Destin: ianuarie 2017

DIMITRIE BEJAN

ORANKI - AMINTIRI DIN CAPTIVITATE

Cu un cuvânt înainte de Gabriel Ţepelea

Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate creştină ortodoxă şi de istoria neamului românesc. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei. Digitalizare pdf : Apologeticum

Dimitrie Bejan s-a născut la Hârlău în 26 octombrie 1909. A urmat cursurile Institutului Teologic „Veniamin Costache” din Iaşi şi ulterior cursurile Facultăţii de Istorie. Biografia sa comportă puţine evenimente în libertate: o călătorie de studiu la Ierusalim şi participarea în echipele de cercetare ale lui D. Guşti.

Hirotonisit preot în 1938, ia parte la campania de eliberare a Basarabiei.

Cade prizonier la sovietici de unde reuşeşte să se reîntoarcă abia în 1948. Reîntors în ţară a urmat traseul martirajului românesc: Jilava, Aiud, Canal, deportarea în Bărăgan, din nou Aiud.
În prezent se roagă pentru neputinţele fizice şi morale ale semenilor în Hârlăul natal.

Experienţa sa tragică de viaţă, unică în felul ei, a fost aşternută pe hârtie în 3 volume-manuscris: Oranki - Amintiri din captivitate în care sunt relatate suferinţele trăite în lagărele din U.R.S.S. (1942-1948).

Viforniţa cea mare care este o mărturie-document despre perioada 1949-1956, şi care a însemnat pentru preotul Bejan calvarul din temniţele româneşti, în sfârşit, Satul blestemat aminteşte despre anii deportării în Bărăgan. Ultimele două volume sunt în curs de apariţie.

Preotul D. Bejan a mai scris câteva episoade despre Basarabia anilor 1930-1935 reunite în volumul Hotarul cu cetăţi, apărut în 1995

CUPRINS

Cuvânt înainte 5
NOTĂ care lămureşte ceea ce pare nelămurit 8

1. ÎN LUNGUL ANILOR CARE AU TRECUT 9
2. ORANKI 10
3. MĂNĂSTÂRCA 11
4. KARAGANDA 13
5. VINE RUSUL CU ARLUS-UL 17
6. CINE A CÂŞTIGAT RĂZBOIUL? 18
7. DREPTURILE NOASTRE SFINTE 20
8. CULESUL CARTOFILOR 25
9. CARAVANELE CU FILDEŞ 28
10. JOCURI DE CĂRŢI 30
11. SCRISORI DIN ŢARĂ 33
12. AL 8-LEA SINOD ECUMENIC 35
13. SPAŢIU VITAL 40
14. ŞI PE SCAUNUL AL ŞASELEA N-AU ŞEZUT 43
15. MINUNEA CU PEŞTII 45
16. DIN CERURI SE SLOBOADE PLOAIE 49
17. ŞI VODĂ CANTEMIR A FOST PE AICI 52
18. ALEGERI ŞI REFLEXE 55
19. CÂND L-AM BOTEZAT PE MIŞA 60
20. SĂ TRAGĂ ARTILERIA! 66
21. DESPRE PLANIFICARE ŞI ALTE NECAZURI MUNCITOREŞTI 67
22. FOAMEA STRIGĂ LA DRUMUL MARE 73
23. COLHOZUL IAGODA ŞI FERICIREA OPINCII 76
24. VINE TEATRU-N SAT LA NOI 84
25. DE VORBĂ CU VOLODEA DESPRE DREPTATE ŞI SATUL LUI 88
26. CE-A VĂZUT DOCTORUL VASILIEV ÎN EUROPA 92
27. SPORT 97
28. CONCURENŢA ARTISTICĂ 100
29. CEI CARE AU MURIT 103
30. EVADĂRI 105
31. ARTĂ 110
32. FLORILE DALBE CU TRISTEŢILE LOR 114
33. GOLODOVCA 1115
34. DIPLOMAŢII SPANIOLI 119
35. EU ŞI MOSCOVA 127
36. MĂ-NTORC LA VATRA PĂRINTEASCĂ 133

Cuvânt înainte

L-am cunoscut pe Dimitrie Bejan, autorul acestor dramatice reconstituiri memorialistice din perioada prizonieratului în URSS (1942-1948), la Jilava, în celula 24. Era pe la sfârşitul anului 1949. Eliberat din prizonierat unde s-a dovedit „necooperant” cu Ana Pauker şi cei ce făceau înrolări pentru Divizia „ Tudor Vladimirescu”, participant la o serie de acţiuni de demnitate, şi chiar la iniţierea unor greve, preotul militar Dimitrie Bejan a fost eliberat din URSS cu recomandarea de a fi supravegheat şi reeducat în ţară. Şi iată-l în f aţa unei noi încercări. La trei luni după ce şi-a revăzut patria şi familia, acest slujitor al altarului mic de stat, mare la suflet, a făcut cunoştinţă cu universul concentraţionar românesc.

Cu un stagiu de peste 6 ani în patria-mamă a sistemului, D. Bejan era înarmat cu cunoş tinţ e de supravieţuire, de repliere lăuntrică şi credinţă. Se prăbuşea cu spume la gură unul ce avea atac de epilepsie, părintele Bejan îi examina privirea, îl culegea de pe jos, îl îngrijea. Iar cel în cauză nu era altul decât Iosif Jumanca, semnatar al actului Unirii de la 1 Decembrie 1918, din partea social -democraţilor.

Se frământa un proaspăt căsătorit ajuns la gherlă cu întrebări privind viitorul căsniciei sale, părintele îmbina învăţătura scripturii cu înţelepciunea românească, turna balsam peste rana întrebărilor. Căci într-o instituţie ce-şi desfăşura activitatea sub deviza: „voi n-aveţi aici decât un singur drept, acela de a muri”, în care tronau ciomagul şi teroarea, deţ inuţii se hrăneau, se susţineau prin cuvânt. Cuvântul înţelept, cuvântul izvorât din încercări nebănuite.

I-am păstrat deci un loc de stimă în amintirile mele acestui duhovnic exemplar, deşi convieţuirea noastră la Jilava n-a durat decât câteva luni. Prin 1965 am aflat de la o cunoştinţă comună că e în viaţă, că oficiază ca preot mai mult tolerat decât acceptat, undeva în Moldova.

Dar oare se putea altfel când preotul Bejan refuza orice tranzacţie?! M-am bucurat şi i-am transmis salutul meu. Viaţa de unul singur, dedicată credinţei şi dragostei pentru aproapele i-au creat aureola unui personaj legendar, tămăduitor prin post şi rugăciune. Au apărut despre el chiar şi unele relatări în ziare, după revoluţie.

Şi într -o zi a anului 1994 un cercetător matematician mi-a făcut surpriza de a-mi transmite patru manuscrise ale preotului. Le-am parcurs cu interes şi am constatat cu bucurie că mă aflam nu doar în faţa unui om de o deosebită mărime umană ci şi în faţa unui condeier din stirpea naratorilor moldoveni.

Paginile citite mi -au amintit date din pătimirea - necunoscută pentru cei din ţară - a prizonierilor români, germani, italieni, spanioli, unguri prezentată nouă în celula 24 de la Jilava. Toate cutremurătoare.

Dar una e să auzi o întâmplare dramatică în puşcărie gol, flămând şi alta să o parcurgi înveşmântată în slove, acasă. Un scriitor, fost deţinut, îmi spunea după eliberare: nu mai pot scrie.

De câte ori mă aş ez la masa de scris, am impresia că e cineva în spatele meu care-mi urmăreş te flecare cuvânt şi capitulez. Ei bine, D. Bejan n-a capitulat în faţa virtualului cenzor, şi-a durat amintirile deschis ca o confesiune în faţa posterităţii şi a reuşit.

Cartea cuprinde 36 de episoade despre viaţa inimaginabilă a prizonierilor români din lagărele de la Oranki, Nagoda, Karaganda (aproape de China), Astrahan, Kiev, Moscova, Sverdlovsk (Urali), Arhanghelsk (lângă Marea Albă).

Sunt mărturii-document aşternute pe hârtie, cu mari riscuri, în perioada deportării pe Bărăgan. Un om îmi aminteşte de condiţiile limită trăite începând din prima fază a prizonieratului când mortalitatea era de 60% printre ofiţeri şi 80% printre ostaşi.

Se stingeau pe capete cei ce nu puteau rezista la foame, sete, frig, tifos exantematic, dizenterie şi muncă neomenească, în 1943, la Astrahan, pe Volga - îşi aminteşte D. Bejan - într-un lagăr la marginea oraşului, pe un frig de crăpau pietrele

Dimitrie Bejan

„păduchii bolnavi se plimbau pe piepturile noastre “, “mureau oameni şi nimeni nu se interesa de cel ce-a murit. Ba, să nu uit, cel mai adesea mortul era ţinut ca viu la control, încă două-trei zile ş i chiar mai mult “pentru ca vecinii să primească în locul lui porţiile de mâncare (...) „Iarna era grea, aspră, geroasă şi pământul nu putea fi săpat cu târnăcoape, cu lomuri; la toate încercările noastre nu reuş eam decât să aşchiem pământul.

Morţii erau mulţi, pământul îngheţat şi atunci stăpânirea a dat ordin sanitarilor să facă stive din morţii goi, buboş i, hido şi la înfăţişare, fără nume, fără număr. Sub ger au îngheţat toacă, s-au mumificat.

Toată ziua trecem pe lângă stivele de morţi. Noaptea când bătea vântul prin schelete sau când luna gălbuie păta maldărele de stârvuri, te cutremurai; era ca-n proorocirile lui Ezechil, teribilă imagine de apocalips!” (...) „Şi-am numărat noi atunci nouăsprezece mii trei sute doisprezece morţi din toate părţile Europei”. (...).

„Şi la fel s-au petrecut lucrurile şi în celelalte lagăre ca şi în timpul nesfârşitelor marşuri însoţite de cârduri de corbi”. (...)„ Ceea ce mi-a amintit el (un prieten căzut prizonier în 1942 la Cotul Donului n.n.) Este întocmai cu ceea ce eu singur am văzut şi ne-am cutremurat.

Soldaţi care tăiau pulpe sau fese de morţi, le frigeau şi apoi le comercializau; alţii amestecau cine ştie ce coajă de pâine primită ca hrană de la ruşi cu excremente omeneşti, o coceau din nou şi o vindeau flămânzilor. La focurile improvizate în ţarcuri, seara, oamenii îşi frigeau centurile sau tălpile de la bocanci, le mâncau scorojite şi a doua zi mureau. Coloana de prizonieri pleca în zori, mai departe, pe jos, către Urali”.

Întregul capitol intitulat „ Cei ce-au murit” se constituie într-o zguduitoare mărturie scrisă direct sub dicteul amintirilor, fără artificii. Ele vorbesc în acelaşi timp despre decăderea omului sovietic produs al ideologiei marxist-leniniste ce execută orbeşte ordine, ori se complace în nepăsare, în contrast cu victimele ce înfruntă gerurile ruseşti animate de firul credinţei şi al patriotismului, străduindu-se să-şi păstreze zestrea de umanitate şi demnitate.

Dar nu toate episoadele sunt axate pe relatări apocaliptice, în secvenţa „Când l-am botezat pe Mişa” registrul e diferit, în lagărul de la MĂNĂSTÂRCA pe un ger de -56 grade părintele e chemat să oficieze o slujbă la căpătâiul unui copil bolnav.

Părinţii, ofiţ eri sovietici (mama chiar ofiţer politic) din conducerea lagărului erau cutremuraţi la gândul că Mişa al lor va părăsi această lume fără a primi taina botezului.

Cu precauţii infinite, brusc ări de formă, părintele este introdus în locuin ţa ofiţerilor. Cei doi riscă, riscă şi părintele. După oficierea botezului, părin ţii lui Mişa şi părintele se ospătează cu vin de Cotnari şi discută despre România pe care soţul o cunoş tea.

Mai târziu, pe când părintele Bejan lucra pe şantier, e chemat la ofiţerul Ivanov spre a-i aduce la cunoştinţă că Miş a s-a vindecat iar cei doi soţi î şi vor îndeplini visul de a pleca în misiune spre România - Aceeaşi obsedantă descriere a frigului şi în acest episod. „Pădurea e vânătă şi de frig trosnesc copacii.

Pe şira spinării parcă te unge cineva cu spirt alb... Când se deschide uşa bordeiului frigul năvăleşte aburind de nu se vede om cu om si preface imediat picăturile fine din respiraţia noastră în chiciură”.

Un alt tip de credincios rus prezentat în această carte este Volodea. Acesta, un tânăr agronom dintr-un sat situat la 300 km de Moscova îi prezintă prizonierului român efervescenţa creştinească din comuna sa natală.

Aici sătenii au adunat bani pentru a -şi construi o biserică, angajează preoţi ambulanţi, aduc anafura de Paşti de la Moscova, în această acţiune este angajat plenar tatăl lui Volodea care pleacă în fiecare an din timp la Moscova spre a aduce anafura pentru tot satul. Uneori satul îl aşteaptă pe cel plecat noaptea întreagă...

Episodul despre „Diplomaţ ii spanioli” aduce nu numai o informa ţie inedită despre soarta comuniştilor spanioli refugiaţi în Franţa după biruin ţa lui Franco, şi de aici transferaţi în Germania şi Rusia, ci, şi o prezentare gradată, axată pe un dialog viu, colorat, în bordeiele din URSS unde ei sunt cazaţ i - bărbaţi, femei şi copii - alături de prizonieri, foştii partizani ai lui Dolores Ibaruri se arată la început mândri, nedispuşi să comunice cu prizonierii spanioli din „Divizia albastră” şi nici cu „fasciştii” români ori germani, încet, încet gheaţa se topeşte

ORANKI. Amintiri din captivitate

între aceşti dezmoşteniţi îmbrăcaţi ca pentru o altă climă. Românii le confecţionează încălţăminte pentru copii etc.

Se poate spune că omenia învinge închistarea în tagme a „diploma ţilor” cărora nu le vine să creadă că ei, luptătorii pentru biruinţa comunismului, pot avea o soartă identică cu cei ce luptaseră împotriva paradisului roşu. Secvenţa e o ilustrare a automatismelor dictaturii suspicioasă faţă de tot ce vine de peste graniţă.

În sfârşit „ Golodovca “ e ultimul episod asupra căruia ne vom opri. Într-o zi, în anul 1946, prizonierii desţ eleneau poienile de la Şoniha - câteva sute de hectare.

Prizonierii au încercat să se revolte, să nu mai iasă la lucru dar solidaritatea nu a funcţionat. Au încercat şi în 1947 cu aceleaşi rezultate. Văzând că au trecut 4 ani de la armistiţiu şi un an de la semnarea tratatului de la Paris, prizonierii îl întrebau pe ofiţ erul politic de ce nu le dă drumul la vetrele lor.

Răspunsul era acelaşi: „ţara voastr ă nu vă vrea”, „schimbaţ i-vă ideile, fiţi alături de noi şi vă vom trimite în ţară “. În februarie 1948, prizonierii români semnează, unul câte unul, declaraţia: „Din acest minut intru în greva foamei până ce autoritatea sovietică îmi va răspunde în scris care este data până la care vom fi repatriaţi noi, românii”. Declaraţii similare fac şi românii din alte bordeie.

