât, ca o sanie; cei doi ceasovoi, mă lăsaseră în pace şi zâmbeam gândind la toată întâmplarea: „măi, ce interesante-s şi alegerile de parlament...” Nu băgasem de seamă când, dar iată-ne pe toţi cei din cetate, cu excepţia a şapte luptători, duşi la spital. Iată-ne în faţa colonelului Grisciuc, comandantul lagărului - sus pe parapetul podului; noi jos, înconjuraţi de o sută de ceasovoi.

Câinilor, nu vreţi să munciţi?! - ni se adresează răstit colonelul. Las' că pun eu şaua pe

voi.

Terleţchi cu vânătăi pe faţă şi plin tot de praf se frământă. Colonelul ne arată săniile cu mâna:

În ham, fuga marş. Nu ne mişcăm nici unul.
Aşa?! Nu răspundeţi la ordinul dat?! Bine. Tovarăşi soldaţi - se adresează ceasovoilor - începeţi biciuirea cailor.

Şi abia acum a început bătălia adevărată, „viforniţa cea mare”. Puşi la pământ, bătuţi cu ţepuşele de la sănii, strângeam din măsele, răbdam şi rar dacă de pe buzele noastre scăpa câte un vaiet.

Apoi, ceasovoii ne-au ridicat pe picioare şi peste piepturi ne-au pus hamurile...

Până la miezul nopţii, am făcut două transporturi. Cădeau ceasovoii de oboseală; nu mergeau săniile. Noi eram bătuţi, îngheţaţi şi flămânzi. Trebuiau să pună mâna şi să ajute; altfel, horhăiau şi ei toată noaptea în pădure.

Înjurau ceasovoii şi împingeau la sănii. Noi abia ne ţineam în hamuri; tremura carnea pe noi, şi deasupra noastră îngheţase cerul sticlos.

Peste vreo două zile, cu saltelele în spate, încadraţi de ceasovoi, George Fonea, Aurel Staţi, Mircea Rădulescu şi alţii pleacă la Mănăstârca.

Şi acolo, ca şi la Oranki, toată iarna, chiar şi sărbătoarea, vor căra lemne, înhămaţi la sănii. Terleţchi, de câte ori ne întâlnea, întorcea capul în altă parte. Noi, chiar înhămaţi, nu am acceptat zâmbetul stăpânului. Am fost bătuţi, am răspuns la bătaie cum şi cât am putut.

Dimitrie Bejan

Terleţchi simţea că suntem de fier, neînfrânţi. Uneori, vânăt de mânie, scăpa pe buzele lui subţiri, pastişând pe „tanti” Ana: „Pui de căţea, ah ce otravă v-ar trebui vouă. Las' că vă usuc eu sufleţelele”.

Dar noi râdeam. Eram mai tari decât moartea, căci acceptaserăm moartea.

Vezi, tu, măi Sandu Curent, cât de cuprinzător e proverbul cu „unde dai şi unde crapă”? Alegerile-s la Dunăre şi bătaia-i pe Volga.
Da, Bădiţă, proverbu-i cunoscut şi pe la Galaţi. Arde-o-ar mama focului de politică; aş vrea să-i dau foc pământului şi nu ştiu de unde să încep.
Uite ce, măi Sandule, eu te ştiu viteaz mare - nu mă susţineai tu cu focul artileriei la Orhei? Eu ţi-aş spune să te potoleşti şi să-mi scaperi un foc pentru lulea. Poftim, fă-ţi şi tu o ţigară. Şi-apoi, cu prea cuviosul între noi, să cântăm marşul de bătaie al răzeşilor lui Ştefan cel Mare:

„Hai fraţi, hai fraţi La năvală daţi, Ţara v-apăraţi”.

Hei, măi Bădiţă - răbufnesc eu - pe Ştefan Vodă al Moldovei să-l aud din corn sunând şi Moldova adunând! Tare mi-e dor de Nistru şi de cetăţile de la hotar!

„Maria ta, Ştefane Voievod, ridică-te din mormânt. Noi flăcăii neamului, te aşteptăm. Treci în fruntea noastră şi du-ne peste vaduri. La biruinţă. Vino, Maria Ta, vino, să rotunjim Ţara.”

CÂND L-AM BOTEZAT PE MIŞA

În ianuarie 1947, s-a lăsat asupra regiunii un ger năpraznic. S-a înseninat şi aerul a devenit transparent. Peste lagăr - la Mănăstârca - trec stoluri de corbi cenuşii, mari cât găinile şi răguşiţi la glas, şi din urma lor am simţit cum curge, peste ape şi peste păduri, un curent rece.

Soarele e gata să coboare sub orizont şi -n razele roşietice joacă stele verzi, joacă stele aurii. Frigul, gerul te cuprind şi te mumifică. Simţ i cum acele înţeapă faţa şi plângi, plângi cu lacrimi mari. Îţi treci un şervet peste faţă şi peste cap, lăsând doar ochii să privească printre lacrimi. Picioarele ţi le înfăşori în cârpe ş i aştepţi să te prefaci în stana de piatră - pardon, de gheaţă. Este ca şi cum ai fi gol; cămaşa şi pufoaica se fac scoarţă, şi te mi şti în ţoale - ţopăind, ca să te încălzeşti. Simţi că în ele te-ai contractat şi te învârti - micşorat - ca-ntr-un cilindru. Te mişti puţin la dreapta, pufoaica rămâne ţeapănă, te întorci la stânga, pantalonul stă pe loc ca un burlan. Pe şira spinării parcă te unge cineva cu spirt alb. Ferestrele bordeiului sunt bocnă, pereţii sunt brumaţi şi sobele ard, absolut neputincioase. Când se deschide uşa, frigul năvăleş te aburind, de nu se vede om cu om şi imediat preface picăturile fine din respiraţia noastră în chiciură.

Afară s-a înnoptat, şi-n gerul care curge ca o apă - spre sud, spre apus - totul tace. Oameni şi animale stau la adăpost, o săptămână, două, până ce trece gerul. E o îndrăzneală necugetată să te avânţi pe afară. Dacă localnicii s-au pus la adăpost, cu lemne, apă şi hrană în locuinţă, şi noi înţelegem că trebuie să facem ca ei.

Deocamdată mă uit la cerul încremenit; stele mari, bogate, lucioase, foarte aproape de capul meu. Pădurea e vânătă ş i de frig trosnesc copacii. Zăpada a îngheţat şi când arunc o cană de apă în sus, la picioarele mele cad picăturile imediat îngheţate.

Frig, măi băieţi, frig de crapă pietrele - remarcă Mircea Rădulescu, mângâindu-şi barba mare, lată şi trăgând când de o mustaţă, când de cealaltă, auziţi voi? Sunt - 56°C.
Rămânem în bordei, care va să zică - răspunde unul, dârdâind.

Era lege pe aici ca, atunci când termometrul arăta sub -40°C să nu fim scoşi la lucru. Nu de mila noastră, ci pentru că îngheţau ceasovoii.

Mai trecusem noi prin astfel de situaţii. Păcat că din pricina gerului nu puteai nici să

ORANKI. Amintiri din captivitate

citeşti, nici să coşi; un singur lucru îţi era îngăduit: să tremuri.

A trecut o zi, două, trei, o săptămână şi gerul stă pe loc; tremurăm, degerăm şi ne consolăm: „frig, mă, dar o să treacă”.

Într-o seară, aproape de ora stingerii, vine la mine un băiat tânăr, într-o manta lungă nemţească şi-mi spune că mă caută.

Dacă pe mine mă cauţi, eu sunt acela. Pot să ştiu cum vă numiţi şi pricina care v-a adus încoace, pe gerul ăsta?
Deşi am venit într-o misiune destul de delicată, totuşi ţin să vă spun că mă numesc Ion Ionescu - numele nu-mi spunea nimic - şi sunt sanitar la spital.
Bine, domnule Ionescu, vă ascult.
Părinte, cred că-i bine să nu ne audă şi să nu ştie nimeni ce vorbim.
Atunci, e ceva de mare secret... Şi mă uit la Vili, care îşi dezgheaţă nasul la ţigară, mă uit la Gioni, care lungit pe blat, tremurând, dezleagă probleme matematice. Mai încolo alţii, fiecare cu preocupările lui. Poţi fi liniştit domnule, în bordeiul nostru lumea-i luminoasă.
Nu mă îndoiesc părinte, deloc; ştiu eu cine stă în aceste bordeie de la margine. Dar e absolut necesar ca nimeni să nu cunoască vreodată obiectul întrevederii noastre.
Bine, domnule Ionescu, să fie aşa cum zici dumneata.
Părinte, iată despre ce-i vorba. Un copil al unei familii din serviciul lagărului, de curând născut, e slab şi se prea poate să moară.
Şi doctorii, ce zic?
Zic că o să moară. Acum tatăl şi mama ţin, neapărat, să-şi boteze copilul,
Foarte bine.
Şi eu îi felicit pentru gestul lor creştinesc.
Şi-acum, de ce au nevoie?
De un preot.
Şi n-au găsit?
Dintr-o discuţie cu tatăl copilului, am înţeles că, din pricina gerului, nu poate pleca la Gorki, să-l boteze acolo şi nici nu crede că vor putea afla, pe o sută de kilometri în jur, vreun preot. Prin urmare, cu multă precauţie, m-a întrebat pe mine, astăzi, după-masă, dacă nu cumva aş putea trata această problemă cu vreun preot din lagăr. El ştie că sunt aici tot felul de preoţi. Sigur, i-am promis că mă voi interesa. Şi după ora şase, am început căutarea preotului. Vă rog să mă credeţi că nu sunteţi primul căruia mă adresez. Peste tot locul am găsit înţelegere şi la catolici şi la protestanţi şi la ortodocşi, dar când a fost vorba să meargă cu mine careva, nu am găsit om. Vă spun că lucrul necesită oarecare curaj. Acum o jumătate de oră a venit tatăl copilului şi m-a rugat - insistent - să mai caut prin lagăr, poate găsesc undeva înţelegere. Şi iată, am venit până aici, la bordeiul din fundul lagărului, unde, cum spuneţi, stau oameni luminoşi...
Bine, merg chiar acum.
Mergeţi părinte?
Desigur, şi citesc o mare bucurie în ochii tânărului sanitar. Uşor, îmi strecor în sân Sfânta Carte şi o cruce de lemn. Mergem.

Când ieşim afară, intrăm ca-n spirt... Sus pe cer, o jumătate de lună, îngheţată.