Intră în grevă şi bolnavii din spital. Urmează 10 zile grele de foame, de presiuni. Hotărârea şi rezistenţa românilor uimesc. „Nemţii şi ungurii trec în vârful picioarelor pe lângă bordeiele noastre. Le-am făcut o chemare pentru o acţiune comună.

S-au temut. Iar noi, leş inaţi, rezistăm” (...) „După 10 zile însoţit de toată „rus ăraia” generalul Vladimirov intră în bordeie. Las ă o hârtie ştampilată conţinând răspunsul de la Moscova. Greva reuşise: „Prizonierii români vor fi repatriaţi până la l iulie 1948”.

Dar ajunşi în Tara mult visată reîncepe ancheta: „Ai făcut golodovca? Făcut”. Şi în curând vor urma încercările din temniţele româneşti.

Cartea părintelui D. Bejan care are la ora când scriu aceste rânduri 86 de ani s-a născut din durere ş i a fost trimisă spre semeni drept mărturie.

Mărturia despre o lume guvernată de stereotipuri ideologice, de interese imperialiste cu un total dispreţ faţă de oameni şi omenie. Când dintre cioloveci se înalţă vreunul spre credinţă, spre căutarea unor zări lăuntrice, naratorul notează cu emoţie excepţia.

Leit -motivul cărţii îl constituie gerul, foamea, automatismele stărşiei. Cei ce-au rezistat nu sunt prezentaţi ditirambic drept eroi. Sunt cei care purtau în suflet pe Dumnezeu, un colţ de ţară de lângă Carpaţi, cei care au reuşit să învingă în ei zi de zi, ceas de ceas ispita alegerii între calea dreaptă şi compromis, în fond se cunoşteau acolo rezultatele alegerilor falsificate în 1946, se ştia că România e condusă de pro-comunişti.

Şi totuşi prizonierii aceştia preferă să se supună la munci grele, să zgârie pământul îngheţat cu hârleţul în loc de plug, să care greutăţi, să măture prin oraşe, dar să-şi păstreze demnitatea.

O carte document scrisă cu îndemânare şi onestitate. Din suferin ţele acestor prizonieri de ridică impunătoare încrederea în elitele morale ale acestui popor. Şi, doamne, câtă nevoie avem de asemenea exemple!

Şi mă gândesc ce mină ar constitui această carte pentru un regizor inspirat.

Gabriel Ţepelea

Dimitrie Bejan

NOTĂ

care lămureşte ceea ce pare nelămurit

Aceste amintiri au fost notate aici, în 1975, pentru a nu se uita întâmplări şi greutăţi. După 25 de ani faptele pot fi privite şi sub alt aspect, ca ceva ce aparţine de barbaria acelor timpuri grele - şi nu puteau să fie altfel - conform epocii, locurilor şi mentalităţilor vremii.

Pe cât se pare, societatea a evoluat către trăirea moralei creştine, dar fără Hristos. Omul a devenit, şi se chinuie să devină din ce în ce mai bun, în timpul diferitelor orânduiri şi forme de guvernământ - burghezie, democraţie, dictaturi de dreapta sau de stânga - conducătorii popoarelor se concurează în a face viaţa mai roză populaţiilor în subordine. Marea parte a populaţiilor are numai de câştigat de pe urma concurenţei paşnice dintre cele trei ideologii: de clasă, de masă şi de rasă.

Şi „legea dragostei”, care este proprie creştinismului numai, a devenit bun comun - universală - chiar şi pentru cei ce cultivau ura (de clasă, de masă şi de rasă). Astfel, Hristos, renegat, câştigă orizontul şi în adâncime. Doar El a spus că „nici porţile iadului nu vor birui iubirea... “

Numai iubirea este mijlocul suveran pentru nivelarea asperităţilor, iar omul viitorului se va umaniza în respectul ş i dragostea faţă de aproapele mai necăjit. Dumnezeu, „Bătrânul”, noţiunea creatoare, râde în barbă de străduinţ a căutătoare a neînsemnatului „microb” care este omul de pe Terra - un fir de nisip zburător între cele aproximativ zece miliarde de corpuri cereşti ale galaxiei noastre.

Dar dincolo de acesta galaxie? Ce-i?

Alte galaxii - alte miliarde de nisipuri prinse-n ordinea prestabilită de „Bătrân”. După acestea vine antimateria.

Pe urmă, tot Universul, văzut ca o sferă. Apoi, dincolo, lumea raţiunilor, a spiritelor. Şi mai departe? Ce-i?

Zâmbetul îngăduitor ş i dragostea „Bătrânului” pentru supravegherea şi perfecţionarea „lumilor văzute şi a celor nevăzute”. Mai presus de „lumi” stă dragostea.

Ordinea întâmplărilor scrise aici şi trăite între 1942-1948 nu are prea mare importanţă. Totuşi, pe cât s-a putut, am respectat ordinea lor cronologică, şi asta numai pentru a intra în ordinea cosmologică.

Dimitrie Bejan

1 mai 1975

ORANKI. Amintiri din captivitate

ÎN LUNGUL ANILOR CARE AU TRECUT

E toamnă târzie şi urâtă. Din ceţuri curg reci picături de ploaie. Noaptea stă, apăsătoare, peste Bărăganul pustiit.

Dincolo de ceţuri, alţi oameni stau, la fel ca şi mine, t ăcuţi şi abătuţi, cu gândul la primăvara care va trebui să vină şi să alunge ceţurile către nord.

Peste zi, încălţat cu cizme mari de cauciuc, înotasem prin noroaie, până la Dunăre. Bătea un vânt aspru dinspre răsărit şi valurile mâloase loveau, cu vuiet lung, în maluri. Sălciile desfrunzite se frământau, iar pe sus, dădeau chemări cârdurile de gâşte sălbatice, mânate din urmă de biciul iernii. Dincolo de ape, răsărit ca din ape, dealul de stâncă fumurie de la Hârşova. În spatele meu, peste dig, clopotniţa de la Giurgeni. Spre nord, satul depărtărilor - cu casele uniforme, dărăpănate, acoperite cu stuf, fără copaci, fără viaţă, în depărtări, peste câmpul fără margini, fumul amăgirilor...

Iar vântul bate cumplit, ca-n Siberia.

E frig la mine-n casă. Lampa clipeşte nestatornic. Noaptea e târzie şi prietenii mei stau tăcuţi în cocioabele lor...

Îmi răsar vii în amintire oameni şi locuri prin care am trecut. Stăruie în mine, ca o bolnavă aducere aminte, zilele robiei din Ţara-Răsăritului; lagăre, bordeie, trudă de rob şi, mereu treze, speranţele unor zile de aşezare. Estompat, în depărtări, războiul pierdut.

Mai aproape de orele prezente, cuş tile de beton şi fier de la Interne. Jilava, cu marile încercări. Aiudul şi Gherla unde satana cerne sufletele prin sită mongolă. Canalul, pecetluit până la A Doua Venire, cu miile de cruci ale celor răstigniţi şi minele de plumb de la Baia-Sprie, Cavnic şi Valea Nistrului.

Atâţia oameni care au fost şi au trecut dincolo, ducând cu ei durerile noastre. Peste tot locul cazne şi încercări.

Dar noi trăim şi ducem, în sufletele noastre, mirul de pe frunţile celor ce au murit. Inimile lor bat în inimile noastre şi visurile lor de biruinţă sunt visurile noastre pentru ziua de mâine.

Afară plouă mărunt, picuri storşi din ceaţă. Deschid Cartea şi citesc, mereu nou, cuvântul Galileanului: „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie; vedeţi, s ă nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împ ărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi boli. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî şi veţi fi urâţi de toţi păgânii; pentru numele meu.

... Se vor scula mulţ i profeţi mincino şi şi vor înşela pe mulţ i. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea celor mai mulţi se va răci; dar cine va răbda până la sfârşit, acela va fi mântuit.”

Pe altă filă, silabisesc, şoptit, ca pentru duhuri:

„Cunosc necazurile tale şi sărăcia ta (dar eşti bogat); ş tiu şi batjocurile din partea păgânilor, care nu sunt altceva decât o sinagogă a satanei. Nu te teme nicidecum de ceea ce ai de suferit. Iată că satana are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce...

... Cel ce va birui, va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi şterge, nicidecum, numele lui înaintea Tatălui meu şi înaintea îngerilor Lui...

... Fii, deci, credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”.

Umbrele celor ce au trăit alături de mine caută în Carte legea care le-a luminat viaţa şi

Dimitrie Bejan

temeiurile luptei şi morţii lor.

„Procură nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Dar, în lume, nimeni nu dovedeşte mai mare dragoste, decât acela care-şi sacrifică propria lui viaţă pentru salvarea aproapelui său. ... Îndrăzniţi deci, Eu am biruit lumea”.

Târziu, pecetluiesc Cartea cu un sărut smerit şi privesc în păcura nopţii de afară, înţeleg că noaptea care stăruie încă va trece şi lumina ce va să vină va spăla păcate şi va tămădui răni deschise.

În amintire stăruie, rezemată de păduri, mănăstirea de la Oranki, de pe Volga de sus. Pe turlele văduvite de cruci au încolţit şi prins rădăcini mesteceni argintii.

În locul lor, când va veni Lumina, se va înălţa iarăşi, până la cer, semnul Biruitorului morţii.

Între zidurile crenelate, acolo, au fost auzite vaietele prinşilor de război iar foamea, frigul şi suferinţele au umplut cimitirul din poiana morii.

În unele zile, rare, răsărea soarele şi pentru noi; pe feţele noastre palide flutura o lumină nepământeană. Dar orele acestea erau sărbătoare şi însemnau popasuri, când bei apă limpede şi-ţi tragi sufletul.

Apoi pădurile vuiau iarăşi, ca mările răzvrătite. Zăpezile se aşezau ca nişte ziduri de cetate şi lagărul trăia ceasuri de moarte. Iernile erau fără sfârşit...

ORANKI

De la gara Şoniha, intri în pădure pe un drum făcut de Dumnezeu în a cincea zi a creaţ iei, şi către seară, după zece kilometri, ieşi într-o poiană largă, străjuită la stânga de pădure de stejari şi pe celelalte margini, în semicerc, brădet şi mestecăniş. În mijlocul poienii, pe vârful unui deal alungit, se află mănăstirea Oranki, astăzi lagărul central pentru ofiţerii captivi.

Până la Oranki (Nijni-Novgorod) sunt 60 de kilometri, iar în linie dreaptă, de aici până la Volga, sunt 30 de kilometri, în împrejurimi, prin poienile de taiga, se găsesc puncte locuite, sau mici şi necăjite cătune, cu casele de lemn. Privită de sus, din mănăstire, pădurea este neagră, fumurie, violetă în reflexele soarelui şi, undeva, la orizont, precum marea, taigaua se lipeşte de cer.

Aşezarea mănăstirii este mică, pe o vatră de două-trei hectare, drept la creastă şi în dreapta ei s-a înjghebat, cu timpul, un sat de pădure.

Departe, se ridică dreaptă, maiestuoasă, albă, în stil roman, biserica principală a mănăstirii, cu 5 turle văduvite de cruci şi de acoperişurile corpurilor de casă. În jur, ziduri de cetate dărâmate spre răsărit şi miazănoapte, apoi un şanţ adânc - ca o râpă - peste care treci pe un pod de piatră şi iată-te în faţ a porţilor lagărului. Pe stâlpii porţ ilor văruiţi se văd încă urmele icoanelor; 6 pe un stâlp şi alte 6 pe celălalt. Dincolo de porţi, la dreapta, un parc mic de brădet şi flori, la stânga, o clădire joasă. Pe alee înainte, treci pe lângă un loc mai ridicat unde a fost clopotniţa, cu trei etaje, iar în faţă, deschisă, luminoasă, biserica mănăstirii, cu icoana Maicii Domnului abia vizibilă, în triunghiul de sub acoperiş. La dreapta şi la stânga mai multe clădiri cu două etaje încadrează biserica, în dreapta, cum treci de locul fostei clopotniţ e, dărăpănată, scundă, se află biserica de iarnă. Peste clădiri, în fund, lângă zidul dărâmat, o casă mică, hexagonală, cu etaj. Lângă zidul dinspre nord au fost grajduri.

Toate clădirile, inclusiv cele două biserici, au fost transformate după revoluţie în puşcărie şi mai apoi, cu războiul, au devenit lagăr de prizonieri.

Toată zidăria este de cărămidă şi cărămizile sunt vopsite în alb.

Mănăstirea Oranki este zidită şi pictată de meşteri apuseni. Stilul este cel al clădirilor de

ORANKI. Amintiri din captivitate

factură romană; cu o faţ adă cu şase ferestre mari, luminoase şi cu alte ferestre în pereţii din dreapta şi din stânga, tot atât de mari, tot atât de luminoase. Altarul este clădit separat, numai parter, în semicerc, cu trei ferestre şi lipit de biserica propriu-zisă, de care este despărţit printr-o catapeteasmă de zid.

Biserica are aceleaşi dimensiuni în lungime, lăţime şi înălţime - până la turle - formând un cub perfect de culoare albă. Patru turle la cele patru colţuri şi una centrală pe bolta naosului. Sus, pe locul unde a fost crucea, pe turla centrală, a crescut un mesteacăn.

În biserică este un depozit de alimente. Până unde s-a putut, s -a dat cu var peste icoane, întreaga pictură, de la boltă în jos, pân ă la jumătatea înălţimii, s-a păstrat intactă. Mâna pictorului, venit din sud şi-a lăsat cu măiestrie amprenta luminozităţii albastrului cer mediteranean. Va fi plecat pictorul de pe aici... Cine ştie pentru ce motive... De la jumătate în jos, cât se mai vede astăzi, pictura e mohorâtă, cu sfinţi slăbănogi, cenuşii, ieşiţi din penelul unui pictor neiscusit.

Cine trece pe la Oranki este atras mai ales de cele două icoane ale mediteraneanului. Cum intri, pe peretele de la intrare, mare, enormă, se află icoana Adormirea Maicii Domnului. Pe un divan oriental, Sfânta Fecioară se stinge încet, liniştită, cu un nimb ce se aşează în jurul capului, odată cu ultimele raze ale soarelui în apus. Pe faţa liniştit ă a Maicii Domnului stăruie ultimele raze ale apusului, în jurul patului, apostolii Domnului şi alţi creştini din comunitatea Ierusalimului, întreg tabloul degajă seninătate şi împăcare.

În faţă, pe peretele catapetesmei, sus - unde, în bisericile noastre, stă Sfânta Cruce - se află icoana învierii, o capodoperă în acest gen: e momentul naşterii zilei, în zori, când ceţurile acoperă văile şi pădurile de măslini. Iisus, în veşmânt alb-albastru, iese din mormântul deschis. Ca într-un zbor u şor, Iisus pluteşte la doi metri de pământ, senin, transfigurat. Biruitorul morţii, cu steagul biruinţei în mâna stângă şi cu binecuvântarea lumilor în dreapta, Iisus cel înviat, cu nimbul auriu, uşor schiţat, e proiectat pe munţi şi peste pădurile înverzite, în spate, spre răsărit, mijesc zorile, în vale, din ceaţă, se desprind femeile mironosiţe - mai mult nişte umbre. Pe plan secundar, jos, ostaşii de pază, căzuţi la pământ, îşi apără ochii de puternica lumină ce pleacă din mormânt şi de la cei doi îngeri, în stânga, estompate în fumuriu, trei cruci pe Golgota, în jurul lui Iisus cel înviat din mormânt, parcă plecând din trupul transfigurat al Mântuitorului, o lumină ireală, diafană, suprapământeană. Iar ochii, ochii lui Iisus, privesc adânc la tine şi peste tine, până la marginea pământului.

Revoluţia i-a tras lui Iisus un foc de armă drept în frunte.

Iisus a rămas ca mai înainte senin, transfigurat. „Eu am biruit lumea, împărţind binecuvântări, până la sfârşitul veacurilor”...

Pe vremuri, aici veneau să se închine Domnului ţarii Rusiei. Aici şi-a plecat genunchii, umilit, Leon Tolstoi şi, într-una din chilii, a scris romanul Învierea. Pentru că Mănăstirea Oranki adăpostea între zidurile ei numai monahi, cărturari - de viţă nobilă. Aici se practicau artele şi literele, alături de exerciţiile mistice şi de strictă trăire a regulilor monahale.

Aici, unde a pulsat viaţă creştină şi s-au spălat păcate, ne odihnim noi, acum, resturile învinse ale armatelor europene.

Ştiu eu? Încercăm s ă trăim în spiritualitate şi dacă condiţiile sunt aşa cum se văd, încercăm, în sfârşit, să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce cu drept cuvânt i se cuvine. Şi timide încercări de artă minoră apar din inimile şi mâinile noastre.

Canoanele călugăreşti? Canoanele le respectăm întocmai. Şi e bine aşa.

Dimitrie Bejan

MĂNĂSTÂRCA

Pe vremea când Oranki era mănăstire, şi nu lagăr - asta până la 1918, aici erau două schituri care ţineau de Oranki. Unul se afla la trei kilometri de mănăstire, spre nord, şi i se spunea chiar „Schitul”. După ce treci pădurea de stejari, pusă de mână călugărească - intri în brădet şi mestecăniş şi acolo, într-o poiană mică, se găsesc câteva case de zid cu etaje, iar la mijloc a fost o biserică, schitul. Aici se retrăgeau cei mai cuvioşi dintre călugări, trăind în totală singurătate şi în linişte desăvârşită, netulburaţi de vizite omeneşti, vieţuind în aspre posturi.

Al doilea schit se afla la cinci kilometri de mănăstire, spre vest, într-o poiană şi mai mică, pe malul unui pârâu limpede şi se numea Mănăstârca (Mănăstioara). Din Mănăstârca n-a mai rămas nimic. După revoluţie bisericuţa şi chiliile au fost dărâmate şi din cărămidă s-au făcut, aici, câteva case.

Acum, mănăstirea Oranki şi schitul au fost prefăcute în lagăre. La schit - la Oranki şi la Mănăstârca sunt prizonieri. Aici, la Mănăstârca, s-au tras şapte rânduri de sârmă ghimpată în jurul a zece hectare de teren. S-au clădit 12 prepelece de lemn, iar în interior au lucrat deţinuţi politici ruşi - femei şi b ărbaţi - şi alţi deportaţi, Săpând şi construind 37 de bordeie, câteva beciuri aşezate pe patru rânduri faţă în faţă, cu o alee centrală mai largă şi o alta ce merge paralel cu linia sârmelor, la opt metri în interior; porţi de cetate, iar în afara porţilor, patru bordeie pentru compania de pază şi alte clădiri de lemn, drept locuinţe pentru personalul din administraţie, în latura dinspre apus s-a defrişat pădurea pe 50 hectare şi acolo se cultivă zarzavaturi. Pădurea stă dreaptă, din toate părţile, ca o cetate.

În vara lui 1944 au venit aici primele loturi de români. Pe urmă au apărut nemţi şi unguri, italieni şi spanioli.

Într-un bordei mare era bucătăria şi sala de mese, într-altul lazaretul, apoi baia, brutăria, atelierele, în bordeiele tip locuiam noi. Fiecare bordei avea două intrări - cu şase trepte de lemn, patru geamuri, două sobe de cărămidă şi două rânduri de paturi suprapuse. Pe lângă pereţi, un coridor pentru circulaţie. La „opera” politicienilor ruşi, noi am adăugat bănci şi mese iar în faţa bordeielor am săpat ronduri de flori.

Şi viaţa se scurgea monoton - ca în puşcărie - cu rare izbucniri, care plecau din te miri ce cauze.

Aici la Mănăstirea, ca şi la Oranki - şi la fel în oricare lagăr de prizonieri - programul se rotea pe 24 ore, în felul următor: la 6 dimineaţa deşteptarea şi, peste o jum ătate de oră, în serii de câte 500 de oameni, mergeam la sala de mese, pentru ceai. De la 8 la 4 p.m., muncă. Seara la 6, numărătoarea. La 11 noaptea suna clopotul de la poartă pentru stingere.

Medicul rus ne vizita în fiecare lună; dezbrăcaţi, ne trăgea de piele - şi ne cataloga pe grupe de lucru. Grupele I şi II lucrau în afara lagărului, iar grupa III, la munci de interior. Mai era o grupă a marilor slăbănogi. Cei de la O.K.¹ erau atât de slăbiţi (distrofic, caşexie) încât erau scutiţi de orice muncă, în aşteptarea sfârşitului.

Muncile de afară, vara, erau la grădina de zarzavat, la colhozuri sau, mai cu seamă, la tăiat şi cărat lemne în pădure. Iarna, numai la pădure - tăiat şi cărăuşie - sau la desfundat drumurile.

În interior, muncile mai uş oare şi un supliment de mâncare erau ţinute pentru comunarzi, în urma susţinutei propagande a comisariatului politic, au fost suficienţi români, la fel nemţi, unguri etc. Care au acceptat comunizarea cu gândul de a ajunge mai repede acasă, sau pentru un blid de caşa² în plus.

La infirmerie lucrau medicii prizonieri, sub controlul medicilor ruşi, dar medicamentele au lipsit tot timpul. Era greu să te vindeci numai cu sfaturi medicale. Pentru dizenterie se prescria

O.K. - odihnă comandă.
fiertură de mei, tărâţe.

ORANKI. Amintiri din captivitate

hipermanganat. Medicii lăsau mâinile în jos, a neputinţă.

În schimb, clubul politic lucra, lucra intens, la destrămarea sufletească a naţiilor. Comisarul Cotler, agitatorul Terleţchi şi alţi agitatori aplicau pedepse şi încurajau ruperea rândurilor noastre.

Şi-au reuşit cu românii şi cu celelalte naţii. Ne-au rupt în două. Aici, la Oranki şi Mănăstârca, încet, încet au fost adunaţi toţi ofiţerii români şi supuşi la grele încercări. Tot atacul furios al comisarilor politici viza pe români.

Războiul era greu şi armele neegale. Dar marea majoritate a românilor a rămas tare, neclintită, chiar la scrâşnetele din măsele ale Anei Pauker. Într-o seară, după un miting la Oranki, ne strigase cu vocea ei spartă, de beţivă: „Vom trece peste cadavrele voastre şi nu ne vom lăsa până ce nu ne vom face stăpâni în România”.

Sub ochii noş tri s-au format unităţi voluntare şi deoarece n-au fost suficienţi ofiţeri comunarzi, au fost făcuţi ofiţeri, dintre soldaţi. Şi, cu Ana Pauker, aceştia s-au făcut stăpâni în Ţară.

Iar nouă, celor rămaşi credincioşi credinţ elor şi obiceiurilor strămoşeşti, ne-au fost puse pe umeri poveri şi munci, carcere şi bătăi, ca să ne-ndoaie. Cu sufletul la gură ne rugam lui Dumnezeu ca să ne ajute să le biruim. Ochii noş tri scăpărau oţel; sufletele noastre au rămas mai de neclintit decât muntele. Şi duşmanul a dat înapoi, cu armele tocite. Ne-a lăsat în pace. Se lămurise cu cine avea de-a face.

Munceam peste zi, cât ştiam noi că trebuie de făcut, iar seara, şi-n orele noastre de repaus, ne rugam lui Dumnezeu, ne ţineam sărbătorile noastre şi ne cultivam tradiţiile. Acceptaserăm chiar şi moartea. Iar doina nu lipsea de pe buzele noastre, în zare, departe, şi sub pleoape, aproape, stătea Ţara Dunăreană, rotundă şi frumoasă ca un măr domnesc.

Când am plecat de la Mănăstârca, în vara anului 1948 - erau acolo doar vreo 200 de nemţi. Loturi după loturi, prizonierii plecaseră spre ţările europene.

Bordeiele nu se vedeau de sub cucută şi, pe alocuri ploaia le dărâmase.

M ă gândeam, cât amar a strâns în cinci ani de zile acest lagăr de pădure? Cine va putea aduna vreodată, ca-ntr-un potir al amărăciunilor, toată truda şi obida noastră? Cine?

Peste păduri şi peste vârfuri trece vântul fluierând.

Bordeiele s-au măcinat de vreme şi pe creasta putredă, de la comisariat, îşi cântă cântecul o cucuvea.

La Mănăstârca a crescut pustiul.

KARAGANDA

Eram în lagărul 9 din Karaganda. La un pas de noi se ridică podişul Altai şi mai în rund, la dreapta, Himalaia, cu vârfurile permanent bătute de furtuni şi viscole. Pe şesul nisipos al Karagandei, pustiu şi iar pustiu. Ici-colo, pâlcuri de ierburi rare şi copaci chirciţi. Până la linia Transsiberianului câmp întins, dune de nisipuri şi nici un om. De cum răsărea soarele şi până la asfinţit vântul bătea ca turbat, ridicând nisipurile ş i purtându-le în viscol. Noaptea se făcea linişte; natura încremenea şi vânturile stăteau. Numai sus pe Himalaia stăruiau viscolele.

Războiul i-a obligat pe ruşi s ă pună în exploatare terenurile virgine din regiunile siberiene. Aici în Karaganda - la un pas de graniţ a Chinei - este petrol şi cărbune. Pustiul a fost încercuit cu sârmă ghimpată, au apărut bordeie şi între sârme, deportaţi ruşi, şi separat, în alte lagăre, prizonieri.

Eram puţini în acest lagăr. Vreo 200. Veniserăm de la Astrahan, făcând un scurt popas la Oranki, unde se formase divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu” în urma acţiunii

Dimitrie Bejan

propagandistice a Anei Pauker ş i sub presiunile ruseşti - şi ne aciuaserăm aici, în câteva bordeie, aşteptând pe cei ce aveau să vină după noi.

Drumul, în nişte vagoane de marfă nenorocite, îl făcuserăm cu morţi, păduchi, foame. În lagăr, pe lângă relele ştiute, se mai adăuga şi lipsa apei.

Lucram la o mină de cărbuni, afară; căram cărbuni cu vagonetele şi când venea până aici, aproape, un tren, încărcăm marfa în vagoane şi plecau apoi spre apus.

Munca era grea; noi eram ca nişte cadavre şi vântul ne năucea de cap.

Când, către seară, intram în lagăr, începeam vânarea şobolanilor. Turnam apă cu găleţile în găuri şi cu bâta le aţineam calea. Jupuiţi, aveau o grăsime fadă, gălbuie. Noi îi găseam tot atât de gustoşi ca nişte purcei de lapte.

Curând vânatul se termina. Ne uitam la cerul sticlos şi la furtunile de pe munţi. Pe acolo băteau ninsorile; pe acolo se risipeau ploile. La noi ajungea numai vântul rău...

Seara, pe cer stelele erau mari cât palma şi aerul rece şi ameţitor, ca un rachiu tare. Foamea rupea din măruntaie şi nopţile se prefăceau în prânzuri împărăteşti. O salivă dulce ca mierea îţi inunda gura; corpul se autoconsuma.

La 5 iulie 1943 a început marea bătălie de tancuri şi blindate în regiunea Kursk, Bielgrad, Orei. Se pare că această băt ălie a însemnat cea mai masivă ciocnire de blindate pe care a cunoscut-o cel de-al doilea război mondial. Bătălia s-a încheiat la 12 iulie cu victoria nemţilor, care însă nu au putut exploata acest succes; nu au avut cu ce se duce mai departe; nici tancuri, nici benzină, nici oameni.

Lucrurile s-au petrecut la acea oră la fel cum s-a întâmplat cu Pirus, în antichitate: „încă o victorie ca aceasta, şi-a rămas fără ostaşi”.

La poarta lagărului, în interior, era un bordei unde Comisarul politic îşi făcea treburile lui, cu ajutorul unor austrieci, în faţa acestui bordei se instalase un panou mare cu harta Rusiei şi cu actualul teatru de bătălie. Linia era marcată cu steguleţe roşii.

Trecând la lucru, sau când reveneam de la mină, obligatoriu treceam pe lângă acest panou şi ne aruncam privirile acolo. Interesul nostru s-a reaprins pentru problemele războiului când Comisarul politic a trecut din bordei în bordei şi ne-a citit din Isvestia, că acolo la Bielgrad, a început o bătălie epocală de care depindea soarta războiului.

Comisarul era foarte politicos cu noi ş i asta ne-a pus pe gânduri. A doua zi, tot pe calea ziarului am aflat că la Stockholm, doamna Kolontai, ambasadoarea Rusiei, ducea tratative de armistiţiu cu nemţii...

Cine ştie? Pacea era la un pas de noi ş i parcă ne vedeam plecând din Vladivostok pe apă şi, înconjurând Asia, pe la Suez, intrând în Europa. Pe feţele noastre, pudrate de praf de cărbune, jucau lumini şi umbre!

Ziua următoare n-am mai ieşit la lucru. Stăteam pe blaturi - echipaţi, gata pentru muncă. Pe poartă au intrat vreo zece soldaţi care s-au postat la uşile bordeielor ocupate - cinci la număr - zicând: „Nimeni nu iese afară până nu dăm noi ordine”.

Ne uităm pe ferestre. Curtea pustie, nemţii la locul lor şi mina, uite-o colo.

Pe la ora 10, poarta lagărului s-a deschis şi-ncet a intrat un convoi de 12 camioane supraîncărcate cu saci şi baloturi.

Convoiul a defilat prin faţ a noastră, şi era încheiat de un autobuz pe care se vedeau însemnele Crucii Roşii - „Ce-o fi m ăi?” ne întrebam unul pe altul. Ce-o fi, ce n-o fi, că iată ne-am trezit în bordei cu vreo zece doctori şi sanitare guralive şi vesele şi care ne pofteau: „Domnilor ofiţeri, poftiţi la vizita medicală.”

- Auziţi fraţilor, zicea Petrică Ilie, suntem «domni»... Şi când te gândeşti că până acum ne umpleau de înjurături.

Şi cu forţa ne-au vizitat, ciocănindu -ne toate oscioarele, ne-au înţepat cu acele, pe unde se mai găseau rămăşiţe de muşchi şi tot aşa, cu bunăvoie, Crucea Roşie a trecut la bordeiul

ORANKI. Amintiri din captivitate

vecin.