Ţin să vă avertizez, părinte, că veţi ieşi afară din lagăr; la poartă vă va aştepta un sergent, care vă va conduce la uşa locuinţei respective. Vi se va face percheziţie. Fiţi atent, ofiţerul de serviciu a dat aprobare, împotriva tuturor ordinelor, ca un medic să meargă să consulte copilul. Medicul sunteţi dumneavoastră. Mai departe vă descurcaţi cum ştiţi.

La o privire a mea - întrebătoare - reia:

Eu mă opresc la spital, dumneavoastră vă duceţi singur la poartă şi anunţaţi-vă: „sunt medicul”.

Dimitrie Bejan

Şi Ionescu Ion dispare după un bordei. Singur rămas, mă gândesc: N-o fi o ispită? Nu de la diavol, ci de la comisar?

Îmi fac o cruce mare, cucernică şi c-un „Doamne ajută”, pornesc spre poartă.

În lagăr nu-i ţipenie de om; mă mişc singur, ca într-un pământ pustiu şi lăcrimez de ger, nu de jale. Iar luna-i nesuferit de spălăcită.

Bat la poartă, o dată, de două ori...

Intră, răspunde o voce joasă de dincolo. Şi am intrat, dând bună seara.
Tu eşti doctorul? Mă priveşte iscoditor Hărmălaie.

Gata să-i spun adevărul: nu, domnule Hărmălaie, eu nu sunt medic, ci sunt preotul cutare şi dacă îmi daţ i voie să mă duc să botez un copil, care-i gata să moară. Dar mă opresc şi - păcatele mele - răspund curajos: da, da, eu sunt doctor de copii.

Mă percheziţionează cu multă atenţie. Dar şi eu mă întorc când cu spatele, când pe o coastă şi scap întreg cu Sfânta Cruce în sân - Cartea-i în grai franţuzesc ş i Hărmălaie o socoteş te vreun manual de medicină. „Treci dincolo”, şi-mi face semn să ies în afara porţii. E greu să fii medic, când în fapt eşti preot.

Din dosul porţii se dezlipeşte un ceasovoi gradat şi către mine: „Să mergem repede, doctore”. Ş i porneşte pe o cărare înaintea mea. Trecem pe lângă gater, apoi ne abatem pe o altă cărare, spre dreapta; acolo-s locuinţele personalului. Nămeţii, îngheţaţi bocnă, stau ca nişte ziduri ce străjuiesc cărarea. Doar cu capetele de ieşim deasupra zăpezii. Peste râu şi până-n Şoniha, pustiu alb. Sub picioare zăpada scârţâie strident. Am ajuns în faţa unei case de lemn lungă şi cu uş i multe. Sergentul îmi face semn, să mă apropii de o intrare, unde el bate încet. La geamul de alături, e lumină palidă. La celelalte locuinţe, lumea doarme, e întuneric.

Tocmai e minutul când Hărmălaie bate în clopotul de la poartă

Ora stingerii şi uşa de aici se întredeschide, în antreu e întuneric, şi o voce stinsă mă îndeamnă să intru. Ceasovoiul mă îndeamnă, „intră”. Fac un pas, uş a se închide în spatele meu şi o mână întredeschidă o altă uşă şi -n lumină mă trezesc în faţa sublocotenentului Ivanov şi al Soniei, comisară politică pe aici.

Străfulgeră prin minte: „iată o cursă bine întinsă; să vedem cum ies de aici”.

Privesc la Sonia, mă uit la Ivanov; văd în braţele femeii un copil şi-i aud scâncetul. Nu-i cursă. Dar ce-i atunci? Spun respectuos, bună seara.

Poftiţi domnule părinte, intraţi, nu vă fie teamă, mi se adresează femeia, cu un zâmbet stins. Copilul e bolnav; s-ar putea să moară nebotezat, aşa spun doctorii, şi noi nu vrem să moară nebotezat. Poftiţi mai aproape şi ajutaţi-ne.

Mă uit la Ivanov, care întăreşte spusele femeii, repetând: „Aşa-i, aşa-i. Dorim să botezăm copilul. E primul nostru copil. Şi-am dori atât de mult să trăiască! Poate că Dumnezeu ne va ajuta, ce credeţi părinte?

În ochii femeii şi-n privirile bărbatului sunt lacrimi. Copilul scânceşte - slăbuţ - şi se frământă.

Mă gândesc la Dumnezeu şi le spun, încurajator: „Copilul va trăi”.

Credeţi părinte?
Da.
Ah, dacă ar vrea Dumnezeu să vă ajute!

Mă pregătesc pentru botezul copilului. Ivanov îmi aduce - la cerere - un lighean curat şi apă. Avea pregătită o lumânare.

În timpul acesta mă gândesc: sublocotenentul Ivanov este ofiţer de carieră, erou al Uniunii Sovietice, cu fapte de bravură pe front şi soţ ia sa, Sonia, este evreică şi pe deasupra comisar politic. Dar, dacă Dumnezeu vrea, se biruiesc rânduielile firii.

Sonia desfaşă copilul şi când aprind lumina, se aud nişte paşi grăbiţ i, sub geam şi apoi câteva bătăi la uşă. Soţ ii se privesc speriaţi. Băt ăile se repetă şi nu-i timp pentru tergiversări. Ivanov deschide uşa de la săliţă şi o trage discret după el, apoi se aude cheia în broască şi

Prin u şa întredeschisă, întreabă cineva: „A venit doctorul? Ce-a zis? Vreau să văd şi eu copilul...” Ivanov se apără de vorbăreaţa sanitară Asea. Cu greu reuşeşte s-o decidă să plece şi

ORANKI. Amintiri din captivitate

după ea încuie uşa, învârtind cheia de două ori în broască, vine la noi, zicând: „să facem lumina mai mică. Asea e o fată indiscretă”. (De fapt Asea era o fată mai mult decât indiscretă; era chiar foarte periculoasă, fiind informatoarea comisariatului politic, pentru sectorul spitalului). Sonia înţelege pericolul prin care trecem şi pune repede o pătură în geam.

Sonia, la dreapta lui Ivanov, ţine copilul în braţe - ş i eu oficiez taina mântuirii: Botează-se robul lui Dumnezeu, Mihail, în numele Tatălui - amin, al Fiului - amin - şi al Sfântului duh - amin. Ivanov, ca şi cum ar trăi cine ştie ce îndepărtate amintiri din copilărie, repetă cu mine „amin” şi apoi „gospodi-pomil” (doamne-miluieşte). Ivanov citeşte frumos, rar, Crezul (Verui), iar la citirea fragmentului evanghelic „mergând în toată lumea, botezaţi în numele Tatălui, al Fiului ş i al Sf. Duh”, soţ ii stau în genunchi. Sonia ţine braţele încrucişate pe piept. Ivanov se închină, cu cruci mari, ca orice pravoslavnic rus.

Serviciul botezului s-a terminat. Mama înfăşoară copilul în scutece ş i-i ţine în braţe, legănându-l ca orice mamă, „nani, nani puişor”... Tatăl pune totul în ordine şi mă copleşeşte cu mii de mulţumiri. Sonia îi pomeneş te despre un pahar de vodcă şi când Ivanov e gata să toarne în pahar, se aud paşi scârţâind pe zăpadă şi bătăi în uşă.

Cine-i acolo? Întreabă sublocotenentul.
Eu, sergentul Ioachimov. Am venit după doctor.
Bine, aşteaptă tovarăşe, şi Ivanov se întoarce imediat, toarnă trei păhărele de vodcă: „Beţi, părinte, un păhărel de rachiu, vă încălziţi.”

Şi ciocnim toţi trei, cu urări de sănătate, pentru copil şi pentru părinţi.

Când ies în prag, mă izbeşte în faţă frigul năpraznic. Sus luna a leşinat de frig. Stelele clipesc din pleoape şi picură lacrimi de gheaţă peste lumi. Pe bolta cerească un cerc uriaş portocaliu, pe care se înscrie o cruce perfectă, albă, cu luna pe jumătate, exact la întâlnirea braţelor crucii.

Minunat fenomen ceresc, care se poate vedea numai în regiunea nordică şi pe timpuri de geruri mari.

Totul a încremenit, păduri şi ape sub lumina palidă a lunii mărite, sub straja crucii de gheaţă mată de pe firmament.

Sergentul Ioachimov sare şi îş i izbeşte călcâiele unul de altul „frig, doctore, frig, ca pe Decisei, şi la răspunsul meu, ca-n baladă, „straşnic frig” - încerc şi eu figura cu călcâiele şi cad în zăpadă.

Sergentul Ioachimov, înjurând frigul de mama focului, remarcă: „Doctore, nu ştii cazaciocul. Las' că te învăţ altădată; acum e prea frig pentru lecţii de căzăcească. Hai fuga, că murim amândoi de frig”.

Şi dăm buzna peste Hărmălaie, pe care-i găsim tropăind - jucând mărunt, lângă soba de tablă: „Mama ei de sobă, n-are nici o putere...” şi către mine: „Du-te doctore şi te culcă; vai de oasele tale, românule!”

Cu un „sdrastvuite”¹, îmi iau r ămas bun de la cei doi care se antrenează la joc, în jurul sobei - şi mulţ umit că am trecut pe aici fără percheziţie - când intru în lagăr, printre bordei, o iau la fugă ca un alergător de fond şi cu sufletul la gură - gata-gata să mă părăsească, cobor bocănind în bordeiul 14. Aici, întuneric, miros acru, îngheţat şi plantonul doarme. Mai bine aşa. Taina să rămână taină, până la o vreme.

¹ sănătate

Apoi gerul a plecat de la noi şi trecând peste Urali, s-o fi oprit pe Decisei sau pe Obi. Mai departe nu ne priveşte ce s-a întâmplat cu gerul. Ne priveşte altceva, că noi am pus hamul la gât şi hai la pădure; nu-i sărbătoare, nu-i zi de odihnă.

De câte ori, de departe, am văzut-o pe Sonia! Când intra sublocotenentul Ivanov de

Dimitrie Bejan

serviciu corect îşi vedea de serviciul lui.

Nici un semn. Ca din întâmplare, am trecut pe la spital. Sanitarul Ionescu fusese mutat la Oranki. Asea era prezentă, cu ochii ei iscoditori, de mongolă. Mă chinuia întrebarea: Ce-o fi cu copilul? N-aveam pe cine să întreb.