Şi iată-i pe soldaţii ruşi, tăbârcind saltele, pături, cearşafuri pentru noi: „Poftim, domnilor ofiţeri, sunt pentru dumneavoastră”.

Ei, aşa înţeleg şi eu; scumpele noastre oseminte trec acum la caldă odihnă, zicea Ştefan Tumurug.³

La ora prânzului aşteptam să ne cheme nemţii de la bucătărie, la hârdăul cu supă. Trecuse un ceas peste ora mesei şi înspre bucătărie nu se mişca nimic. Puţin mai târziu, au venit în pas grăbit două fete, îmbrăcate în şorţuri albe şi cu tichie albă pe cap şi ne-au invitat:„Poftiţi la masă, domnilor ofiţeri”. Nu ne venea să credem urechilor; auziţi? „Poftiţi la masă, domnilor ofiţeri”?! Şi-am plecat cu neîncredere şi curiozitate totodată să aflăm ce mai era şi asta?

Am intrat în bordeiul cel mare, de lângă bucătărie - unde ar fi trebuit să fie „sala de mese”. Şi-acum, chiar aici, era o sală de mese! Ne-am crucit. Doamne, ce-i asta? Mese noi, la rând, cu bănci de-o parte şi de alta. Pe mese, aşternute feţe de masă, de olandă, şerveţele de pânză albă, farfurii, linguri, furculiţe, pahare de cristal. Pe masă, untiere cu unt-calup, brânzeturi, mezeluri şi muşchi afumate; pe deasupra, pescărie.

Poftiţi, domnilor ofiţeri, îndrăzniţi căci masa este pusă pentru dumneavoastră.

Şi fetele vesele ne-au luat de mână şi ne-au aşezat la mese. Poate că visăm. Sandu Muscă, lângă mine, şi-a tras un pumn în cap; a constatat că-i treaz şi încet mi-a şoptit: „Oare n-au pus otravă în bucate?”

- Hai să mâncăm domnilor, ce ne mai codim atât; plata o facem la urmă.

A fost ca un semnal de atac. Cele puse pe masă, de teamă să nu dispară, nu atât s-au mâncat cât, în marea lor majoritate, au trecut în buzunarele noastre şi în sân. A venit o supă cu stele de aur de deasupra şi mâncare scăzută de conserve. Mai apoi o prăjitură - venită în cutii americane şi ţigări cu scriere yanchee. Masa s-a încheiat cu o cafea „Moca” veritabilă. Prin buzunare, de toate şi, mai ales, felii de pâine albă.

Medicul şef rus ne-a spus: „Şi acum vă recomand două-trei ore de odihnă, pentru o bună siestă.”

Auziţi, bre, zice Sandu Muscă - ce grijă ne poartă medicul - două-trei ore de somn, „siestă”?

Petrică Ilie mi-a spus: „Am gustat pe rând din zahăr şi din unt. Ei bine, constat că untul e mai dulce decât zahărul. Nu înţeleg”.

Pe buzele tuturor stăruia întrebarea: „Ce-i cu bairamul acesta? Cât va ţine?”

Seara, a doua zi, şi-n zilele următoare, aceeaşi bunăstare; odihnă, plimbare, Comisarul - greţos de politicos - şi „rusăraia”, nu ne scoteau din „domnilor”. O maşină cisternă căra apă mereu; ne spălam, ne tundeam, ne periam hainele şi bocancii. Semănăm a oameni. Parcă nici vântul nu mai bătea atât de turbat, iar mâncarea proastă era ca o poveste de mult uitată.

Într-o zi, poate era 10 sau 11 iulie, după-masă, cum stăteam culcaţi pe pături a intrat Costache Popescu val-vârtej în bordei şi a strigat: „Mă, somnoroşilor, treziţi-vă şi ascultaţi-mă”. Costache Popescu era de meserie avocat, făcea politică tare şi îi plăcea să-i asculţi în problemele de politică externă în care, afirma mereu acest lucru - era imbatabil.

Toţi, numai urechi la Costache.

Ascultaţi! Ştiţi pasiunea mea pentru problemele de politică externă; încă din liceu eram...

Încerca să ne spună povestea cu educaţia lui politică, de pe vremea lui Tata-Noe.

Sandu Muscă nu mai putea răbda şi-n timp ce noi scandam, ca la limba latină: „O ştim Costache, pe de rost, o ştim Costache, pe de rost”, Sandu, svârr, cu perna în capul lui.

Costache nu s-a supărat şi, ca trezit din somn, a continuat:

Şi unde am rămas, domnilor, cu expozeul de politică externă? Ah, da, să vă expun măcar, concluziile mele, să vedeţi ce frumos raţionez.
Mă, raţionează odată, dacă ai ceva de trâmbiţat, i-a răspuns Nae Şchiopu, şi nu ne mai plictisi cu introducerile tale fără noimă.

³ mort de foame la Canal.

Dimitrie Bejan

Nae era de asemenea jurist ş i-n concurenţă pe informaţii, „reale, mă”, nu ca cele ale lui Costache. Costache ne măsura pe fiecare.

Ei, gata, ne-ai cântărit Costache? Dă-i drumul repede, până nu-ţi iese în cale iar vreun impediment, îl îndemnă Vili Popescu, zâmbind ironic.
Na şi tu, de colo, deşteptule.
Pardon, răspunde repede Vili, n-am nici un merit în problema pusă de tine. Mama m-a făcut deştept şi gata. Ce atâta vorbă? Ai de spus ceva, spune Costache, dar, ca la rezumat. Spune.

Şi Costache, puţin bosumflat din pricina atâtor întreruperi a început:

Eram adineaori la panou şi priveam teatrul luptelor de la Orei, căci doar ştiţi, pasiunea mea pentru probleme externe.
Iar începi Costache, gemu Sandu Muscă⁴, zis Curent.

- Pardon, pardon, nu mă întrerupe. Zic, eram în faţa panoului, când pe poarta lagărului a intrat un general rus, cu mai mulţi ofiţeri şi doi civili; s -a uitat peste lagăr, a făcut câţiva paşi şi s-a apropiat de panou. M-am dat deoparte. Doar ş tiţi cât sunt de rezervat în raporturile cu inamicii. Generalul, bondoc, gras şi ras pe cap; ce dracu' mănâncă ăştia de se umflă aşa? Reflectam eu, când, deodată, devin foarte atent. Generalul indica linia de bătaie şi forţ ele celor două tabere, încleştate aici. Cei din jurul lui îl ascultau cu atenţ ie. Eu eram o sută de urechi. „Ştiţi - zicea generalul - că tov. Kolontai este pe punctul de a se înţelege cu nemţii. Aşa spun veştile de la Stockholm. Nemţii cer Ucraina; poate că vom fi nevoiţi să le-o cedăm, salvând ce se mai poate salva”. Generalul a mai căscat o gură mare de rechin, întrebând: „Ce mai e pe aici”? Apoi a plecat, ieşind pe poartă cu toată suita. Ş i acum să strigam cu toţii „ura” şi dacă sunteţi de acord cu punctul meu de vedere politic să cântăm : «Popor al lui Traian menit ca să reînalţi, pe falnicul Carpaţi, renumele roman».

Costache a închis ochii, ca un cocoş care cântă „cucurigu”, şi a strigat de unul singur „ura! Ura! Ura!” de trei ori şi când a prins a cânta marşul bunicilor no ştri, am izbucnit toţi în râs. Costache cânta revoltător de fals, cu gesturi caraghioase din mâini şi din cap.

Văzându-se nesecondat la cântare şi înţelegând că nu ne-a câş tigat sufletele total pentru punctul lui de vedere, s-a oprit din cântat, privindu-ne cu ochi mari, neînţelegători:

Nu meritaţi voi osteneala unui expozeu pe marginile politicii externe, pe care eu, de când eram elev, o suceam şi o răsuceam pe toate feţele...
Iar începi, Costache? Vrei să te pocnesc iar cu perna în cap? I se adresă Sandu Muscă.

Şi Costache, greu lovit în amorul propriu pentru lipsa noastră de înţelegere, s-a lungit bosumflat pe patul lui şi a închis ochii. Visa despre tot binele pe care-i aşteptam pentru mâine.

Gândeam, ronţăind o coajă de pâine: „Dacă o fi aşa cum ne-a raportat Costache? Numai aşa se explică mana cerească pe care o culegem, călătorind prin acest pustiu. Oare să fie posibilă întoarcerea noastră - atât de repede - în pământul făgăduinţei? Parcă am o strângere de inimă. E drept că face impresia că suntem special hrăniţi. În scurt timp din stafii, vom putea să ne reîncarnăm. Şi cu puţină vlagă în noi, vom putea fi repatriaţi. Oare aşa să fie, Doamne?”

Şi apoi au trecut zilele de 11, 12, 13 ş i 14 iulie. Bunăstare, odihnă, plimbare. Frontul stătea pe loc; steguleţele roşii încremeniseră. Până în dimineaţa de 15 iulie.

Spălaţi, periaţi, aşteptam să fim poftiţi la cafea. Când colo, curat nenorocire. Pe dinaintea noastră au început să treacă şi să iasă pe poartă cinci camioane supraîncărcate cu lăzi şi baloturi urmate de autobuzul Crucii Roşii. Doctorii şi surorile priveau ţintă spre poartă; nu aveau ochi să ne vadă.

- Ce-i, măi, cu asta?

Ce să fie? Imediat au intrat în lagăr vreo 50 de soldaţi, cu câţiva ofiţeri şi cu Comisarul politic Bender şi, dând năvală în bordeiele noastre, au început a ne lovi: „Mama voastră de fascişti, la muncă leşinaţilor”, Şi ne azvârle afară...

⁴ Sandu Muscă - avocat şi profesor - a trecut pe aceleaşi cărări ţepoase, ca mulţi alţii. Unde o fi? În cer? Pe pământ? Dumnezeu ştie!

ORANKI. Amintiri din captivitate

Când ne-am întors seara de la mină, n-am mai găsit aşternuturile. Dispăruseră şi resturile de provizii făcute - prudent - pentru zile negre.

Din hârdăul vechi şi ros de polonic, ne-am primit, reglementar, caşa de mei.

Adio bunăstare materială, adio mană cerească, te-ai dus, ca şi cum nici n-ai fi trecut pe la noi. Fără gust era casa. Iar vântul? Vântul bătea turbat, băgându-ne în nări şi în gură praf şi nisip călător.

Nemţii au câştigat b ătălia, dar n-au avut cu ce s-o exploateze. Costache turba şi se vaită: „Măi, ce neşansă, măi ce idioţie”.

Sandu Muscă mă luă la plimbare. Să ne lămurim, îmi spune pe un ton sentenţios:

Curat, ca pe vremea lui Pirus: „Încă o bătălie ca aceasta şi ne trezim la Berlin.” Ce-ar fi să trecem în China, bre?

Mă uit la Sandu, şi-apoi împreună măsurăm podişul Altai şi crestele de lângă cer ale Himalaiei.

Nu-i putere, Sandule... În munţi viscoleşte mereu şi zăpezile imaculate nu deschid poteci. Iar vântul bate ca turbat, mutând dunele din loc în loc şi purtând la înălţimi, nisipuri călătoare, nori de praf. Să mai aşteptăm, Sandule...

În bordei, când s-a înserat, la lumina opaiţului, culcat pe scândură, cu capul pe raniţă, Costache cânta piţigăiat, fals: „C-aşa trec zilele mele! Una bună, zece rele... !”

Aşa-i Costache - subliniază Sandu - în sfârşit, ai nimerit şi tu! Asta-i situaţia: o zi bună, zece rele!

VINE RUSUL CU ARLUS-UL

Vara anului 1945, la Mănăstârca. Dintr-o gazetă scoasă pentru prizonieri, numită Graiul liber şi care se tipărea la Moscova, am aflat că în ţară s -a organizat o societate care cultiva bunele relaţii cu Uniunea Sovietică. Prescurtat, această asociaţ ie se numeşte ARLUS - în traducere oficială: Asociaţia Română pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică şi în interpretarea populară: alipirea română la Uniunea Sovietică. Bun, zicem noi, totul este „în regulă”.

Lagărul nostru este în pădure şi munca noastră se risipeşte între lucrul la colhozurile vecine - vai de capul lor, gospodării colective - la reparat drumuri, dar, mai ales, la tăiat şi cărat pădurea. La ora 6 seara, tot lagărul se alinia pe aleea principală, pentru numărătoare. Urma apoi casa de seară - mei sau ovăz fiert în apă şi, dacă se putea, voie bună.

Pădurea, dimineaţ a, se deşteaptă în cântecele păsărilor pădurence, dar seara, odată cu umbrele, se lasă tăceri adânci.

La începutul verii, la ora 11 noaptea - ora stingerii - soarele coboară extrem de puţin sub orizont şi razele lui luminează încă. La un metru sub orizont, călătoreşti numai două ceasuri pentru ca, pe la l dimineaţa, el să răsară şi să se plimbe deasupra orizontului, până pe la 9-10 dimineaţa. Abia atunci se decide să se ridice ceva mai sus. Apoi, după amiază coboară, uşor, până aproape de linia orizontului, pentru ca la ora 11 noaptea să treacă sub zare.

Serile sunt frumoase şi liniştite; ziua bate vântul, fără pauză.

Pe la mesele dintre bordeie, pe alei, stau prizonierii la sfat, fumând mahorcă cu pipa. Şi orele se scurg încet, plăcut, pe nesimţite - şi în pacea dulcei înserări, clopotul de la poartă anunţă stingerea: „toată lumea să treacă a culcare”, dă glas rusul de la poartă.

Dimitrie Bejan

Sus, în prepelece, ceasovoii⁵ moţăie, cu balalaica la gât.

În s ălciile de pe râu - şi de pe la izvoare - încep concertele privighetorilor. Luna mare - ca tot ce-i rusesc, şi bălană - ca fetele nordicilor, pune valuri de ceaţă peste păduri.

Cum să te culci, tocmai când cer şi pământ încremenesc sub trilurile fermecatei zburătoare cu pene cenuşii?

Vede ofiţ erul rus de caraulă că ora stingerii nu mai este respectată. Adună starşii de bordeie şi le ţine un monolog despre disciplină şi alte chestii, subliniindu-şi pretenţiile cu murdare ploi de înjurături.

Ordinul rusului, despre ora stingerii, neîndeplinit. Sunt prea frumoase serile de vară la Mănăstârca pentru ca să reuş im să intrăm în ordine. Prea puţine lucruri frumoase sunt întâlnite aici, aşa că acceptăm carcera pentru cine va fi prins, dar nu mergem la culcare la ora stingerii.

Până într-o seară, când se sună stingerea şi, conform obişnuinţei, unii se plimbă, alţii fumează şi clopotul de la poartă sună - socotim noi, aşa, ca să-şi facă datoria.

De-odată, ce se aude? Un chiot, un ţip ăt disperat de om în grea primejdie. Undeva, pe la bordeiele de la poartă, lumea fuge buluc la culcare. Se aude un strigăt de alarmă: „Păzea, câinele lup e în lagăr”.

Ca la o comandă unică, platoul şi aleile se pustiesc şi uşile la bordeie se închid. Ofiţ erul rus trece mândru, cu un câine lup dresat, care miroase, adulmecă spre bordeie şi se duce mai departe. Linişte, peste tot e linişte. Locotenentul Tihonov ne-a găsit leacul.

A doua zi am aflat că „lupul” se aruncase asupra câtorva „infractori”, pe care i-a avut mai la îndemână, i-a trântit la pământ şi ofiţerul rus, fără nici o judecată, i-a băgat la carceră.

Ah, s-a dus poezia dulcelor înserări! De la geam, unul sforăie, altul se vaită; cântecul nopţii, suflul pădurii îşi pierd din intensitate, devin stinse.

Şi iată că în seara următoare, în preajma orei cu pricina şi cu necazul, Nicolae Banu strigă dinspre poartă: „Alio, rumân, păzea că vine rusul cu Arlus-ul”. De la bordei, vocile i se alătură ş i ca într-un cor uriaş al antichităţii, toate naţiile scandează după români: „Păzea, vine rusul cu Arlus-ul”.

La pădure, când câinele se apropie de noi, îi strigăm: Fii cuminte Arlus, fii cuminte Arlus, nu-ţi înfige colţii în pantalonii mei.

Tihonov îşi strigă câinele zâmbind: „Arlus, idi siuda!”⁶

CINE A CÂŞTIGAT RĂZBOIUL?

Cât am stat eu la carceră, lagărul fusese vizitat de un sublocotenent de stat de la Interne - Lavrentiev. La mine în vizită, nu a fost. Sandu Curent râde extrem de mulţumit şi îmi spune:

- Păcat că nu ai fost cu noi, când a venit „ministrul” lor. Să fi văzut câtă paz ă, ce stat major de funcţionari şi la ce distanţă se ţineau. Totuşi, a intrat în bordeie. Şi a stat de vorbă ici-colo, cu câte cineva. Hai să vedem dacă Bădiţa¹ şi-a terminat tăierea la pădure.

¹ Costache Bicioga, zis Bădiţa, avocat din Câmpulung Moldovenesc, îşi făcuse şcoala şi baroul la Cernăuţi. Om de munte, curat şi frumos ca un înger. Priceput. Cântăreţ din fluier; cioplitor în lemn de măr. A murit între gratii la Gherla. Liniştit şi împăcat ca un sfânt.

Făcuserăm ş coala în acelaşi timp. Ne uneau aceleaşi idealuri. Făcuserăm războiul împreună - de la Ungheni, la Stalingrad... Ne-am regăsit în prizonierat. Am intrat în puşcăriile româneşti. El a murit senin, ca un sfânt. Eu încă plătesc.

Caraule.
Arlus, vino aici!

ORANKI. Amintiri din captivitate

Pădurea plesnea de sănătate şi când doboram câte un mesteacăn uriaş, parcă ni se rupea inima. Era la începutul lui august şi frunza prindea să îngălbenească pe nervuri. Cântec de păsări nu se mai auzea în pădure. Departe, departe, prin luminişuri, se adunau cocorii pe lângă smârcuri. Simţeam în vârf de aripi, uşor, adierile de toamnă.

Bădiţa, cu joagărul făcut colac în stânga şi cu un topor în dreapta, se apropie de trunchiul pe care stau eu. Sandu piteşte uneltele sub nişte crengi de brad; să le avem mâine, aici, la îndemână.

Mai avem un ceas bun, până la patru. Bine că am terminat. Mâine - zice Bădiţa - o luăm iar de la început.

Se aşează amândoi pe iarbă, cu spatele rezemaţi de buturuga pe c are stau eu.

Mă, Sandule, scapără şi eu ţi-oi da mahorcă pentru o ţigară.

Bădiţa fumează cu pipa. Sandu nu poate suferi luleaua. Şi unul şi celălalt au amnare şi fitil (făcut din bumbac); chibrituri nu sunt.

În timp ce-şi fumează tainul, îi studiez. Sandu are căciula trasă pe urechi („în pădure-i curent, bre!”) iar Bădiţa stă cu capul descoperit şi cămaşa descheiată la piept („cald e, măi fraţilor; cald, ca vara!”). Sandu parcă ar vrea să spună ceva, dar se opreşte, fumează şi ascultă; în pădure se aud joagărele ronţăind, topoarele hăcuind şi strigătele ceasovoilor, din copaci.

Ia spune mata, Bădiţă, cum a fost cu Lavrentiev - reiau firul începutului de discuţie cu Sandu.
Cu ministru lor? Păi, Sandu nu ţi-a raportat până acum? Mă, Sandule, avem şi noi, o

mână de călugăr şi -i laşi în neştiinţă amară, şi-i sileşti să ajungă pe căi piezişe la cunoaştere! Mă românule, mă Curentule, tu nu ştii să te porţi între oameni. Apoi, nu spune la legea noastră, s ă nu-ţi laşi prietenul la nevoie? Dacă spune aşa, de ce-i laşi pe cuvioş ia sa să se frământe, neajutorat, tot întrebând ce-a fost cu Lavrentiev? Mai ales că tu ai fost de faţă, în bordeiul 20, la discuţia cu ministrul. Hai, şi fără ocolişuri, dă-i drumul la raport.

Sandu, cu ultimul fum, scuipă până în vârful unui brăduţ.

Măi Sandule, ai uitat toate regulile din codul manierelor elegante pe care zici că l-ai studiat, la Galaţi.
Bădiţă, mi-i foame şi n-am ce face cu atâta scuipat în gură. Mai la toată urma, eu scuip pe Rusia; ai ceva împotrivă?
Numai să nu rămâi cu obiceiurile; parcă te văd într-o lojă la Naţionalul din Iaşi, scuipând, pe întuneric, până pe scenă.
Să ştii că ai dreptate. Trebuie să exersez încă, cu arta şi artiştii de astăzi trebuie să fii bun scuipător. Noroc că-s artilerist şi ştiu ce înseamnă tragere lungă; ai să auzi de mine, Bădiţă. Şi acum, cuvioase între cuvioşi şi ieremit între schimnicii pădurilor, care te simţi fericit când găseşti vreun pădureţ, din care te-nfrupţi şi care paşti loboda şi măcrişul, cum o pasc celelalte dobitoace, făcute de bunul Dumnezeu în ziua a cincea, tu anahoret al taigăii, de care fug şi se cutremură, clănţănind din măsele, toţi diavolii pădurilor şi ai smârcurilor, ascultă întâmplarea dintre prea-puternicul domn-tovarăş Lavrentiev, moscovitul şi părintele Gheorghiu, prenumele lui de botez Teodor, mult pătimitorul.
Măi, Sandule, n-ai putea vorbi şi tu mai clar, ca oamenii? Ce-i cu frazeologia asta umflată? Ia, vorbeşte aşa cum l-ai auzit pe tatăl tău acasă.
Greu lucru îmi ceri, Bădiţă; eu sunt ritor⁷ cu înaltă diplomă de la Iaşi; pe vremuri, aveam şi plete şi lavalieră şi ghete albe. Fraza, fraza trebuie şlefuită şi ditirambul este figură, figură de stil. Dă-mi voie, când mă apucă oratoria, să vorbesc aşa, cu gesturi largi şi umflate. Pe urmă îmi revin; boala nu ţine mult şi mă cuminţesc. Apoi vorbesc, luminos, ca şi tata; acum, acceptă-mă aşa cum sunt. Zic, „cuvioase Daniel”, că a intrat rusul, cel cu funcţie înaltă în bordeiul 21, aşa cum mai intrase şi-n alte bordeie. A întrebat pe unul cum îl cheamă, pe altul câte proprietăţi are şi aşa, din om în om, ajunge la părintele Gheorghiu. Sfinţia sa, îmbrăcat ca un neamţ - cu barbă şi părul argintiu şi cu blândeţe, multă blândeţe în priviri. „Ce

⁷ Avocat.

Dimitrie Bejan

profesiune ai, bătrânule?” întrebă rusul. „Sunt preot, domnule ministru”. Rusul s-a oprit - parcă interesat de ceva, şi-a dat un bobârnac în şapca de piele, ridicând-o pe părul cânepiu şi descoperind o frunte îngustă, brăzdată de trei riduri adânci. Ţâşneşte întrebarea: „Tu crezi în Dumnezeu?” „Desigur, cu toată convingerea”. „Crezi că există Dumnezeu?” „Fără nici o îndoială”. „Bine, să zicem că-i aşa. Oare Dumnezeu, care-i puternic, nu-i ascultă şi-i ajută pe cei ce-i roagă ceva?” „Desigur că Dumnezeu poate şi dacă vrea te ajută, după măsura credinţei tale.” „Bine, voi sunteţi partizanii lui Dumnezeu şi în timpul războiului, care acu' s-a încheiat, v-aţi rugat Lui, să vă dea victoria, vouă şi nemţilor. V-a dat victoria?” „Încă nu ne-a dat-o”. „Cum vine asta? Cred că ştii - Lavrentiev se uită spre Comisarul politic - cred că ţi s-a adus la cunoştinţă că la 9 Mai, anul acesta, nemţii au capitulat şi odată cu aceasta, războiul s -a terminat în favoarea noastră; suntem învingători.” „Ştiu...” „Vasăzică, ştii. Ei, asta te întreb şi eu; voi v-aţi rugat lui Dumnezeu să vă dea victoria împotriva noastră, care-i negăm. Noi contestăm existenţa lui Dumnezeu, nu ne-am rugat nimănui, ne-am sprijinit numai pe forţele noastre şi iat ă, v-am învins. Vezi că nu-i Dumnezeu? Şi toat ă credinţa voastră e un fals? Dacă ar fi existat, logic era să vă ajute şi să ne puneţ i la pământ pe noi, care aruncăm cu noroi în toate fantasmagoriile religioase. Foarte curând îi vom face un război şi lui Dumnezeu, chiar în cer la el. Îl vom apuca pe moşul de barbă şi-i vom întreba: ce zici moşule, de copiii tăi? Aşa-i că se suie cu racheta la tine? Hai, poftim, dă-te jos de pe tron. Punem în locul tău, aici pe tron, ştiinţa. Paşol von!”⁸

„Dup ă a mea nesocotită părere - reia părintele Todiriţă - războiul înc ă nu s-a terminat... “ „Cum nu s-a terminat? Acum, doar, am vorbit despre asta. De câteva luni flutură steagul nostru pe parlamentul din Berlin.” „Aşa este; cred că flutură steagul roş u la Berlin, dar asta nu spune nimic; războiul nu s-a terminat. Victoria e încă departe.” „Nu te înţeleg, bătrânule!” „Eu socotesc că va trebui să vă războiţi şi cu americanii. Şi cu ei e grea problema. Abia atunci îşi va arăta El dreptatea. Şi va da victoria celor ce vor crede în El. Eu observ că războiul acesta, care abia s-a terminat n-a adus pace în lume. Mai observ că popoarele îşi zâmbesc reciproc, dar se pregătesc pentru al treilea război mondial. Domnule Ministru, să mai aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă ş i cu acest al treilea război. Eu ş tiu că Dumnezeu, care-i răbdarea personificată, totu şi, până la urmă, nu se lasă batjocorit de oameni, ci-ş i face dreptatea sa.” „Idealist bătrân şi smintit... “ şi rusul dă s ă mai spun ă ceva; parcă un nod i se suie în gât şi pe buzele ministrului apar picături de sânge, în accesul de tuse care-i cuprinde, repeta pătându-şi batista cu sânge T.B.C.-ist. „Du-te-n mă'ta, banditule, du-te-n mă'ta! Las' că-i punem noi la pământ şi pe americani.. “

A plecat ministrul, cu batista la gură şi cu umerii strânşi, încovoiat de spate.

Peste un ceas, a plecat şi părintele Todiriţă să-şi murmure rugăciunea, în carceră la Oranki.

Ceasovoii s-au dat jos din copaci, ne numără şi, cu câinii dresaţi după noi, revenim la bordeie. Din funduri de păduri, dinspre apus, se adună nori negri, ca nişte balauri uriaşi. Peste vârfuri de păduri, abia simţit, adie vântul. Furtuna, care-şi adună aripile, este departe, foarte departe. Poate la noapte, poate în zori, călătorind spre răsărit, va ajunge şi pe la noi, ca să răcorească pământul şi să potolească sufletele însetate.

⁸ Ieşi afară!

ORANKI. Amintiri din captivitate

DREPTURILE NOASTRE SFINTE

Ieri a venit un neamţ lung, spălăcit, cânepiu, în bordeiul 6 unde mă găseam, şi întreabă de mine.

Eu sunt... Ce doriţi?
Poftim la comisariat, camera trei!

Am înţeles că neamţul e planton pe acolo şi mă ridic să plec. Bădi ţa şi cei din jur se uită la mine şi, pe un ton încurajator mă sfătuiesc: „Îmbracă-te mai gros, s-ar putea să ajungi la carceră.”

Desigur, în general, de la comisariat ajungi, pe câteva zile, la carceră.

Am plecat la întâlnire, echipat ca pentru iarnă. Suntem în anul 1945 de la Hristos, în luna iulie şi ora bate patru lovituri, în vreun turn, pe undeva. Aici la Mănăstârca nu bate în nici un fel. Avem noi ceasuri, ceasuri de soare, care nu bat în nici un fel, dar sunt mai precise decât cronometrele artileriştilor.

Bat la uşa de lemn - comisariatul este tot într -un bordei - şi peste o clipă aud cuvântul de dezlegare: „Intră”. Socotesc că nu va trece mult şi voi auzi comanda răstită: „Ieşi afară”.

Intru, dau bună ziua şi, la poftirea Comisarului, mă aşez pe un scaun.

Mi-e cald; e vară, cojocul mă frige în spate, şi apoi, ce-o fi vrând Comisarul?

Fumezi?
Nu fumez.

În timp ce Comisarul îşi aprinde ţigara, privesc cămăruţa: o masă, două scaune şi un cuier. Pe masă un borcan şi în borcan câteva margarete. Comisarul tânăr, sublocotenent N.K.V.D.-ist, deschide un dosar şi notează acolo: cum te cheamă, câţi dinţi ai în gură şi alte referinţe despre însurătoare şi copii.

Vasăzică, tu eşti?
Eu sunt şi vă rog să nu aveţi nici o îndoială asupra autenticităţii persoanei mele.
Vasăzică..., apoi Comisarul tace un timp.

După glas, după pronunţie este de undeva din Transnistria. Ştiu că a venit de curând pe aici.

Se uită pe geam şi apoi către mine:

Mă rog, la război ai fost?
Fost, cum să nu. Dovada că sunt chiar aici, în prizonierat.