Până într-o zi. Era pe la sfârşitul lui februarie ş i începuse iarna rusească; ningea zi şi noapte fără pauz ă, liniştit; şi când ninge, nu-i atât de frig. E un viscol sănătos, cu rare răbufneli de vânt, care ţine până către aprilie. Ninge, ninge, iar nămeţii cresc cât casa.

Într-o zi dintr-astea, de iarnă sănătoasă, lucram la gater. Asta era chiar lângă lagăr şi munca era uşoară; aduceam trunchiuri mari de brad până lângă ferăstraie; acolo le luau alţii în primire. Şi tot aşa, cu lungi pauze. Eram puţ ini aici la lucru ş i aveam unde să ne încălzim; era o locomotivă care purta gaterul, iar lemne se găseau mai mult decât suficiente.

Brazii şi mestecenii troieniţ i, aşteptau dormitând raza primăverii, care să-i despovăreze de nămeţi. Nici o pasăre, nici un iepure măcar. E prea lungă iarna, e prea înalt troianul; pier jivinele de foame. Toamna călătoresc şi păsări şi jivine pe ape, spre sud, spre soare apune.

Pe la ora două, trece în inspecţie sublocotenentul Ivanov şi se uită la noi; împingem un trunchi uriaş, pus pe un cărucior, către ferăstrău.

Peste o jumătate de oră, în spatele nostru, un caporal din gardă întreabă de mine. Şeful gaterului mă cheamă.

Eu sunt. Ce doreşti?
Eu nu doresc nimic - răspunde caporalul, însă te cheamă sublocotenentul Ivanov - şi-mi pare că n-o să-ţi fie prea moale.

Şi-am plecat cu garda după mine, sub privirile compătimitoare ale celorlalţi: „Săracul, iar o nimereşte la carceră”!

N-am ajuns la, carceră; dimpotrivă, am ajuns într-un loc foarte plăcut.

Intrat în locuinţa sublocotenentului Ivanov, acesta mă primeşte la uşă cu priviri aspre şi răstit: „Vasăzică tu eşti, banditule? Ei, lasă că ne răfuim noi. Intră înăuntru”. Şi către caporal: „Tu du-te tovarăşe; îl aduc eu în lagăr”. Şi caporalul a plecat, a făcut stânga-mprejur.

Am intrat în camera unde mai fusesem într-o noapte cu ger aspru şi cu lună amărâtă. Şi imediat, am dat de Sonia veselă, veselă, cu copilul în braţe:

Poftiţi, părinte, bine-aţi venit părinte, iată-l pe Mişenka: sănătos, voinic şi râde. Îl aduce lângă mine; copilul se uită cu ochii mari albaştri; deschide guriţa mică rumenă şi dă un chiot, parcă mi-ar spune: „ura, trăiesc”. Trăieşte părinte, e mare şi sănătos, mânca-l-ar mama! Ce mulţumită sunt, Doamne!

Sublocotenentul Ivanov râde şi mi se adresează: Nu se putea altfel; iartă-mă! Şi râdem toţi trei. Sonia pune copilul într-un coşuleţ de nuiele şi pricepută, expeditivă, aşează masa. Bucate obişnuite, dar gătite ca acasă. Făceam comparaţie cu ovăzul din casa de seară. Doamne, pe lume se poate trăi şi altfel decât cu varză fiartă şi tarate coapte.

Părinte, spune Ivanov - după toată rânduiala, astăzi, cum vezi, ne-am învrednicit să facem masa pentru cumetrie. Dumneata l-ai botezat pe Mişenka şi tot dumneata eşti cumătrul nostru. Hai să ciocnim un pahar de Cotnar. Şi-mi pune dinainte o sticlă cu trei sferturi, din vin vechi românesc. Mă uit la etichetă, mă uit la vin şi întrebător, la Ivanov.
L-am cumpărat de la Moscova, dragă părinte, pentru sănătatea lui Mişenka al nostru.

Şi-am ciocnit. Am simţit în cerul gurii buchetul şi -n nări parfumul Grasei de Cotnari. Sorbeam picătură după picătură, parfumatul vin de lângă Dealul Cătălinei.

Nu-ţi place vinul, părinte? Mă întreabă amfitrionul.
Cumetre, zic eu - ăsta nu-i vin; asta-i nectar ceresc; pe vremuri îl beau doar zeii; dar de când Olimpul a fost deposedat de legendă, uite că-i bem noi, aici pe Volga. Cumătrul Ivanov pricepe, râde şi spune:
Eu am fost pe la Cotnari, în 1944, şi cunosc valoarea vinului de acolo, de la faţa locului. Eram cu războiul şi satul fusese evacuat, trupele române se găseau la Târgul Frumos şi la Podul Iloaiei, spre Iaşi. Am trăit acolo, la Cotnari, o aşa viaţă, cum nicăieri n-am găsit în altă parte. Şi doar am fost la Bucureşti, la Praga şi la Berlin. Era acolo primăvară şi păsări multe,

ORANKI. Amintiri din captivitate

multe şi cântau frumos şi pădurile erau verzi pe crestele de deasupra Siretului, iar vinul era ca mierea, aşa cum îl vezi...

- Eu sunt de pe acolo, cumetre, şi multe toamne le-am petrecut la cules de vii...

- Ei, da? Asta-i tare interesant! Era acolo o pivniţă mare... Şi începu o povestire cu amănunte despre Cotnari şi bunătăţile pământului, strânse în cramele de acolo.

Îl ascultam şi mă gândeam: tare-i plină de cotituri viaţa omului! Iată, un om din toată lumea, pe care soarta l-a dus la pragul casei părinţilor mei, mă cinsteşte azi cu vin de pe dealurile noastre.

Cumetre, zic eu, hai să vă arăt cum se bea Cotnarul, ca să-i simţi tot farmecul. Mai întâi mănânci ce ai pe masă - şi abia când ai ajuns la prăjitură, sau la plăcintă, cum e cazul nostru, torni aşa, ca un degetar, în pahar şi-i sorbi încet, picătură cu picătură, îţi parfumezi sufletul nu alta.

Sonia râde veselă; băuse un pahar cu vin. Cotnarul îşi făcea efectul. Sonia remarcă, arătând sticla, că ruşii beau direct cu sticla şi nu se opresc până ce n-o golesc. Că după ce se ameţesc - şi asta-i toată fericirea lor - cântă, se sărută şi plâng. Aşa-i obiceiul la ei!

Cumătrul Ivanov mă lămureşte:

Sonicica e fată bună, dar ea n-a fost în Europa şi nu ştie cum trăiesc europenii. Am de gând să mă duc la Bucureşti. Acolo o să vadă ea multe lucruri frumoase şi-o să vadă că este şi o altă viaţă decât a noastră. O să vadă şi o să creadă.
Nu cred, Vova, răspunde Sonia - cu faţa serioasă. Poate că voi aveţi dreptate, dar lumea merge după noi şi poate că atunci când vom ajunge la Bucureşti lucrurile să fie şi acolo întocmai ca aici. Şi, să beau vinul direct din sticlă.

Ivanov răspunde: Ce poţi să ştii? S-ar putea ca Sonicica să aibă dreptate!

La poartă, Ivanov mă predă în ordine lui Hărmălaie şi trecându-mă prin uşiţă în lagăr, îmi strigă de acolo: dacă înc-odată te mai prind cu vreo abatere cât de mică, te bag la carceră şi acolo îţi putrezesc oasele, bandit nazist ce eşti! Pleacă la bordei!

Hărmălaie mă priveşte atent, atent: parcă m-ar cunoaşte de undeva, îşi răsuceşte mustaţa aspră, cânepie şi întreabă: îl bag la carceră?

Ivanov îi face semn de lehamite, parcă ar zice: lasă-l în pace. Şi-a luat el plata.

Cu buzunarele încărcate cu plăcintă - Sonia mi le pusese în buzunare - am intrat în bordei. Toţi cu ochii pe mine. Vili mă întreabă compătimitor: Te-a bătut, părinte?

Eram roşu la faţă ca bujorul; am tăcut ş i m -am culcat. Auzeam primprejur vorbe: săracu', rău l-a sfărâmat; nu i-ar mai răbda pământul de asiatici!

Târziu, noaptea, mă scol şi-i trag de picior pe părintele Beşchia.

Ce-i, Daniele, ţi-i rău?
Ba, mi-i foarte bine. Scoală şi mănâncă.

Ia din plăcintă - în bordei e întuneric şi dându-şi seama că-i plăcintă - întreabă, cu gura plină: ce-i cu asta? De unde-i?

- Nu cerceta aceste legi, că-i periculos de le înţelegi. Mănâncă şi să fii sănătos. Am să te lămuresc peste zece ani. Şi pe nesimţite, m-am strecurat în patul meu.

În zilele ce-au urmat, dacă întâmplător Ivanov dădea cu ochii de mine îmi şoptea: Naşe părinte, finul e sănătos. Şi mă bucuram. Pe Sonia o vedeam mai rar. Se uita atent în jurul ei şi-mi făcea semn cu mâna: Mişenka e sănătos.

A venit primăvara, cu repede dezăpezire şi iată că suntem la început de vară.

Lucram, în acea zi, în dosul locuinţelor celor din administraţie; nu-mi aduc aminte ce corvoadă făceam pe acolo. Şi, după uşă, l-am văzut de aproape pe Ivanov, care mi-a spus

Dimitrie Bejan

bucuros:

Plec la Bucureşti. Apoi a apărut Sonia cu Mişa în braţe şi se juca cu el tot mai aproape de noi. A scăpat ceva jos. Eram mulţi pe acolo, dar eu am înţeles şi m-am apropiat repede de ea. Am ridicat de jos un pacheţ el. Sonia îmi şopteşte: „pune-l repede în buzunar... Şi apoi, părinte, dragă părinte, plecăm chiar acu în România; sunt bine; Vova spune că am să văd şi să învăţ acolo o altă viaţă; că pâinea e mai dulce şi că se găsesc struguri. Dragă părinte, îţi mul ţumesc pentru ceea ce ai făcut cu Mişa. Şi să fii bun ca să te rogi lui Dumnezeu pentru noi. Vova spune că dumneata eşti omul lui Dumnezeu. Şi eu cred că Vova are dreptate! Nici noi nu te vom uita. Eu cred c-o să vii repede acasă. O să-ţi scriu acolo.”

Peste o oră, caporalul ce ne păzea ne-a trimis pe câţiva să ridicăm, într-un camion, puţinele bagaje cu care plecau Ivanovii în România.

Când maşina a plecat, Ivanov şi Sonia, cu mânuţa lui Mişenka ridicată în sus, ne-au salutat pe cei de jos. Ruşii socoteau că lor li se adresează salutul. Eu am înţeles că pe mine mă salutau, în braţele Soniei, Mişa surâdea gângurind. În ochi mi-au apărut două lacrimi calde, pentru călătoria spre sud, pe care cine ştie când o voi face şi eu către mănoasa ţară dunăreană.

Mişenka se ducea să mănânce acolo struguri. Sonia să vadă o altă lume, iar Vova, cum spunea el deschis, să trăiască bine.

Eu? Mai am de tăiat pădure.

SĂ TRAGĂ ARTILERIA!

Pe front, când plecau ruşii la atac ş i se apropiau de liniile noastre, infanteriştii cereau rapida intervenţie a artileriei, spre a le frânge avântul atacanţilor. Strigătul lor, repetat în lungul frontului, până la Stalingrad, ne-a rămas înfipt ca un cui în creier: Să tragă artileria, să tragă artileria!

Este vara anului 1947. La poarta lagărului erau patru bordeie, unde era cazată compania de ceasovoi. Mai mulţ i ofiţeri erau în serviciu aici. Fiecare cu calităţile şi cu scăderile lui. Locotenentul Tihonov, tânăr, spălăcit, mai curăţel decât ceilalţi, la numărătoarea de seară îi plăcea să fie înconjurat de un întreg stat major de tălmaci, starş i şi alţi ş efi de serviciu. Când, după ce bătea clopotul pentru numărătoare, companiile erau aliniate pe aleea principală, starşele lagărului, Boul Apis - se ducea la poartă şi-i poftea să numere. Venea, cu tot grupul amintit mai sus, până în dreptul bordeiului nr. 1. Aici starşele lua poziţia şi-i raporta în româneşte efectivul prezent ş i absent, din care, Tihonov, care stătea stană de piatră, cu ochii ţintă la starşe, nu înţelegea nimic. Apoi, începea numărătoarea, companie cu companie. Tihonov păşea pe dinaintea noastră mândru ş i înfipt ca un mareşal. Pentru aceste nebănuite calităţi, noi l-am botezat Mareşalul Tihonov şi aşa i-a rămas numele.

Să nu uit. Unii ofiţeri ruşi, la numărătoare, ne cereau să ne aşezăm în coloană de câte 5, alţii de 4 şi într-un singur caz, de câte 3.

Când afară era timp frumos, se mai producea câte o încurcătură la numărătoare. Cu voie - mai adesea, uneori din neatenţie, ne aşezam pe cinci, tocmai când era de serviciu ofiţerul rus, care ştia să numere până la 4.

Încurcătura era şi mai mare dacă o companie era aşezată pe 5 rânduri, alta pe trei şi cea de alături pe patru.

Se înfuria rusul şi striga la starşe: Eu am dat ordin să fie oamenii aşezaţi pe cinci şi când colo sunt companii pe câte patru!

Când era vreme urâtă, nu mai făceam nici o glumă; numărătoarea ţinea o oră ş i uneori chiar două. În astfel de cazuri, ne interesam noi singuri ce ofiţer intră de serviciu. Cel cu 5, cu 4 sau cu 3? Ca să le uşurăm numărătoarea.

Singur Tihonov nu se încurca, era tare la matematică.

Şi aşa, la numărătoarea de seară, pe care vreau să o amintesc, apare Tihonov. Statul major

ORANKI. Amintiri din captivitate

îl salută şi în momentul când starşele îi dă raportul, se aude clar un strigăt: Vin ruşii, vin ruşii! Şi, molipsi ţi de această nouă joacă, companiile din fundul aleii, strigă sacadat: Să tragă artileria, să tragă artileria.

Tihonov şi statul major rămân de piatră. Privesc în toate părţile cu spaimă şi nu înţeleg nimic. Ce-i aceasta, starşe?

Şi starşele, speriat, încearcă să explice ceva că va lua măsuri, că nu se va mai întâmpla şi apoi tace sugrumat de spaima răspunderii lui.

Un tălmaci se apropie de urechea lui Tihonov şi-i povesteşte cum stăteau lucrurile pe front cu atacurile, cu infanteria şi artileria...

Tihonov ascultă explicaţiile - intrigat la început - şi apoi î şi manifestă o vădită simpatie, pentru această glumă: Tot ofiţerii români au făcut-o şi pe asta! Şi, făcând cu ochiul la starşele prostit de întorsătura lucrurilor, înjură şi râde cu gura căscată până la urechi: Haraşo, bună glumă.

Şi Tihonov a dat următoarea dispoziţie: Când intru eu de serviciu şi vin la numărătoare, companiile de la poartă să strige: „Vin ruşii, vin ruşii”, iar cele din fundul aleii să răspundă: „Să tragă artileria, să tragă artileria”.

Şi contractul dintre noi şi ruşi - adus la cunoştinţ a generală - s-a executat întocmai. Trei mii de oameni strigau de la poartă, către pădure „vin ruşii, vin ruşii” şi dinspre pădure către poartă „să tragă artileria, să tragă artileria”!

Nemţ ii ş i ungurii strigau doar atât: „artileria”, „artileria” şi era o frumuseţe de petrecere prezidată de Tihonov. Vuiau pădurile de strigătele de război. Tihonov se bătea cu mâinile peste burtă, vesel nevoie mare, iar ceasovoii din prepeleac strigau în corul general; „artileria”, „artileria”.

DESPRE PLANIFICARE ŞI ALTE NECAZURI MUNCITOREŞTI

Aseară a venit la mine George Ciurel - supranumit primul oltean din lume. Asta nu înseamnă că Georgică e primul om din clanul indo -european care a pus piciorul pe pământ oltenesc! Nu, ferit-a sfântul! Dar este primul oltean deportat pe Bărăgan. La scurt timp după el, a venit Costică Stanciu, al doilea oltean împământenit aici, la Dunăre. Şi acum cei doi olteni îl aşteaptă pe cel de-al treilea. Ca să fie - zicea Georgică - „trei Doamne şi toţi trei”...

Georgică e profesor de gimnastică; înalt, bine legat olteanu', şi caută să se însoare. Vorbeşte tot timpul; ştie o mul ţime de lucruri pe care le tălm ăceşte olteneşte şi pe faţa lui nu s-a văzut umbră de îngrijorare. Numai ce-i auzi: las' că-i bine.

Cum zic, intră la mine. El vorbeşte, iar eu tac şi ascult.

Îţi mai aduci aminte părinte, de „sfânta” noastră Rusie şi de băieţii de acolo?
Desigur, câte ceva îmi mai amintesc; unele lucruri au trecut însă în umbră; deocamdată vine Crăciunul, dragă Georgică şi sunt contrariat de un lucru pe care îl înţeleg, dar nu-i pot rezolva.
Care anume?
Anume că eu caut la cooperativă zahăr şi vânzătorul îmi oferă sare; când întreb de ulei, îmi arată că se găseşte suficient oţet iar când, speriat că nu mai am ce arde în lampă, întreb dacă este gaz, vânzătorul ridică din umeri şi-mi recomandă totuşi să cumpăr o perie pentru bocanci. Lângă mine, o femeie a cerut chibrituri, alta un fitil de lampă, un altul, mai îndrăzneţ, a întrebat de o baterie pentru lanternă. Vânzătorul, ca trezit din reverii, îi răspunde invariabil: „aşa ceva n-am văzut de mult; cred însă că mai târziu, vom avea suficiente. Mai treceţi pe aici...” Trec eu, dar degeaba trec. Vorba din bătrâni despre sărăcie şi despre capete pătrate: când e sare nu-i mălai şi...
Să nu uit, am să-ţi povestesc un fapt petrecut în Rusia despre această planificare. Şi nu-i de mirare că la noi lucrurile se petrec aidoma. Cum e stăpânul, aşa-i şi sluga. Mai ales că

Dimitrie Bejan

sluga românească este slugarnică faţă de stăpân până acolo încât linge şi... mâna stăpânului care-i loveşte cu nuiaua peste şira spinării. Să vezi aici întâmplarea cu planificarea şi cu roadele ei.

Lucram în port la Gorki (Nijni-Novgorod) cu o brigadă de români. Descărcăm nişte şlepuri sau vapoare care veneau pe Volga. Asta nu înseamnă că numai noi făceam pe hamalii. Mai erau - separate - brigăzi de nemţi sau unguri şi, la o parte, hamalii lor; erau mai multe femei decât bărbaţi; ciolănoase, deformate de muncă, porcoase la vorbă; femeia de azi, eliberată din sclavie şi căreia i s-au acordat toate drepturile, în deplină egalitate cu bărbatul; iată, deci, femei - hamali, după cum în altă parte am văzut femei - fierari sau femei - fochişti pe locomotivă. Eu stau şi zic: dacă femeile doresc astfel de ocupaţii, nu au decât să le facă. Totuşi, înclin a crede că în statul pe care eu îl visez - va trebui ca bărbatului să i se asigure un beneficiu de pe urma muncii lui, astfel încât soţia să rămână acasă şi să-i ţ ină casa. Chiar dacă se vor supăra femeile pe noi - socotesc că legiuitorii nu se vor speria de manifestările lor de stradă - trebuie ca ele să fie lipsite de „drepturile” de a deveni hamal, fierar, fochist şi să se întoarcă la ocupaţiile lor naturale: căminul şi copiii. Cum e mama, aşa vor fi şi copiii. Pe noi ne interesează la maximum aceşti copii; copiii de astăzi sunt ţara de mâine. Nu vezi dezmăţul şi dezorientarea celor ce se ridică acum? Dragă părinte, grea muncă ne aşteaptă mâine; redresarea generaţiei viitoare şi întoarcerea femeii la bunele sale îndatoriri.

Hai, socotesc că, în societatea de mâine se va găsi loc pentru femeie, pentru orele ei libere, în artă, în învăţământ, la spital... Da, sunt ocupaţii care se potrivesc cu gingăşia ei naturală, însă nu vreau să mai aud de femei-miliţian sau anchetator de securitate.

Dar m-am îndepărtat prea mult de la subiect. Cum spun, eram hamal în port; asta se petrecea în primăvara anului 1947. Lagărul în care nimerisem era tocmai la marginea sudică a oraşului, cu bordeie căptuş ite cu ploşniţ e. Veneam cu maşina şi plecam, seara, tot cu maşina. Oraşul era oraş - pentru că străzile erau pietruite şi avea lumină electrică, dar viaţă de oraş nu exista. Uneori întârziam la lucru până la zece, unsprezece noaptea; veneam spre lagăr, străbătând tot oraşul care era pustiu; toată lumea, supraobosită şi flămândă, dormea. Din loc în loc, câte un miliţian fluiera ca să nu adoarmă.