Da... , şi iar fumează liniştit, fără grabă. Şi pentru ce ai făcut războiul, poţi să-mi spui?
Desigur, vă pot spune: am făcut războiul din dorinţa de a readuce provinciile Basarabia şi Bucovina la unitatea românească, în al doilea rând, am fost împotriva... .
Nu mă interesează cel de-al doilea şi cel de-al treilea motiv, mă întrerupe puţin iritat Comisarul. Este suficient pentru mine, primul motiv. Vasăzică te-ai războit cu noi pentru Basarabia şi pentru Bucovina. Şi după cum vezi, n-ai reuşit.
Desigur, în istorie se întâmplă şi înfrângeri. Noi, în decursul zbuciumatei noastre istorii naţionale, ne-am apărat pământul şi hotarul sângerând şi n-am atacat niciodată pentru poftă de câştig străin.
Aşa... Dar nu voi şi cu nemţii aţi atacat Uniunea Sovietică, în războiul care l-aţi pierdut?
Mai întâi, eu nu am nici o obligaţie să apăr sau să explic cauzele care i-au decis pe nemţi să se bată cu ruşii. Eu mă rezum numai la cauzele care explică acţiunea românească. Eram gata să vă arăt toate aceste motive, însă dumneavoastră m-aţi întrerupt, afirmând că este suficient primul pentru chestionarea mea. Istoria de care ne ocupăm noi nu este chiar atât de veche, ca să nu ne-o amintim amândoi.
Tu cunoşti istoria?
Destul de bine, pe cea din trecut, iar pe cea din prezent o scriem acum. Îmi daţi voie să revin?

Dimitrie Bejan

Comisarul fumează, se uită pe geam şi revine la mine.

Ei, să te aud.
La 28 iunie 1940, Rusia, cu o notă ultimativă, ne-a răpit Basarabia şi nodul Bucovinei. Noi eram slabi şi părăsiţi la ora aceea şi pretenţia rusească s-a împlinit. Ne-aţi batjocorit armata şi ne-aţi răşluit hotarul. Apoi le-aţi dat bulgarilor jumătate din Dobrogea şi când ungurii au intrat în Ardeal cu un milion de ostaşi, pe care-i aveaţi pe Prut, aţi fost gata să vă prăvăliţi peste Ţară. A strigat cineva de la Berlin, ceva mai răstit. Rusia s-a speriat şi s-a oprit. Nu era la ora aceea încă pregătită de război. Astfel, pe slăbiciunea noastră de popor mic şi neajutorat, Marea Uniune Sovietică ne-a prădat ţara.
Îmi pare că te pronunţi cam tare. Şi apoi dacă voi aţi făcut războiul pentru Basarabia şi Bucovina, de ce nu v-aţi oprit pe Nistru?

Într-adevăr - mă gândesc - de ce nu ne-am oprit pe Nistru?

Parcă ruşii ar fi rămas pasivi şi mulţumiţi pe celălalt mal al Nistrului... ?
Şi apoi - mă întrerupe repede Comisarul - Basarabia este o provincie rusească, pe care românii imperialişti ne-au smuls-o în 1918, când tânăra Republică Sovietică nu se putea apăra. Aţi ţinut Basarabia 25 de ani şi ca recompensă - e just nu? - v-am luat nordul Bucovinei, o trecere directă în Cehoslovacia.
Da, răspund eu, dar Basarabia şi Bucovina sunt provincii româneşti şi, ca atare, ele n-au ce căuta în Rusia. Până în preajma anului 1800 noi cu ruşii n-am avut nici un fel de relaţii - nici hotar comun - şi cum Rusia s-a apropiat de hotarele româneşti - în 1812 - ne-a şi răşluit jumătate din Moldova.
Pardon, noi am luat Basarabia de la turci! Basarabia la 1812 era provincie turcească.
La anul 1812, nici nu exista o Basarabie, ci doar o ţară a Moldovei, care se întindea de la Carpaţi până la Nistru - şi-n sud se sprijinea pe Marea Neagră şi pe Dunăre. Această ţară a Moldovei, cu capitala la Iaşi, se găsea sub suzeranitate turcească. Atât. Moldova era ţară românească ataşată politic Turciei, însă se găsea în afara imperiului turcesc care-şi avea hotarul pe Dunăre şi pe Nistru. Prin urmare, Rusia, la 1812, ne-a răpit nouă, românilor, jumătate din ţara Moldovei şi nici măcar un metru de pământ turcesc.
Eu ştiu precis - relevă Comisarul - că în 1812 nu exista România - şi, ca atare, noi cu românii nu avem nici un diferent teritorial. Basarabia o avem de la turci, iar Bucovina ne-am luat-o drept dobândă, în plus de aceasta, în Bucovina şi Basarabia nici nu sunt români.
Dar ce sunt?
După cum vezi, chiar din titulatura republicii, acolo sunt numai moldoveni.
Eu sunt extrem de mulţumit, de afirmaţia dumneavoastră. De altfel, chiar aşa şi trebuie să fie; dacă acolo nu ar fi majoritatea moldoveni, nu i s-ar spune Republica moldovenească ci, lipovenească, evreiască sau turcească. Chiar am stat adineaori în cumpănă şi m-am mirat că stăpânitorii de la Moscova, care spun că la 1812 Basarabia a fost luată de la turci - m-am mirat, zic, că pe această republică de la margine nu au numit-o republică turcească. Parcă aşa ar fi logic, după istoria voastră. Dar, dacă i se spune moldovenească, atunci înseamnă că totuşi, pe undeva, va fi stând vreo însemnare despre faptul că această bucată de pământ a ţinut, până la acel an, de Moldova. Şi apoi, poate că locuitorii, întrebaţi ce neam de oameni sunt, vor fi răspuns că-s moldoveni. Vedeţi, lucrurile iau cu totul altă înfăţişare. Eu am citit zilele acestea o geografie a Uniunii Sovietice pentru clasa a X-a. Şi acolo sunt trei pagini care se raportează la această republică. De două ori, pe aceste trei pagini, se spune elevului - să memoreze - că în această republică sunt 76% moldoveni, restul găgăuzi, evrei şi lipoveni. Şi acum vin la subiect. România de astăzi este rezultatul actului de unire dintre Muntenia şi Moldova din anul 1859, la care, în 1918, se adaugă Transilvania, Basarabia şi Bucovina.
Nu mă interesează istoria voastră. De altfel ce însemnaţi voi, în istoria lumii? Nimic şi iar nimic.
Şi totuşi, vă împiedicaţi de noi şi vă stăm ca un junghi în coastă. Hei, cu ce plăcere v-aţi întinde până la Adriatica şi Constantinopol!
Nu ne este suficient atât. Astăzi nu mai suntem pe timpul ţarilor. Obiectivul nostru s-a

ORANKI. Amintiri din captivitate mărit. Globul, globul pământesc, ăsta ni-i hotarul!

Încercaţi şi cuceriţi globul. Dacă veţi reuşi, înseamnă că acest glob, numai astfel de stăpâni merită să aibă.
Revoluţia merge înainte cu paşi gigantici şi nu-i departe ziua în care steagul proletar va fâlfâi la Paris, la Londra şi la New York. Şi atunci, va începe o eră nouă în istoria lumii, o eră în care proletariatul îşi va impune dictatura sa. Vezi cât de mici, cât de neînsemnate sunt problemele litigioase dintre noi şi voi?
Totuşi, deoarece eu înţeleg că aceste probleme mici nu sunt pe dimensiunile mari, ruseşti, daţi-ne înapoi Basarabia şi Bucovina şi hai să fim prieteni. Mai ales că dumneavoastră vizaţi nişte timpuri nu prea îndepărtate, când graniţele vor dispărea şi toţi vom fi una cu pământul. Nu suntem atât de pretenţioşi încât să vă cerem ca, până la triumful universal al revoluţiei, să ne daţi vreo provincie, ca despăgubire pentru exploatarea Basarabiei de la 1812 până la 1918. Noi ne mulţumim cu hotarele noastre şi când va fi să fie steagul roşu şi la Washington, atunci, n-avem ce face, venim cu toate pământurile noastre şi cu toate bogăţiile, în această horă universală, în felul acesta, noi vom înţelege - şi toată lumea va fi de acord - că Uniunea Sovietică nu-i imperialistă, ci înţelegătoare şi corectă; dă înapoi Karelia Finlandei, eliberează Ţările Baltice şi Prusia Orientală, pleacă din Polonia şi se opreşte pe Nistru, peste drum de România. Ei, atunci aţi câştigat simpatia întregului glob pământesc. Şi victoria de mâine ar fi incontestabil mai mare, decât câştigul de astăzi. Dar asta n-o s-o faceţi niciodată. Cine cunoaşte ce vreţi şi vă ştie şi armele de care uzaţi, e lămurit; unde aţi pus piciorul, nu mai daţi înapoi, decât dacă se găseşte cineva care să vă dea peste cap.
Aproape că n-ai înţeles, zâmbeşte satisfăcut Comisarul. Dar nu acesta-i obiectul conversaţiei noastre. Problemele care le-ai ridicat, ţin de creierul genialului dascăl şi învăţător al popoarelor, Iosif Visarionovici Stalin. Avem de discutat, după cum vezi, probleme ceva mai pe înţelesul nostru; despre moldoveni şi despre români. Noi, iată, susţinem sus şi tare că moldovenii sunt un neam şi românii, alt neam.
E prima dată când aud o astfel de părere, îndrăznesc să vă întreb, pe ce vă întemeiaţi în susţinerea celor de mai sus?
Pe părerile savanţilor etnologi sovietici.
Înţeleg. Şi ce spun savanţii sovietici?
Marii noştri cercetători sovietici - cei mai mari savanţi din lume - spun că moldovenii sunt alt neam decât românii. Argumentele nu mi le amintesc, mai ales că nici nu sunt lucruri de competenţa mea. Numai că, dacă aceşti savanţi afirmă aşa, apoi aşa trebuie să şi fie. La noi, când un savant se pronunţă într-o chestiune înseamnă că a studiat problema până în miezul ei şi orice greşeală este exclusă. Nu sunt pe lume savanţi de talia celor din Uniunea Sovietică.

Nu-mi vine să cred cele ce afirmaţi dumneavoastră. Regret că nu pot lua cunoştinţă de părerile etnologilor sovietici, dar ceea ce eu ştiu din istoria noastră şi din cercetarea acestei provincii, la faţa locului, văzând sate şi oameni, auzindu-le graiul şi ştiindu-le obiceiurile, cântecele şi jocurile, eu personal, alături de toţi românii, credem că moldovenii sunt totuna cu românii şi că nu sunt altceva decât o ramură românească, care au trăit 100 de ani sub stăpânire rusească şi-au rămas cu numele de moldoveni, căci s-au ştiut rupţi din trupul Moldovei, după cum ardelenii, care au trăit 1000 de ani sub unguri, se numesc transilvăneni sau ardeleni, dar de fapt sunt români. Dacă după provincie ne numim ardeleni, bucovineni, olteni, munteni, moldoveni şi dobrogeni, apoi toţi aceştia, având sânge comun, aceeaşi limbă şi aceleaşi tradiţii, la un loc formăm neamul românesc, unul şi acelaşi de la Nistru şi până la Tisa.
De-ajuns, banditule! Iată, voi sunteţi acei care înrăutăţiţi bunele raporturi dintre popoare, în timp ce noi, Uniunea Sovietică, cu gânduri frăţeşti, vrem să vă ajutăm pe voi - ţările astea mici - care până ieri aţi fost exploataţi de capitalişti, voi, zic, vă agitaţi şi tulburaţi bunele raporturi şi dragostea noastră înţelegătoare. Noi vrem să vă ajutăm, dintr-un nobil sentiment umanitar. Nu vrem nimic de la voi pentru concursul nostru politic şi social. Voi n-aveţi nimic. Sunteţi 20 de milioane de flămânzi cărora în fiecare zi ar trebui să vă dăm - de la noi -

Dimitrie Bejan

douăzeci de milioane de pâini. Ăsta ar fi beneficiul nostru, dacă voi aţi cădea de acord, ca partidul din România să ceară intrarea Republicii româneşti în Uniunea Sovietică. Bineînţeles că abia atunci aţi simţi pe pielea voastră toată fericirea de a trăi liberi şi sub un regim larg democrat.

Şi pentru acest motiv aţi început - în etape - să ne fericiţi: întâi Basarabia şi Bucovina şi în ordine naturală, vine restul? Pentru că proclamaţi oriunde largul dumneavoastră umanitarism, revin; n-ar fi mai bine să ne întoarceţi pământurile luate şi să fixaţi armata pe Nistru? Ziceţi că la noi e sărăcie. Las' ca să fie aşa, cum se ştie aici. Atunci, ce căutaţi în sărăcia noastră? Dumneavoastră, care sunteţi bogaţi? Nu cumva vă atrage petrolul nostru care-

în centrul Europei, pădurile noastre de brad, care sunt la un pas de Orientul Apropiat, sarea din munţii noştri şi pâinea din bazinul dunărean? Nu cumva, intrând în Basarabia, aţi tresărit de bucurie că sunteţi stăpâni pe gurile Dunării? În România, până la această oră, n-a murit nimeni de foame. Dimpotrivă, avem prisos, pe care îl trimitem peste hotare. Iar despre Basarabia şi Bucovina, ca să revenim la ele...
- Inutil să mai discutăm, deoarece ele nu sunt pământuri româneşti şi vor rămâne pe totdeauna la noi.
- Dar noi avem în aceste provincii cinci milioane de români!
- Da, sunt cinci milioane de moldoveni, cum sunt şi eu. Care moldoveni, domnule? Nu înţelegi că pe voi, românii, nu vă vor?
- Vasăzică vă primesc pe dumneavoastră, ca să-i fericiţi. Fiţi bun şi mă lămuriţi, şi cu asta mă declar mulţumit. I-aţi întrebat vreodată - pe basarabeni şi bucovineni - printr-un plebiscit asistat de alţii - dacă ei vă vor pe dumneavoastră sau revin la fraţii lor români?
- Astea-s forme goale şi lucruri prea mărunte pentru cartea pe care o joacă acum Uniunea Sovietică. Noi suntem cea mai mare putere din lume şi înţelegem să nu ne oprim la lucruri neînsemnate în drumul nostru victorios. De altfel sunteţi o ţară învinsă. Şi cu cei învinşi, facem ce credem noi că-i necesar.
- Am înţeles perfect punctul dumneavoastră de vedere.
- Şi eu sunt lămurit cu gândurile tale. Norocul ţării voastre este că cei mai buni fii ai clasei muncitoare ne iubesc şi se adună ca puii sub cloşcă, aici la Moscova. Cu dânşii ne înţelegem noi. Lor le dăm tot sprijinul şi toată protecţia noastră. Iar pentru acei ce gândesc ca tine, avem noi ac de cojocul lor, îi jupuim. Deocamdată, mi se pare mie, te-ai cam înfierbântat. Pentru binele tău, treci pe cinci zile la răcoare. Acolo mai gândeşte-te încotro merge lumea. Şi vino cu noi dacă vrei să-ţi fie bine. Constat că pe voi vă pierde absurdul idealism. Hai, vino pe pământ, vino şi te fac bucătar.
- Mulţumesc pentru dragostea şi interesul ce-i purtaţi neînsemnatei mele persoane; am toată stima pentru bucătărie, dar nu sunt bun bucătar, nici brutar şi nici altele. Sunt foarte bun în ham. M-am specializat chiar ca rotaş. Când va fi să mă întorc în Ţară, hei, îmi voi pune noua meserie în practică. Asta, ca să vă dovedesc că mi-am însuşit regulile de viaţă din cea mai progresistă ţară din lume; voi trage în ham, din milă şi consideraţie faţă de cal. De vreme ce-i mănânc ovăzul, se cuvine să-i preiau şi obligaţiile...
- Bine, pentru această logică europeană, vei mai sta la carceră încă zece zile... Ieşi afară, măgarule!

Într-o seară, Hărmălaie mi-a dat drumul de la carceră. Bădiţa mă aştepta în colţul bordeiului 15 şi primul lui cuvânt a fost: „Mă, cojocul chiar dacă-i lung până în pământ şi în iulie este bun. Ce vrei să faci?”

În haine, în cojoc şi în nări stăruia miros acru de hârdău stătut.

Să mă spăl, Bădiţă, hainele put pe mine.
Drept, mă, dealtfel, cu atâtea închisori, lagăre, carcere, toată Uniunea Sovietică pute ca un closet public.

ORANKI. Amintiri din captivitate

CULESUL CARTOFILOR

Oamenii aşteptau cu multă nerăbdare culesul cartofilor. Asta era o sărbătoare a întregii regiuni.

Mi-aduc aminte de culesul viilor toamna pe la noi; voie bună şi muzică. O lună de zile tot omul era frate cu vecinul.

Şi iată acum, când, la începutul lunii septembrie 1944 ajung, venind din Siberia, la Mănăstârca, găsesc o veselie generală între prizonieri.

Ce-i, măi creştinilor?
Bucuria toamnei; de mâine începe culesul cartofilor. Mergem, aici, aproape, la colhozul de la Şoniha.

A doua zi de dimineaţă, încadraţi de ceasovoi, trecem peste un pârâu ce-şi mâna apele spre Volga. Suntem la 60 de km distanţă de Nijni-Novgorod. În poiană o uliţă cu vreo sută de case de lemn, toate într-o rână parcă cerşind ajutor. La marginea satului, grajd povârnit şi o remiză peste maşini cu acoperişul spart, în mijloc, o tablă roşie pe care scrie: „întreceri socialiste; brigăzi fruntaşe”. Dar nici un nume nu stă scris pe tablă. Oamenii din Şoniha sunt prea săraci ca să le mai ardă de glume.

La partea de răsărit a satului începe grădina de zarzavat şi, ca atare, acolo vom lucra, în jur, toată taigaua. Apoi câteva pluguri trase de nişte mârţoage de cai, care vor scoate cartofii; colhoznicii le vor aduna. Nouă ni se dau cazmale. Pe echipe de trei oameni ni se repartizează terenul. Alături de noi, pe altă parcelă, vor lucra sute de fete tinere, femei şi babe. Câţiva moşnegi mână caii. Bărbaţii sunt departe, la război.

Adunăm prima grămadă de cartofi. Dinspre sat se aude „imnul cartofilor”, cântat de şcoala primară. Şcolarii şi învăţătoarele se opresc la teren şi după încă un imn al recoltei, o învăţătoare se suie pe o grămadă de cartofi şi ţine un discurs patetic despre importanţa cartofului pentru stat şi datoria de a-i scoate din pământ.

Preşedintele colhozului îi îndeamnă pe colhoznici să lucreze bine şi să dea randament mare. Apoi câteva recitări - cu ceva zarzavaturi şi mitingul fulger se încheie cu „Moscova mea, ţara mea”, cântată de şcolari.

Soarele, foarte înţelegător, ne încălzeşte şi trebuie să recunosc că mă simt bine. Vedem că se aprind pe tarla focuşoare - vreascuri berechet - şi ici-colo, se fierbeau în gamele sau se coceau cartofi. După vreo două ore de lucru, toţi eram cu cartofi copţi în buzunare. Colhoznicii se uitau cu jind la noi; copiii de şcoală se furişau până la focuşoarele noastre şi cu ochii măriţi de foame şi de poftă, ne rugau: „Dă-mi şi mie, nene!” Şi iată că, împărţeam prada, pe din două, cu aceşti copii flămânzi. Colhoznicii au încercat să coacă şi ei cartofi, dar „prezidatele” şi brigadierii, înjurându-i, le împrăştie focurile; nu era voie să risipească bunul comun. Apoi preşedintele colectivului se aşeza pe o buturugă, scotea din geanta de muşama, care-i atârna de la şold până la călcâie, o bucată de pâine albă, proaspătă, întindea frumos unt pe ea şi mânca încet, tacticos; toate gurile colhoznicilor se umpleau de apă. Ei nu aveau pâine

de loc - despre unt, nici vorbă, iar zahărul nu-i văzuseră de cinci ani.

În zilele următoare ne-am organizat. Fiecare companie (erau două) a venit cu un cazan potrivit şi cu sare. Înainte de a începe lucrul adunam în pripă găteje şi lemne, spălam două-trei sute de kilograme de cartofi şi lăsam doi oameni să-i fiarbă ş i s ă-i coacă. Când totul era gata, fluierau. Ne adunam în jurul cazanului şi ne primeam porţia; ce nu puteam mânca, duceam în lagăr pentru prieteni.

Praznicul acesta avea loc în fiecare zi; mergeam să culegem cartofi, prin rotaţie. Ca atare, trebuia să ne facem rezerve pentru zilele de aspră postire.

Apoi noi am început a fierbe ş i a coace tot mai mulţi cartofi; la ora mesei veneau toţi copiii cu mâinile întinse şi plecau cu braţele pline; pe tarlaua vecină îi aşteptau mamele,

Dimitrie Bejan

surorile ş i bunicii, care ne strigau: „Mulţumim, mulţumim, Dumnezeu s ă vă binecuvânteze, căci dacă n-aţi fi voi, noi am muri de foame lângă cartofi”. Preşedintele ne înjura pe toţi, în bloc.

După vreo săptămână, o babă s-a apropiat de mine cu teamă mare - şi mi s-a adresat:

Plecăciune părinte! Mă iertaţi că vin la dumneavoastră, dar avem noi, colhoznicii, o mare rugăminte şi ne-am gândit să v-o facem sfinţiei voastre.
Spune, mătuşă, care vi-i necazul? Bătrâna îmi supune, tainic:
Vă rugăm pe dumneavoastră, prizonierii, să nu scoateţi toţi cartofii din pământ.

M-am uitat la dânsa întrebător. Ea a continuat.

- Cartofii ce rămân în pământ, îi vom scoate la primăvară şi ne-om ţine zilele. Tare ni-i greu, ascultaţi-ne.

I-am umplut mătuşii broboada cu cartofi copţi.

A trecut iarna, s-au topit zăpezile şi după ce s-a zbicit pământul, pe tarlaua unde au fost cartofi în toamnă, pământul a fost răscolit, cu cazmale, de colhoznici şi, în felul acesta, flămânzii au avut cartofi pentru un timp.

Trecuse o săptămână şi timpul se menţinea frumos. La cules, totul mergea bine. Dar cât avea să mai ţină acest bine? La plecare fiecare îş i umfla cu cartofi buzunarele, gluga de la manta, pantalonii, legaţi jos cu sfoară. Ne opream la poartă şi, număraţi, garda ne preda apoi ofiţerului de serviciu, înăuntru ne depuneam prada în raniţe, sub căpătâie, fiecare unde credea.

Într-o seară, la poartă, apar ofiţ erul de serviciu, preşedintele colhozului şi alţi civili. Suntem număraţi ca de obicei, dar poarta nu se deschide. De la coada coloanei începe percheziţia. Ş i ce să vezi atunci? Într-o clipă s-au umplut şanţurile cu cartofi. Prima grupă din coadă a căzut victimă; la carceră cu ea.

Preşedintele şi civilii adună cartofii, luptându-se cu ceasovoii din garda noastră - care-şi umplu buzunarele şi sacii de merinde. Coc şi ei cartofi, în bordeiele lor.

A doua zi nu mai intră cartofi în lagăr, în zilele următoare însă, cu riscul de a intra în carceră, reluăm atacul.

Uneori reuşeam să-i trecem de poartă, altă dată îi aruncam, ca la comandă, în faţa pericolului.

Fapt este ca în ziua în care culesul cartofilor s-a terminat noi aveam sub căpătâi cartofi, să ne ajungă până la Crăciun.

Garda de la poartă, la fel, se aprovizionase frumos, furându-ne pe noi, prin percheziţie. Şi aşa, lucrurile s-au aranjat, încât toată lumea a fost mulţumită.

Coceam cartofii seara, după ce ne întorceam de la pădure. Venise iarna şi pădurile oftau de vânt şi de zăpadă. Noi ne uitam în sus şi constatam, cu adâncă tristeţe, că cerul e prea sus pentru ca Dumnezeu să ne poată auzi.

Coceam cartofi ş i ne hărţuiam la gura celor două sobe, din bordei. Eram prea mulţi şi cartofii se amestecau în spuză; era necesară o întreagă contabilitate pentru păstrat ordinea aici. Cartofii îi mâncăm aşa, pe jumătate cruzi, pe jumătate copţi. Nu vedeam o altă ieşire.

Dar Niţă Hilchi avea o altă părere. Născocitor, de la natură, făcuse aici multe năzdrăvănii, din te miri ce. Printre altele, două ceasuri numai din lemn şi tinichele, care mergeau ca nişte cronometre. Ruş ii de la poartă îşi controlau ceasurile după orologiile lui Niţă. Tot felul de opaiţe, pomenite în preistoria Dacilor, le-a reactualizat Niţă pentru nevoi locale. Aşa că, tot el

ORANKI. Amintiri din captivitate

trebuia să găsească o soluţie pentru coacerea cartofilor.

Într-o sâmbătă, după-masă, în bordeiul 14, într-un grup restrâns, Niţă declară: „Am găsit soluţ ia. Haideţi după mine”. Şi-am pornit după el, afară, în unghiul de către apus al lagărului, erau vreo trei bordeie, încercuite cu sârmă ghimpată. Când venea un nou lot acolo îşi făcea carantina.

Ajungem la acest gard, ne ferim de privirile rusului din prepeleac, şi-l auzim pe Niţă: „Rupeţi câte un metru de sârmă şi apoi, pe căi răzleţe, întindeţi-o la bordeie”.

Adunaţi la gura sobei, executăm poruncile lui Niţă: „Aşa, scoateţi ghimpii. Bine. Întindeţi sârma. Ştergeţi-o bine cu o cârpă, întocmai! Acum faceţi un cerc”, îl vedem pe Niţă că trece sârma printr-un cartof, apoi prin al doilea şi până la urmă se înşiră vreo 30 de cartofi, bine spălaţi. Noi facem la fel.

Ascultaţi, zice Niţă, asta-i un colier pentru balul de la Opera mare, aţi înţeles?
Am înţeles - răspundem noi atenţi.
Şi ce facem cu el? întrebă Sandu Muscă, intrigat.
Ce facem cu el? îl punem la gât şi ieşim la plimbare pe aleea principală; lămurit?
Nu! răspundem noi în cor.
Bine, haideţi după mine; luaţi două bucăţi de fier mai lungi şi să ieşim.

Afară bate crivăţul şi din p ădure vine întunericul. Niţă ia o bucată de fier şi un colier. Noi, tăcuţi şi zgribuliţ i, îi urmărim fiecare mişcare. Niţă se urcă cu greutate pe bordei, se opreşte lângă coş, aşează bucata de fier pe coş şi apoi înşiră pe această bară, atârnând înăuntru, colier după colier. Trece la al doilea coş şi figura se repetă.

- Haidem în bordei, vom vedea noi ce-am putut realiza cu asta!

Peste o jumătate de oră, Niţă ne face semn din sprânceană, invitându-ne să mergem să vedem ce-i cu cartofii.

Fierul frige la mână, colierele frig, crivăţul îţi taie respiraţia.

Intraţi în bordei, zice Niţă: luaţi o cârpă curată şi frecaţi fiecare cartof, până se duce coaja arsă. Apoi, poftă bună.

Ce bucurie pe noi! Ce plăcere rară! Cartofii abureau şi răspândeau în boxe un miros plăcut de brutărie braşoveană. Bine copţi, rumeni, delicioşi. Ne lipsea untul.

Trăiască Niţă, ura, ura!...

Niţă, mulţumit, ronţăie zâmbind un cartof rotund şi neted, ca o piatră de râu.

Toate conflictele de la gura sobelor au încetat. Patentul lui Niţă a fost furat de toate bordeiele şi de toate naţiile. Noi i-am răsplătit patentul cu un cartof. Neamurile, când îl vedeau, zâmbeau satisfăcuţi: „Brava Niţă, Brava Niţă!” Şi toţi eram mulţumiţi; foc pentru copt cartofii era suficient.

Până într-o zi. După ce am venit de la pădure ş i repetam povestea cu colierele de cartofi, poarta lagărului s-a deschis larg şi, înăuntru a intrat un pluton de ostaşi; s-au împărţit câte doi, pe la fiecare bordei, s-au suit pe bordei şi vai, neruşinaţii, ne-au descoperit invenţia! Toate colierele au căzut pradă nesătuilor ceasovoi. Ostaşii ruşi, cu ochii oblici, râdeau cu gurile până la urechi şi treceau dincolo de poartă, la braţ cu colierele noastre.

Ce facem, Niţă?
Ştiu eu, măi băieţi? Să vedem ce se întâmplă mâine, poimâine.

A doua zi, nu, dar a treia zi ruşii ne-au furat iarăşi cartofii. Din nou înghesuială şi scandal ia gura sobei; iar cartofi copţi pe o parte şi cruzi la mijloc.

Ce facem, Niţă?
Să vedem, să mai chibzuim! Cea mai mare ciudă a noastră era pe un sergent bătrân care făcea pe ofiţerul de serviciu la poartă. Făcea totdeauna scandal, pentru orice nimic. Vorbea, vorbea mult, ţipa şi înjura. Se numea Ermolaiev, dar pentru gălăgioasa lui atitudine, noi l-am botezat Hărmălaie şi aşa i-a rămas numele pentru toate naţiile de la Mănăstârca.

Observasem noi că atunci când era Hărmălaie de serviciu ni se dădea atacul la coliere. Mai rar se întâmpla acest lucru la ceilalţi ofiţeri de serviciu.

Se vede că lui Hărmălaie îi plac cartofii copţi. Ei, lasă că-i saturăm noi de cartofi, încheie

Dimitrie Bejan

Niţă.

Gândeam noi că nu-i dreptate pe lume! Dacă ruşilor le plac cartofii, n-au decât să fure de la colhoz şi să-i coacă în bordeiele lor. Aşa, se reped ca hultanii şi ne jecmănesc pe noi care, cu atâtea greutăţi, reuşeam să-i strecurăm în lagăr; nu-i dreptate şi cinste pe lume, nu-i!

Era o după-masă de iarnă, cu cer străveziu, în aer jucau stele aurii, stele verzi. Mercurul coborâse jos, jos de tot. Arăta -47°; era „răcoare”. Niţă, pe patul de la uşă, pregăteş te un colier, două. În loc de cartofi, agaţă cu sârmă două bucăţi de tablă pe care scria ceva, cu litere mari. La alte bordeie, după comanda ş optită a lui Niţă câţ iva procedează la fel, cu priviri piezi şe spre poartă. Ferindu-ne oarecum de ochiul viclean al lui Hărmălaie, aşezăm coliere la toate coşurile. De vreo trei zile nu mai puseserăm la coşuri nici un colier. Simţeam că în dosul porţii, inima lui Hărmălaie se încălzise de bucurie. Pândeam din bordeie, să vedem ce va fi.