În vitrinele restaurantelor - frumos expuse, pâine albă, mezeluri, fructe de lemn vopsit. Era mare foamete. Statul era neputincios şi slăbănog; încărca vitrinele cu lemne şi pietre colorate, aşteptând ca să se producă minunea; lemnele şi pietrele, la invocarea dascălului popoarelor, trebuiau să se prefacă în pâine şi cârnaţi ca poporul să se sature măcar odată în viaţa lui - şi apoi întâmplă-se ce-o vrea bunul... Stalin.

În port, când era de lucru nu aveai timp de fumat o ţigară de mahorcă iar când venea pauza, apoi putea să ţină ziua întreagă. Cu ochii în zare, peste întinderile apelor Volgăi şi peste Oka, aş teptam vapoarele. Primăvara târzie - era prin mai - scosese colţul verde al ierbii, iar sălciile ş i plopii se îmbrăcaseră în haine noi. Malul drept era înalt, abrupt şi de la faţa apei până sus se ridicau trei sute de trepte. Malul stâng se pierdea la orizont în mlaştini şi păduri. Apa bătea în malul drept. Aici, într-un loc mai larg, mai liniştit, era portul cu administraţia, cu magaziile, cu hamalii. Pe o placă mare era anunţat mersul vapoarelor de pasageri spre Astrahan sau către Moscova; dar vapoarele nu se puteau ţine de orarul fixat pe această placă; veneau când puteau şi ajungeau la destinaţie când voia natura. Aici, nimeni nu era grăbit şi mai ales respectarea programului nu intra în obligaţiile răsăritenilor: „facem ce putem şi când putem, timp este berechet”. De ani de zile aud mereu acest refren, de la ceasovoi şi până la nacealnic, încât a devenit o obsesie: „domol, domol, vreme este berechet şi Rusia-i mare!” De la o vreme ne lăsaserăm şi noi la voia întâmplării şi nu ne mai speteam cu lucrul. Căram ce căram din vapor, şi numai ce striga unul: nada pauza! - şi rusu', bucuros, accepta vesel, adăugând: „trebuie pauză, trebuie să fumăm”, şi aştepta o ţigară de mahorcă de la noi. Hârtie nu era, şi atunci, conform locului, făceam un cornet din Isvestia sau din Pravda, turnam în el o mână de lemne tocate - rădăcină de mahorcă - îi dădeam foc la un capăt şi pufăiam întinşi pe iarbă.

Lucrând în port, am observat că toată lumea fura; fura ce putea: un lemn, un kil de sare,

ORANKI. Amintiri din captivitate

făin ă, peşte etc., mă rog, nimeni nu pleca spre casă cu mâna goală. Ca şi la colhoz. Găsisem aici un şofer, de prin Cernăuţi, ucrainean de neamul lui - care aducea cu camionul făină în port. Pleca de la moară încărcat cu saci şi pe drum îi dijmuia; spre oraş se întorcea cu sare sau cu peşte ş i operaţ ia cu dijmuirea se repeta. „Dacă te prinde, măi, Colea?” îl întrebam eu. „Domnule ofiţer - mă l ămurea Colea - nu se poate trăi altfel; toată lumea fură. Furi şi nu -ţi ajunge, dar dacă ai mai fi şi om cinstit?! Mori sigur de foame! Dacă mă prinde, mă judecă şi condamnarea o fac tot pe maşină, aşa-i obiceiul aici. Numai că schimb locul. Dacă-s condamnat, pot fura mai liniştit; nu mă mai judecă. Dealtfel, liber ori condamnat, aici, în Rusia, e tot un drac. Dacă eşti liber, te mi şti pe o suprafaţă mai mare - aşa se presupune - deşi ocupaţia te obligă să faci acelaşi lucru, în aceeaşi zi, pe acelaşi teren, dacă vrei să mănânci. Şi după cum vezi, de dimineaţă până seara, e un du-te vino, încât nu ai timp să gândeşti la ce se petrece în jurul tău. Seara cazi obosit şi adormi undeva pe un pat suprapus, trântit ca un animal. Sâmbătă seara te îmbeţi - dacă ai adunat ceva din furat căci dacă-i vorba de salariu, apoi nici de ţigări nu-ţi ajunge. Din salariu opreşte statul pentru cantină, pentru dormit, haine, rufe, baie, încălzit etc.... Şi la chenzină primeşti de la contabil o hârtie explicativă. Vai de tine dacă ai cumva femeie şi copii! Stau şi mă gândesc că parcă tot mai bine-i să fii condamnat; cel puţin în aceste condiţii statul îţi asigură existenţa: casă şi masă. Deocamdată uite că sunt liber şi fur. Pe cât se ştie, aici hoţ ul care nu-i prins e socotit negustor cinstit. Domnule ofiţer, ca un om care am cunoscut multă lume căci am trăit sub trei stăpâniri, ei, bine, zic că nicăieri nu se fură ca aici ş i sub acest regim; parcă ar fi apărut o lege de stat strigată la difuzor: furaţ i, cetăţeni, furaţi, că al nostru este pământul şi roadele lui. N-ar fi rău dacă Sovietul Suprem - parlamentul nostru - ar lua în dezbateri articolul 12 din Constituţia stalinistă şi l-ar modifica aşa: «cine nu fură, nici să nu mănânce!» Iar în Pravda, Ilia Erenburg al nostru să scrie articole mari asupra „dreptului la furat”. Atunci ar înţelege bine Europa pentru care motive ruşii numesc „trofeu” lucrul de furat.”

Colea a plecat de lângă mine, încântat de convorbirea avută, ochind ce putea „substitui” pe drumul de la port la moară. Auziţi, părinte, ce pretindea cetăţeanul sovietic Colea - şi nu era singurul - legiferarea furatului!

Să se facă şi asta. N-ai citit articolele de fond din Pravda semnate de - vorba lui Colea - Ilia al nostru? „Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: iubiţi pe aproapele vostru. Iar eu - adică «Ilia al nostru» - vă spun: urâţi pe aproapele vostru”. După a mea nesocotinţă, Kremlinul cu „dascălul poporului” ar putea modifica integral Biblia şi atunci Decalogul ar trebui să sune aşa: Să negi pe Domnul Dumnezeul tău! Să-ţi faci chip cioplit - sau de ghips - şi să-i aşezi în parcurile publice, la răscruci de uliţe, sau prin gări şi să strigi cât vei putea: „Slavă marelui Stalin, dascălul şi învăţătorul popoarelor”. Să-ţi urăşti părinţii şi la vreme de foamete să-i mănânci fierţi, în căldare. Să te odihneşti la l Mai şi la alte sărbători „roşii”, muncind ca un rob. Să furi! Să ucizi! Să minţi cu neruşinare! Să juri fals! Să întinzi mâna la bunul aproapelui, să-i despoi şi apoi să-i arunci în stradă... Aşa se limpezesc zările şi se precizează ţelurile. Iar în şcoli, să se deprindă copilul cu „marile virtuţi”: ura, minciuna, hoţia; să ştie că dacă-i revoluţie, apoi revoluţie să fie. Să înţeleagă toate popoarele că revoluţia pretinde întoarcerea omului la viaţa primitivă. Şi biserica, alături de sinagogă, să cânte „slavă marelui Stalin, pe pământ războaie şi între oameni revoluţie permanentă”.

Georgică râde zgomotos:

Ce-ar fi să trimiţi astfel de propuneri Sinodului de la Bucureşti? Cred că te-ar surghiuni Iustinian, la schitul din Rarău - să trăieşti acolo numai cu pâine şi cu apă.
Ei, acolo măcar aş avea lemne cu ce să fac focul.
Tocmai, vreau să te întreb părinte, de ce nu închideţi uşa? Vă e prea cald?
Aş! După părerea mea e mai cald afară, decât înăuntru la mine; şi atunci, înţelegi tu Georgică, las uşa deschisă ca să intre căldura de afară.
Îmi pare că-i frig aici la matale.
De unde! Înclin a crede că-i abia răcoare. Vom vedea noi ce vom face cu uşa la iarnă.
La care iarnă? Peste câteva zile vine Crăciunul şi pe cât înţeleg, Crăciunul cade iarna.

Dimitrie Bejan

Daţi-mi voie să închid uşa; nu de alta, dar m-am învineţit de frig.

Închide-o Georgică şi hai să încercăm, poate-om ajunge la planificare...
Să încercăm. Unde rămăsesem cu povestirea? Da. Deci fumam mahorcă şi vedeam primăvara că ajunsese şi la Volga de sus. Într-o după amiază, portul s-a umplut de lume; femei şi fete, copii şi moşnegi, grupuri, grupuri, se aşezau pe iarbă şi tăcuţi priveau în lungul apei. Cu privirile voiau să străbată zările şi să ajungă până la Caspica. Ce era cu atâta lume în port? De ce atâta agitaţie? Parcă tot oraşul îşi dăduse întâlnire aici. Venea vreo persoană simandicoasă? Nu se vedeau steaguri! Era vreo manifestaţie pentru ziua apelor, cumva? Nu se vedeau pancarte. Şi totuşi lumea era din ce în ce mai numeroasă, oamenii stăteau ciucure, ca în stadion, la o întâlnire sportivă internaţională. „Uite-l că vine” - au izbucnit mulţimile cuprinse subit de o veselie nebună, în zare apăruse un vapor. Vaporul venea încet şi creştea greu la orizont. Sus, pe faleză, cânta o armonică şi tineretul dansa în stradă. Dansau - numai câte două fete. Nu erau băieţi suficienţi. Vaporul se apropia ocolind spre malul stâng, apoi, trecând pe la revărsarea Okăi cu un sunet răguşit, de stepă, a ancorat la chei. Miliţia stăpânea cu greu mulţimile: „Ce-i domnule? Ce-i cu mulţimea aceasta?” întrebăm pe un moşneag din apropierea noastră. „Ce să fie? După cum vezi e mare bucurie în oraşul nostru. Vaporul, care acum a ancorat, aduce mei de la Cazan. Şi se împarte populaţiei, aici, pe loc”. „Ei, da, catadixim noi a spune, mare bucurie, mare, vor avea oamenii de mâncat caşă bună” şi ne vedem de treburi.

Rapid s-au format, una, două... zece cozi şi până noaptea târziu funcţionarii desemnaţi cu această treabă, au împărţit populaţiei cota de mei. A doua zi aceeaşi operaţie, până ce vaporul a fost complet măturat, în oraş era veselie. Toată lumea era fericită şi discuţiile au ţinut o săptămână despre caşa de mei: cât este de hrănitoare şi cum găinile se ouă mai mult - chiar de două ori pe zi - dacă mănâncă mei.

Când s-a cercetat cu de-amănuntul, s-a aflat ca-n tot oraşul nu se găsea nici o găină. Doar la preşedintele unui colhoz din apropiere „mai trăia un clapon bătrân” care mai apucase vremuri de foamete - he, he, pe vremea tătarilor - şi care se speria de „înnoirile” epocii noastre.

Neavând găini pe care să le hrănească cu mei spre a dubla producţia de ouă - şi după ce întreg oraşul a constatat că claponul nu este numai bătrân, dar nici nu e bun de ceva, tot oraşul, zic, nevoit de această întâmplare, a mâncat caşa de mei.

Femeile, ca şi fetele, erau vesele că nu s-au aflat găini care să le mănânce din raţie. Trăieşte lumea şi fură ouă, dar fără mei nu te poţi mişca.

Trecuse o săptămână şi lumea parcă nu mai era atât de veselă. „Ce-i moşule, ce stai pe gânduri?” îl întrebăm noi într-o oră de pauză pe moşul Vasea, care mătura prin port.

Moşul ridică din umeri, se uită peste ape şi înjură. Sperios, privi în jur; nu l-o fi auzit cineva? La necaz, omul înjurase statul. Şi aici Statul are o mie de urechi care prind vorba şi o duc la securitate. Acolo te bate şi te chinuie ca pe Hristos. „Ei, spune moşu' Vasea, ce te doare?” „ Ce mă doare, întrebaţi dvs? Mă doare prostia altora. Gândiţi-vă singuri. A venit vaporul de la Cazan şi a adus mei. Toată lumea şi-a primit porţia şi bucuroasă a pus-o la fiert în oală. Apă este, slavă lui Dumnezeu, că mai avem fântâni; căci dacă ar fi vorba să te mulţumeşti cu apa de la conductă - apoi ar trebui să alergi ca nebunul şi să te adăpi din Volga... Aşa, pe la margine mai avem fântâni, neîngrijite, aşa cum se prezintă, dar se cheamă că avem apă la îndemână...

Şi cum vă spuneam, am fiert mei cu apă; fără pic de grăsime şi fără o mână de sare. Mâncăm aşa - când ţi-i foame nu alegi - o zi, două şi pe urmă te îngreţoşezi, nu mai merge. Măcar sare dacă s-ar găsi. Când te întâlneşti cu un prieten pe stradă, îndată, în loc de „bună ziua”, te întreabă: n-ai puţină sare? Ridici din umeri şi te duci

La alimentara din colţ întrebi pe tovarăşul vânzător, îţi dai seama că strici doar o vorbă. Acesta îţi răspunde: «a fost, dar s-a isprăvit», în altă parte, la o altă alimentară, tovarăşa vânzătoare te chestionează ce vrei să faci cu sarea!? Mormăi nemulţumit o înjurătură la adresa sării, din care vânzătoarea înţelege că vrei să o bagi undeva şi te duci, ca năucul mai la centru.

ORANKI. Amintiri din captivitate

Peste tot locul, acelaşi neschimbat răspuns: «nu-i sare dar în planul nostru luna aceasta trebuie să primim; mai veniţi pe aici, peste vreo zece zile». Plictisit şi necăjit te la şi de întrebări cu răspunsuri negative ş i mănânci meiul fiert în coaja lui şi când nu mai poţi, scuipi supărat şi pleci la lucru. Ş i mai este încă un neajuns. Hai să zicem că eu lucrez opt ore şi găsesc timp ca să mă plimb pe la „alimentare şi să caut ce-mi lipseşte. Dar după cum vezi, mai peste tot se munceşte câte 12 ore - de, construim socialismul şi sacrificăm o generaţie, două, pentru fericirea celei de a treia, care doarme încă în ghiocul ghiocului celui care azi a ieşit din ghioc - şi bietul om, necăjit, după 12 ore de muncă de rob, când să apuce şi el un pic de sare, bate în zadar la uşa alimentarei; e închisă; alimentara lucrează şi ea un anumit număr de ore, care sunt exact aceleaşi din fabrică. De aceea îi spuneam eu aseară lui Mişa, care doarme în patul de deasupra mea: «Mişa, tovarăşe drag, trăiască planificarea. Dacă n-ar fi ea, oamenii ar trăi mai mult». Mişa însă, care a făcut puşcărie de două-trei ori, nu poate răbda şi înjură zdravăn: de mama mă-sii şi de toţi dumnezeii care rabdă blestemăţiile pe pământ”. Ş i moşul Vasea, uitându-se în josul apei mai adaugă: „trebuie să vină un vapor cu sare, nu se poate altfel, trebuie să vină...” şi trece, şchiopătând, la datorie. Mătură, hârşti-hârşti, cu măturoiul şi se uită peste ape.

Într-o dimineaţă, când am ajuns noi în port, sosise un vapor şi lumea se bătea cu distribuitorii de sare.

Moşul Vasea ni se alătură ş i cu ochii veseli îmi spuse: „Ei, nu ţi-am zis eu că vine vaporul? Iată, avem şi sare acum, e bine”.

Binele n-a durat mult; sare era destulă dar, între timp se isprăvise meiul. Şi sarea nu se putea mânca aşa cum se mănâncă zahărul. Moşu' Vasea se întristase şi nu mai stătea bucuros de vorbă cu mine. Cu greu îl scoteam din muţ enie şi din ursuzenie: „Na, zice el, sare am dorit, avem sare să ne punem şi în ochi. Te duci la o alimentară ş i vânzătoarea, dacă întrebi de zahăr, făin ă, ulei, ridică din umeri şi repede: «alo, tovarăşe, te putem servi cu sare». A venit vremea de ni-i scârbă şi de sare; zahăr, da, ei zahăr dacă ţi-ar mai da, Cine ştie când vom mai gusta şi dulceaţa zahărului!” Ş i moşul Vasea, amărât, mâna tomberonul mai departe - ronţăind o coajă de pâine, primită de la noi.

Mi-aduc aminte, dar să nu-mi uit cuvântul - reia Georgică povestirea - că în vara trecută, coseam la ovăz, la un colhoz, nu prea departe de Oranki, în urma noastră femeile îl adunau cu greblele, îl legau snopi şi -i făceau clăi. La amiază - ni se aducea mâncarea. Odată, câţiva copii, mai îndrăzneţi, s-au apropiat de noi. Flămânzi, se uitau în gurile noastre. I-am chemat mai aproape şi le-am dat şi lor din mâncarea noastră. Dincolo de cordonul de pază colhoznicii ospătau şi ei. Am scos dintr-o cutie puţin zahăr şi am vrut să-i dau unui copii, care părea mai vioi. Copilul s -a uitat la zahăr ş i l-a refuzat. L-am îndemnat să mănânce, explicându-i că-i dulce şi foarte bun. Copilul n-a acceptat. Atunci mamă-sa a strigat, de dincolo de cordon: „Mănâncă, Miş a, mănâncă, aceasta-i zahăr şi -i tot ce-i mai bun pe lume!” Mişa a pus puţin zahăr pe limbă şi când i-a simţit bunătatea, a mâncat repede tot zahărul oferit şi apoi râzând m-a întrebat: „mai este, nene?” „Nu mai este Mişa, să vedem dacă stăpânirea ne dă mâine!” Mamă-sa ne-a spus: „Să nu vă fie de mirare, copilul e încă mic şi n-a gustat zahărul până azi”. Mişa avea însă 7 ani.

Georgică, hai să revenim la subiect.
Las' că-i bine şi aşa. Iar vorba lui moşu' Vasea s-a adeverit întocmai. Adică nu chiar întocmai. E adevărat că într-o după-masă de mai frumos, către sfârşitul lunii, a sosit iarăşi un vapor cu alimente pentru oraş. Veselie, muzică, voie buna şi dans, sus, pe faleză. Oraşul era în sărbătoare; venise un vapor cu peşte sărat, „Na - zicea moşu' Vasea. Trântindu-şi şapca de pământ - aştepţi făină, zahăr, ulei şi când colo dai peste peşte sărat. Ce bine că avem sare. Îl sărăm încă odată şi apoi bem la apă, să ne umflam. Pe urmă strigăm ura!”
Peste câteva zile, cătrănit rău, moşu' Vasea se destăinuie cu ciudă: „nu-i peşte sărat cum

Dimitrie Bejan

poate aţi crezut, ci-i peşte otrăvit de sărat. Cu zece ape reci şi alte zece ape călduţe şi tot nu-i poţi scoate sărătura. Atâta sare i s-a turnat acolo la Caspica, încât sarea a mâncat şi carnea peştelui. Nu alegi mai nimic din el. Atât doar: toţi cetăţenii din Gorki au făcut spuză sub nas. Fântânile pe la noi au secat iar statisticianul de la uzina de apă a dat un comunicat că consumul de apă în această săptămână este de trei ori mai mare decât cel de la Londra - pe toată luna trecută. De atâta sărătura, îmi simt limba mereu cleioasă; cere apă, altfel mor. Iar burta mi-a crescut enorm ş i abia o port la lucru, nici nu mă pot apleca să ridic gunoiul. Ce vreţi oameni buni? Torn în fiecare zi în burtă o vadră de apă. Peş tele înoată vesel în stomacul meu. Pute oraşul a peş te sărat”. Ş i moşul Vasea - aici vesel, peste o clipă întunecat, ne asigură: „mâine, ei, lasă, mâine vine şi făina”.

În sfârşit, vaporul aşteptat de moşul Vasea sosise în port. Să-i fi văzut pe moş u' Vasea stând sprijinit în coada măturoiului, privindu-ne cu ochi strălucitori de fericire, în fine, cu făina pe care o va primi îşi va face câteva turte pe vatră şi le va mânca, aşa fierbinţi. Să simtă şi el în cerul gurii pâinea caldă.

Lumea forfotea în port şi în imediata lui vecinătate. Pe buzele tuturor se auzeau cuvintele magice: făină, zahăr, ulei.

Cozile se şi aranjaseră şi oamenii, presaţi unii într-alţii, ca sardelele în cutie, aşteptau, comentau, se felicitau.

Când cei ce răspundeau de planificare au luat contact cu căpetenia vasului, au leşinat. Câte planuri, ce triumf pe cei ce planificau în slujba poporului, dacă în vapor ar fi fost făină?! Sau măcar ulei?! Când colo, auziţi dumneavoastră batjocură! Vaporul adusese pentru frumuseţile Nijni-Novgorodului, lenjerie intimă, femeiască.

„Na, am plesnit-o mai rău decât cu peştele sărat - protestă repede moşu' Vasea. Când să-ţi îndulceşti şi tu sufletul cu un pic de zahăr, sau să-i ungi cu ulei, poftim ce-ţi pică sub nas! Chiloţi, cămăşi şi alte nenorociri. Măi domnilor ofiţeri români, turbez nu altceva; mai ales că-mi pute sufletul de peşte sărat şi, pe deasupra se adaugă acum şi chestia cu chiloţii. Mă duc să mă dau cu capul în Volga, să scap odată de planificare, mama ei de viaţă...” „Potoleşte-te, potoleşte-te moşu' Vasea, las' că trece şi asta. Dacă mâine soseşte vaporul cu ulei şi dumneata eşti înecat, ei, atunci ce te faci? Dacă ţi-i sete, poftim ş i bea din bidonul meu”. Moşul Vasea bea toată apa din bidon, se uită la rundul lui, îl scutură şi oftează, of, of, of şi iar of! Nu mai spune nimic; se duce încruntat la meseria lui. Îl văd cu câtă mânie mătură; e-n stare să ridice şi pietrele de pe drum. „Lasă, moşule, pietrele în pace şi nu mai fi supărat, mâine sau poimâine soseşte vaporul cu zahăr şi va fi bine”. Moşul scutură din cap şi înjură olteneşte: „Mama lor de chiloţi şi cine-i poartă”. Apoi râde singur, vorbeşte singur: „na, mă rog, îţi pune sub nas chiloţi muiereşti - numai că, aici s-a amestecat dracul”. Şi îşi varsă necazul pe tomberon, apoi pleacă cu tomberonul, la canal.

Stând culcaţi pe iarbă, la faţa apei, unde briza aduce miros acru de mâl şi mormoloci, nu ştiu cine, citind în Isvestia, la rubrica de ştiri interne, ne-a atras atenţia asupra următoarei informaţii: „Pe bordul unui avion de transport, au fost aduse din Caucaz la Moscova, o tonă şi jumătate de cireşe. Transportul s-a efectuat în bune condiţii, iar populaţia Moscovei a primit cu vie satisfacţie ştirea despre acest succes al aviaţiei noastre de transport”.

Şi? Citeşte mai departe.
Nu mai scrie nimic.

Ne gândeam că e luna iunie şi orice căruţă cu doi cai transportă pe piaţa Bucureştiului câte o tonă şi jumătate de cireşe pietroase ş i aici se publică la Ştiri - de importanţă mare că, în luna iunie, serviciul planificării a reuşit să aducă pentru populaţia Moscovei o tonă de cireşe? În vitrine şi în abecedare copiii Moscovei văd zugrăvite două fructe frumoase colorate, cu codiţe lungi şi cu frunze verzi-negre, sub care scrie caligrafic: „acestea sunt cireşe”.

- Şi acum, încheie Georgică - mai doriţi ceva, Părinte?

ORANKI. Amintiri din captivitate

- Nu mai poftesc nimic. Cum a fost acolo, este acum la noi.

Ast ăzi am citit în „România liberă” - şi titlul acesta este un banc - cum un gazetar se plânge că în Bucureşti nu găseşti ciorapi de iarnă şi că în schimb vitrinele sunt bogat asortate cu şosete bărbăteşti. Vezi, planificarea a ajuns la concluziile bunicilor: să-ţi faci car din iarnă, că la vară nu se vor găsi şosete, în schimb vei putea cumpăra ciorapi de lână pentru iarnă.

Cum mă voi scula mâine, mă duc la cooperativă. Am zărit acolo ceva lumânări, bineînţeles dacă nu le cumpără altul până ajung eu acolo. Dacă nu-i gaz, ard lumânări şi când se vor termina lumânările, îmi fac opaiţ . Iar dacă povestea cu opaiţ ul se va sfârş i, atunci ştiu eu ce am de făcut: mă culc devreme şi mă scol târziu. Deh, am şi eu socotelile mele; bune, planificate.

Georgică, înalt şi drept ca un brad, se ridică, îngândurat. Cine ştie? Poate că moşu' Vasea mătură şi acum prin port la Nijni-Novgorod. Poate că aşteaptă cu aceeaşi speranţă, mereu înşelată, dar renăscută din propria cenuşă, mereu vie, poate că aşteaptă vaporul care să nu-i înşele speranţele. Să se sature şi el odată de pâine albă, proaspăt ă, rumenă, iar pe limbă să simtă dulceaţa zahărului. Pe urmă poate să dea ochii chiar cu Tatăl ceresc. Căruia să-i exprime mulţumiri, pentru realizarea integrală a planurilor sale.

Georgică s-a topit în noaptea de cărbune. Pe deasupra bălţilor, dau chiot nopţii negre cârdurile rătăcite de gâşte sălbatice.

Dunărea vuieşte surd sub biciuirea vântului de iarnă. Şi, ca mâine, Ajunul. Moş Crăciun, ce-i de făcut?

FOAMEA STRIGĂ LA DRUMUL MARE

Urmele secetei din anul 1946 s-au resimţit puternic, mai ales în vara anului 1947. Faptul că Ucraina a trecut prin pârjol, ea fiind grânarul Rusiei - a însemnat o calamitate generală pentru întreaga ţară. Aplicând defectuos sistemul de planificare ş i sprijinindu-se numai pe schimburi interioare, s-a ajuns la situaţia că au murit mii şi zeci de mii de oameni. Flămânzi, slăbiţi, oamenii se umflau - fenomenul de caşexie este cunoscut în astfel de epoci - ş i apoi mureau, care pe unde-i apuca sfârşitul. Cu privirea pierdută, la vestea că în Cuba s -a făcut pâine, sau că pe fluviul Amur e bine şi se găseşte de mâncare, omul, înnebunit de lipsuri, pleca la drum. Şi pentru că nu erau bani, oamenii căl ătoreau pe acoperişul vagoanelor, sau pe tampoane; mureau ca muştele prin gări, se prăpădeau în aceste lungi călătorii.

Mai întâi au mâncat ce s-a mai găsi pe acasă. Apoi s-au adresat colhozului - prin magaziile căruia fluiera vântul a pustiu şi a gol ş i, când totul a fost terminat, şi-au părăsit satele şi hai, la drum, spre ţinuturile mai norocoase. Statul neputincios în faţa unei astfel de probleme şi insensibil la suferinţele mulţimii, ridica din umeri a nepăsare. Statul - prin stat înţelegându-se partidul ş i autoritatea administrativă - mânca pâine albă, zahăr şi unt. Mujicii cr ăpau de foame sub ochii vicleanului stat. Mujicii îşi mâncau copiii, iar vârstnicii îşi fierbeau în oală părinţii.

Nici o veste nu trecea dincolo de hotare care să arate lumii prăpădul de aici. Dimpotrivă, gazetele se ocupau de ajutorul în grâu, pe care ţara Sovietică l-a dat României. Grâul furat din România trecea Prutul pe la Reni şi se întorcea pe la Ungheni. La Iaşi se strigau lozinci pentru a lăuda mărinimia rusească, în acest timp, în Basarabia, şi de aici până la Stalingrad, foamea striga la drumul mare. Foamea îi mâna pe oameni la furturi. Organizaţi în bande, atacau magaziile de prin gări - unde erau depuse cotele ţăranilor, bieţii de ei, scuturaţi până la ultimul bob de mei - şi pe la magaziile alimentare. Soldaţii de pază erau omorâţi şi acolo urma prăpădul; armata trăgea şi culca la pământ pe înfometaţi.

În acea vară a lui 1947 eram la Mănăstârca; lagărul trecea prin mari lipsuri alimentare,

Dimitrie Bejan

totuşi nu ne lipsea raţia de pâine neagră ca pământul, cu pleavă de orz în ea. În ciorbă, urzici amestecate cu alte ierburi, aşa cum fuseseră cosite de prin şanţ uri. Caşa de ovăz, jumătate decorticată şi altă jumătate în teci. Mâncând, ne răneau gingiile ş i cerul gurii scuipând tecile la fiecare îmbucătură. La pădure, păşteam măcriş. Totuş i se chema că avem cu ce trăi. Din când în când veneau butoaie cu peşte împuţit, putred, sau vagoane cu carne de cămilă - putredă, stricată. Puţea atât de cumplit, încât nu te puteai apropia de bucătărie. A trebuit să facem scandal enorm ca să nu se mai pună la cazan şi să nu ni se mai servească astfel de putreziciuni.

Tot pe timpul acesta ne sosiseră, în gară la Soniha, câteva vagoane de varză crudă. Veneau de la Astrahan; plecaseră acele vagoane din toamna anului 1946 şi au ajuns la noi în luna mai 1947. Era putredă şi băloasă. Medicul rus a poruncit să se pună la cazan; vai de mâncarea noastră! Câtă gălăgie, câte intervenţii, până când ruşii au fost nevoiţi să renunţe la varză şi s-o arunce la şanţ.

Totuşi, deşi nu era pic de ulei şi de zahăr, raţia noastră era asigurată. Şi sensibili la suferinţele celor de dincolo de sârme, tăceam şi rodeam cu suspinuri pâinea robiei.

Altădată, când plecam la lucru şi ne întâlneau copii de şcoală, aceştia, sub directa îndrumare a învăţătorului, ne strigau: „moarte fasciştilor”. Cei mai mici copii fugeau de noi, ţipând speriaţi. Aşa li se spusese, că noi mâncăm copiii fripţi pe cărbuni. Ani de zile, până s-a terminat războiul, acesta fusese raportul dintre noi şi copii.

Dar a venit vremea aceasta de foamete şi copiii şi-au învins spaimele. Cum ne vedeau ieşind din lagăr, alergau înaintea noastră până lângă cordonul ceasovoilor şi cerşeau: „dă-ne nene, o bucăţică de pâine, căci murim de foame”. Ne uitam la ei: mici, slabi, gălbejiţi, neîngrijiţ i şi cu lacrimi în ochi. Mâinile lor mici, slabe, numai oase, se întindeau, tremurând, spre noi. Glasurile lor erau ca ale unor pisici, aruncaţi la gârlă. „Daţi-ne o bucăţică de pâine, în numele lui Hristos”... Solda ţii îi fugăreau, înjurându-i. Noi scoteam din buzunar o bucată de pâine - era viaţa noastră - şi le-o aruncam pe iarbă. Se repezeau ca uliul asupra porumbelului.

Şi acest lucru se petrecea în fiecare zi. Noi nu puteam rămâne insensibili la suferinţele lor; împărţeam cu aceşti micuţi dumicatul nostru.

Dar cei mai în vârstă, ce făceau?

Mai întâi au scotocit pământul, căutând cartofi, pe locurile unde fuseseră semănaţi anul trecut. După aceea, au adunat braţe de usturoi sălbatic - dar numai cu atât nu se putea trăi. Au început a paşte, în rând cu noi, măcriş. După aceea ne-au concurat la urzici şi când au apărut ciupercile, îi vedeam pe la rădăcina brazilor, scormonind frunzarul.

Pe măsură ce înaintam în vară, foamea devenea şi mai cruntă. Numai cu buruieni de câmp, nu te puteai ţine. Cartoful nu dăduse încă în rod, varza încă nu înverzise, iar morcovul era ca un fir subţirel. Caprele fuseseră mâncate, păs ările - puţine, câte mai fuseseră, de mult nu mai erau, iar ovăzul, frumos la pai, încă nu făcuse bob.

Şi totuşi, în fiecare zi trebuia să mănânci ceva. Munca, la colhoz, mergea greu de tot; cei ce nu muriseră aici de foame, plecaseră spre sud după hrană; tinerii se găseau sub arme iar moşnegii şi babele îşi făceau cruci şi, resemnaţi, aşteptau moartea.

În această epocă, lucram, împreună cu alte câteva sute de oropsiţi ai soartei, la grădina de zarzavat, în partea de vest a lagărului fuseseră defrişate cincizeci de hectare de pădure şi, de câţiva ani, pe acest teren se cultivau zarzavaturi. Vorba vine că erau zarzavaturi, pentru că, în fond, nu se semăna aici decât varză, pe aproape toată suprafaţ a şi într-un colţ, un hectar, două, de morcovi, încolo, nimic. Ba, să nu mint, într-un an au fost semănate aici şi pătlăgele roşii, însă vara-i scurtă, căldură puţină, şi roşiile nu s-au roşit, ci au rămas verzi.

Lucram deci la această grădină de zarzavat. Munca nu era grea: prăşeam varză sau răream morcovii, în jurul grădinii, pe latura din fund pădure de mesteacăn, şi brădet pe celelalte laturi. Cum intrai în pădure, la dreapta se făcea un drum care ducea, câţiva kilometri, până la o moară de apă.

Pe acest drum au apărut într-o zi mai multe femei şi câţiva moşnegi. Stăteau dincolo de

ORANKI. Amintiri din captivitate

cordon şi aşteptau ca ceasovoii să întindă cordonul şi fiecare să se ducă la postul lui.

Când am început prăşitul, femeile şi mo şnegii s -au apropiat de noi, într-un colţ unde grădina intra chiar în pădure. Supţi de foame, veştezi, întindeau mâinile spre noi, cu capetele descoperite şi ne implorau: „În numele milostivului nostru Dumnezeu, ajutaţi-ne fraţilor! Nu ne lăsaţi; daţi-ne câte o coajă de pâine, că pierim!”

Şi le-am dat ce aveam noi. A doua zi, mai mulţi flămânzi au apărut din păduri şi cerşeau cu voci slăbănoage: „Ajutaţi-ne fraţilor, nu ne lăsaţi...!”

Ce puteam să facem noi, pentru potolirea flămânzilor, care creşteau la număr, pe zi ce trecea? Ceasovoii îi înjurau şi-i goneau. Nenorociţii se retrăgeau - împleticindu-se pe după copaci şi în dosul brazilor cerşeau şi aşteptau...

Şi ne-am hotărât să-i ajut ăm organizat. Erau o mie cinci sute de români aici, toţi ofiţeri; şi cuvântul de ordine a plecat din bordei în bordei; dimineaţa, în sacii de merinde duceam ajutorul nostru flămânzilor din pădure. De pe buzele lor plecau spre noi binecuvântări: „Dumnezeu să vă răsplătească. Mântuitorul să vă aibă în sfânta lui pază, voi sunteţi fraţii noştri, voi sunteţi creştini... Vă mulţumim, domnilor ofiţeri...”

O lună, două, trei am purtat de grijă oamenilor pădurii, până când cartofii au înflorit, floarea lor s-a veştejit şi-a căzut la pământ şi mâinile flămânde au prins a scotoci în cuiburi. Apoi a venit un vânt uscat şi paiul de ovăz s-a înălbit. Spicele au fost frecate în palme şi boabele fierte în gamelă. Atunci oamenii pădurilor s-au întors la viaţă...

A venit toamna cu roadele şi cei ce-au scăpat de la moarte le socoteau ca un dar de la Dumnezeu.

Toamna, copiii ne ieşeau în cale ronţăind morcovi cruzi - alte fructe nu se aflau pe aici - şi ne conduceau, până departe, cu veselia lor zgomotoasă şi cu sensibile manifestări prieteneşti. Bărbaţii şi femeile râdeau spre noi fericiţi: „mulţumim domnilor ofiţeri, vă mulţumim pentru viaţă...”

Politrucul era de-a dreptul speriat pentru această pactizare a populaţiei cu „inamicul”. Oamenii ne citiseră inima noastră bună şi înţelegerea noastră pentru nevoile lor; puteau să

facă deosebire întră falsa propagandă politică şi între fapta noastră. Un bătrân, la culesul cartofilor, la nagoda, îmi spusese deschis: „Voi sunteţi oameni întregi; voi aveţi suflet. Stăpânirea noastră-i fără suflet”.

Tot în toamna aceea, pe la începutul lui octombrie, cu încă vreo treizeci de pleni¹⁹, am fost dus la Gorki. Mult n-am stat acolo şi peste vreo zece zile, poate chiar mai puţin, am revenit la „bază”, la Mănăstârca.

În gară, la Gorki, lume puţin ă; peronul aproape pustiu. E seară cu slabă lumină electrică; trenurile trec spre Moscova sau către Siberia. Pe acoperişurile şi pe tampoanele vagoanelor, lume multă, ciucure, în interiorul vagoanelor, puţini călători. Ca să intri în vagon trebuie să ai bilet. Şi ca să ai bilet, trebuie să-i plăteşti; biletul costă scump, prea scump pentru punga anemică a ţăranului, sau a lucrătorului. Dacă însă te sui pe acoperiş sau te fixezi pe tampon, poţi călători fără plată, cu riscul vieţii, cu mii de accidente. De aceea vagoanele sunt goale, iar acoperişurile lor şi tampoanele sunt arhiocupate.

Stau, privind la un astfel de tren, care merge spre Astrahan şi mă gândesc: unde eşti Europă să vezi pe cine ţi-ai ales de stăpân şi cu ce binefaceri vrea să te fericeasă lumea răsăritului?

Câţiva indivizi, zgribuliţi în hainele lor de doc, încearcă să se urce pe tampoane şi nu reuşesc. Nimeni nu se mişcă, nimeni nu-i ajută, nimeni nu le face loc. Înjurând, necăjiţi, se reîntorc pe peron ş i când ne zăresc pe noi, cunoscând cam ce neam de oameni suntem, strigă să audă toată gara: „Mă, când veţi ajunge acasă la voi, să spuneţi Europei că noi, aici, murim

¹⁹ Prizonieri.

Dimitrie Bejan

de foame. Nimeni nu ne ajută, nimeni nu ne acordă drepturile câş tigate cu sânge; murim de foame, murim ca nişte câini pe drumuri.” Lumea îi ascultă şi se uită la ei în tăcere.

Spre capătul peronului, un invalid, târându-se pe două buturi, oferă cumpărătorilor cruciuliţe ş i iconiţe. Asta-i o mare noutate pentru noi şi pentru mentalitatea sovietică. Iată, într-o gară se vând cruciuliţ e! Cumpăr una, oferind chiar mai mult decât mi se pretinde. Ceilalţi fac la fel. Noi avem cruciuliţe săpate-n os de cămilă; noi le sculptaserăm ş i aveam pretenţia că acelea reprezintă artă. Cruciuliţa pe care am cumpărat-o de la invalid este de plumb, fumurie, neşlefuită şi cu braţele inegale. O întorc, pe dosul ei citesc: „Să se ridice Dumnezeu şi să risipească vrăjmaşii săi”... De acord, gândesc eu; ar fi timpul ca Dumnezeu să-şi facă dreptatea Sa. Varga mâniei Lui ar trebui să lovească peste spinarea nebunilor...

Cumpăr şi o cărticică de rugăciuni; hârtie proastă, bună de împachetat măsline, iar litera mâncată de carii. Mă uit la tipar. Tiparul este al Patriarhiei din Moscova. Trag concluzia că la Patriarhie-i multă sărăcie sufletească şi nepricepere. Oamenii de acolo se tem să se arate pe poziţ ie ortodoxă, în haină sărbătorească, creştină, încearcă să se strecoare, în aşa fel încât lor să le fie bine şi vânt de bănuială să nu-i atingă, în prefaţa cărţuliei cei de la conducerea bisericii ruseşti - sinodul - se ostenesc să umple câteva pagini, preamărind „libertatea în care progresează biserica, sub conducerea genialului conducător de popoare, în comparaţie cu lipsa de libertate în care trăiau oamenii până la 1918 şi mai cu seamă, cu jalnica stare de lucruri din Europa apuseană şi mai ales din America...”

Mă gândesc: ce tragedie sufletească să trăieşti în situaţ ia în care eşti obligat să te mişti aici şi să încerci să te minţi pe tine - că-i bine aşa cum e - iar pe cititor să-l socoteşti de-a dreptul idiot.

Îmi pare mai reuşită inscripţia de pe dosul cruciuliţ ei: „să se ridice Dumnezeu şi să risipească vrăjmaşii săi...” Da, începând această risipire a inamicilor lui Dumnezeu, chiar cu sinodul rusesc.

Când trenul nostru se pune în mişcare, invalizii iar strigă la noi: „M ăi, să spuneţi Europei că ne înăbuşim aici; murim, crăpăm de foame, şi cât de bine-i aici... Mă, să spuneţi Europei...” iar vântul nopţii bate aspru dinspre Volga către Oka, purtând spre apus frânturi din gemetele înfometaţilor: „măi, să spuneţi Europei...”

Continuare

Apasă aici:

23 ian. 2017

ORANKI. Amintiri din captivitate 2