Şi a fost că, la ceasul cuvenit, ca şi altădată. Hărmălaie cu soldaţii au năvălit în lagăr. Cu mâini rapace apucă colierele. Hărmălaie aşteaptă lângă poartă, cu mâinile adânc băgate în fundul buzunarelor. Soldaţ ii scot sârmele înroşite, se frig, privesc tăbliţele cu scrisul pe ele, înjură mânioşi şi le aruncă. Un soldat aduce un colier lui Hărmălaie.

Ce-i asta? Unde-s cartofii? întreabă ţepos Hărmălaie.
Citeşte ce scrie aici, tovarăşe sergent, şi degetul uzbecului arată tăbliţa.
Ce, ce? Eu să mănânc HUIA? Ha? Ce? Mama voastră de ofiţeri români; lasă că vă arăt eu vouă!

Hărmălaie, cu întreaga trupă, s-a retras ruşinat dincolo de porţi.

Colierele stăteau risipite pe alee, printre bordeie. Pe tăbliţe, scris cu litere mari, se putea citi: „pajalusti HUIA”.

De atunci, am putut să ne coacem cartofii, nestingheriţi de nimeni. Hărmălaie s-a dat învins.

CARAVANELE CU FILDEŞ

Şi a început o viforniţă, ca nicăieri pe faţa pământului. Taigaua se frământa şi fluiera şerpeşte, prin mii şi mii de vârfuri de copaci. Zgomotul era mai puternic decât furioasele valuri, care bat rupând din ţărmurile argintii.

Crivăţul bătea cu biciul mâniei lui Dumnezeu, de-ţ i lua şi răsuflarea. Pe la coturi, se întindeau dune uriaşe de zăpadă, pe care năprasnicul vânt le aduna, le fixa cu o presiune de nu ştiu câte sute de metri pe minut, formând la suprafaţ a lor o scoarţă tare, zgrunţuroasă, peste care se putea trece fără ca piciorul să se înfunde. Iar lagărul Mănăstârca se tupila la pământ, de frica vijeliei. Printre bordeie, nămeţii erau de doi metri înălţime. Luptând din greu, cu lopeţi şi cocioarve mari, se putea face o pârtie până la poartă şi până la bucătărie.

Iar noi înfruntam vijelia stihiilor dezlănţuite. Cu crivăţul în coastă, înaintam spre pădure (trebuiau lemne pentru lagăr, pentru Gorki). Cu căciulile legate sub bărbie, cu ş ervet legat peste faţă şi doar cu ochii liberi, care lăcrimau fără pauză, cu haine vătuite, numai zdrenţe pe noi şi, în picioare, cu bocanci de pânză.

Înaintam unul după altul, călcând pe aceleaşi urme. Prin poiană numai dune de zăpadă. Abia scoteai piciorul şi vântul cu zăpada acopereau urma imediat.

Când am intrat în pădure, s-a făcut o linişte de mormânt; sub bolta brădetului, vânt nu bătea şi era o pace, ca-ntr-o catedrală. Deasupra, cer vânăt; sub el, se frământau vârfurile copacilor, dar jos, jos la rădăcina plopilor şi pe crengile brazilor, zăpada se aşeza liniştită.

Înaintăm în şir. Trecem prin poieni cu vârtejuri, intrăm iarăşi în cetatea lui Strâmbă-Lemne. În adâncul pădurii nu sunt urme de animale, nici de păsări. Pădurea este lipsită de viaţă. Ierni fără sfârşit, zăpezi înalte; cum să trăiască vieţuitoarele? Pe unde mai sunt, s-au strâns şi ele pe margini de ape, lângă sate.

Ne întoarcem, cu câini şi ceasovoi, fiecare cu o loasbă de mesteacăn de 2 metri pe umăr.

ORANKI. Amintiri din captivitate

În şiruri, precum duc caravanele deserturilor fildeşul.

Albul z ăpezii, argintiul mestecenilor şi al plopilor, ţinuturile reci reeditează mersul caravanelor peste deserturi, peste dune. Crivăţul se repede hoţeşte în noi ş i ne ia povara de pe umeri, trântindu-ne în zăpadă. Ce chin ca să te ridici cu mâinile ude - cu ciorapi pe mâini în loc de mănuşi - cu viforniţa care-ţi astupă gura. Inima bate până la spasm şi se întreabă până când? Când ridici ochii lăcrimaţi în sus, norii sunt prea jos şi Dumnezeu, care rămâne dincolo de ei, nu te aude.

Unul după altul, pe aceeaşi urmă de picior, o mie, două, trei mii de oameni...

Şi crivăţul chiuie nebun!

„Caravanele” intră în p ăduri la ceasul dimineţii ş i bat la porţi când umbrele înserării ne mână către adăpost. Purtăm pădurile de argint în spate aşa cum caravanele poartă fildeşul.

Toată iarna aceea am cărat cu spatele, blestemând zăpezi şi oameni. Apoi au venit alte ierni şi la greutatea zilelor s-au adăugat alte greutăţi.

Purtat printre lagăre, m-am întors la Mănăstârca, pe la începutul lui ianuarie 1946. Oamenii erau aceiaş i, parcă mai puţini, mai slabi, mai vineţi. Pădurea stătea pe loc, dreaptă şi puternică bătându-şi joc de vânturi şi furtuni.

Noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte şi alţi patru la ţepuşe; o sută, două sute de sănii - poate mai multe, şi-n jur escorta şi câinii lupi. Legaţi cu odgoane încrucişate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fiecare zi, fără repaus. Când urcam panta, curgeau pe frunţile noastre sudori, care îngheţau îndată şi simţ eam apa curgând pe ş ira spinării. Când ieşeam la loc aş ezat, îngheţau hainele pe noi şi tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea în coborâş iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca vântul, cu ochiul mereu înapoi. Câte accidente, picioare rupte, coaste rupte!

Şi parchetele tăiate erau tot mai departe, prin locuri pe unde n-a intrat joagăr de la facerea lumii.

Asta, în fiecare zi de iarnă; un an, doi, trei, patru...

Şi într -o dimineaţă, pe la sfârşitul lui aprilie ne-am trezit cu ceţuri dese peste păduri, încât nu se mai vedeau, şi peste lagăr, unde nu se mai zăreau bordeiele.

O ceaţă deasă şi caldă care te îneca. Ceţurile curgeau uş or, dinspre nord-vest şi se duceau la vale; pe Oka, coborau pe Volga, spre Astrahan. Zăpezile se topeau, scădeau şi pe dedesubt curgeau mări - spre Caspica.

Ceaţa topea zăpada. Peste o săptămână s-a arătat uscatul; pete negre, ici-colo vineţii.

Şi „Noe a dat drumul unui porumbel”... Iar noi când am intrat în lagăr, în seara aceea, am văzut un cârd de grauri pe acoperişul bucătăriei. Şi „Noe a înţeles că potopul trecuse”. Iar noi ne-am bucurat că prăpădul iernii a trecut. Pe aripile graurilor călătorea primăvara, spre nord.

Curgeau sloiuri de ape, iar pe sus dădeau glas becaţele şi gâştele; se duceau spre Marea Albă, se duceau spre Polul Nord.

Şi după luni de zile de absenţă, peste ceţurile ce se trăgeau spre sud, a apărut soarele frumos, tânăr, strălucitor.

La începutul lui mai se încălze şte ş i-n două s ăptămâni - atât ţine primăvara - pădurea înfrunzeşte şi poienile se acoperă cu flori de pădure, iar păsările cântă, refăcându-şi cuiburile.

E frumos afară - nu-i frumos ca la noi - dar primăvara-i luminoasă şi noi oftăm, oftăm. Am schimbat săniile pe căruţe, înhămaţi la căruţe, cărăm pădurea la vale.

Într-o zi, trecând pe lângă o tarla a colhozului de la Ş oniha, am văzut ş i n-am putut crede cele ce vedeam; un tractor stătea la marginea tarlalei. Făcuse iarna pe câmp. Dealtfel şi

Dimitrie Bejan

celelalte maşini-unelte se „adăpostiseră “în timpul iernii în curtea colhozului, sub cerul liber. Am deschis ochii, iar i-am închis, m-am pişcat de nas ca să mă trezesc. Totuşi, asta era

realitatea. Erau mai multe pluguri. La cormană câte un bărbat şi la hamuri, de fiecare plug, câte opt femei. Cel de la cormană le îndemna „hai, hai, mână!” La marginea arăturii, prezidatele, contabilul şi alţi responsabili priveau şi fumau.

După câteva zile, stăpânirea lagărului a încercat şi cu noi această figură.

Ne-am opus hotărât, amintindu-le că suntem oameni. E drept că mâncăm ovăz şi trăgeam la ham, dar la plugărie - am pus piciorul în prag. Înjurături, carceră, ciomege pe spinare...

Soldaţii prizonieri au cedat. Trecând spre pădure, îi vedeam înhămaţi la pluguri, tot câte nouă oameni, cărând pe brazdă, ca vitele slăbite. Seara, cu joagărul pe umăr, veneam de la pădure. Priveam şi mă chinuiam să înţeleg ce se petrecea aici? Este drept că Ş tefan cel Mare arase câteva costişe cu mândrii polonezi. Dar asta a fost la anul 1500. Robii de atunci nu erau protejaţi de Crucea Roşie internaţională şi de legile umanitare care se cunosc şi se aplică în ţările civilizate.

De neînţeles pentru mine era faptul că ş i colhoznicii trăgeau la plug. Mai marii colhozului făceau planuri, fumau mahorcă şi cântăreau normele. Ceilalţi asudau, trăgând în ham.

Şi am constatat că era foarte interesantă istoria acelor zile. Şi de necrezut.

Când ni-i sete bem seva din mesteceni. Ciocârliile cântă înalt - ca şi pe la noi, iar cucul îşi cântă numele româneşte.

Blestemat amestec de primăvară şi de chin. Bădiţa, la ora când ne rezemăm de trunchiurile de brad, stând la soare, îşi scoate fluierul de la cingătoare şi ne cântă doinele de pe Rarău.

Dorurile noastre - sute - călătoresc spre apus, spre Ţara de sub Carpaţi. Acolo ni-i inima şi rădăcina.

JOCURI DE CĂRŢI

În lagăr se jucau cărţi; iarna în boxa de lângă sobă, iar vara la mesele dintre bordeie. Fiecare bordei avea două intr ări; coborai şase scări, deschideai încă o uşă şi în faţă îţi apăreau cele două poduri suprapuse - pe stâlpi - care închideau boxele şi, în jurul blocului, coridorul; la fiecare intrare era câte o sobă. Deoparte şi de alta a sobei erau două mici boxe. În una ţineam gamelele - pe rafturi - şi în alta era lumina unui opaiţ. Vara problema era mai simplă; se juca la mese, afară, sau se întindea o pătură pe iarbă şi jucătorii şedeau lungiţi, ca nişte romani veritabili şi nu auzeai decât: pas, parol etc.

La Mănăstârca situaţ ia era la fel ca în celelalte lagăre. Jocurile de noroc erau oprite; dar lagărul era mare - 35 de bordeie - şi controlul era greu pentru ofiţerul rus. Carcera era mereu ocupată de „delincvenţi”. Stăpânirea ne înştiinţase că sunt permise: şahul, tablele şi bridge-ul - pe care ei îl numeau „joc englezesc”. Toate celelalte jocuri erau aspru sancţionate. Se pare, cu drept cuvânt, că jocul cel mai întâlnit la Oranki şi Mănăstârca era bridge-ul; urma şahul şi, pe ici-colo se mai distrau tablagii, zărnăindu-şi zarurile. Cărţile de joc erau confecţionate din placaj subţire, sau din sită de plop sau tei, cu frumoase desene în culori - operă de migală din gama artelor minore. Pocherul, bacaraua, chemin-de-fer-ul erau interzise. Totuşi, nu era bordei care să nu-ş i aibă pasionaţii lui şi care jucau, seară după seară, cu riscurile şi ameninţările de care am amintit. Moneda? Foarte rar rublele - pentru că erau puţine ş i fără valoare - şi, în majoritatea absolută, jocul se făcea pe ţigări. Când venea câte o secetă peste lagăr şi ţigările lipseau, atunci jucătorii deveneau morocănoşi şi irascibili. După trei, patru luni de astfel de lipsă, când reapărea tutunul, lagărul era în sărbătoare, în bordeie nu te mai puteai vedea de fum, iar atmosfera era de-a dreptul insuportabilă. Nefumătorii erau câţiva şi

ORANKI. Amintiri din captivitate

din această categorie făceam parte şi eu. Am cerut să ne ducem în bordeie separate, spre a scăpa de acest blestem. Mai ales mahorca era puturoasă, acră, insuportabilă.

Ş i pentru că veni vorba despre tutun, pot să afirm că fumatul este cel mai puternic viciu. Dacă m -ar fi auzit Bădiţa, ar fi dat aprobativ din cap; şi el este doar un fumător pasionat. Nimeni în lagăr nu a murit de dorul nevestei, sau al logodnicei; nimeni nu s-a ofticit pentru că-i lipseau vinul şi ţ uica. Dar tutunul i-a dus pe mulţi la tuberculoză şi la cimitir. Ca să vedeţi cât de puternică este această patimă, ţin să pomenesc că au fost fumate paiele din saltele - pe unde erau saltele - frunzele din copaci, fân de pe câmp. Pentru un stacan - un pahar de 1/4 litru de mahorcă - se dădea cămaşa; pentru 2 stacane, vestonul; şi alte cămăşi sau vestoane nu mai erau. Gol, iarna grea, omul se îmbolnăvea şi murea. Sau, pentru un chiştoc de ţ igară îţi dădeai raţia de pâine. Anemie, tuberculoză, sau distrofic şi sfârşitul se ştia. Nimeni nu şi-a dat cămaşa din spate pentru o stacană de vodcă; s-ar fi găsit. Nimeni nu şi-a sacrificat vestonul pentru vreo ticăloasă pornire animalică. Tutunul însă a ucis pe mulţi.

Şi iată, revenind, ţigările însemnau o monedă foarte preţioasă.

Erau jucători care pierdeau şi erau necăjiţi de mama focului - dar erau şi din cei care câştigau - mai puţini la număr, şi care fredonau fericiţi, fumând cu capul pe raniţa plină de ţigări:

„Aprinde o ţigară...

Şi-n fumul care zboară...”

În timpuri de criz ă, am văzut oameni care se mulţumeau să respire fumul de la ţigară, rugându-l pe fumător să stea împotriva vântului - să ajungă până la nările lui, larg dilatate, mirosul de mahorcă.

A venit iarna şi munca la pădure devine un chin. Zăpada înaltă de un metru. Cu lopata faci loc spre tulpina mesteacănului şi cu joagărul îl tai la această în ălţime; în cădere, cu vuiet prelung, repetat peste creste, mai dărâmă încă cinci-şase copaci. De ger a îngheţat şi inima bradului, în cădere, dispare sub zăpadă. Ei, acu' începe chinul; îl scormoneşti cu mâinile şi picioarele prin zăpadă; trebuie să-i tai la doi metri, să-i aşezi în metri steri, iar crengile să le aduni. Şi -i ger de trosnesc pădurile. Priveşti în sus ş i-i cauţi pe Dumnezeu. Deasupra se mişcă vârfurile copacilor, căinându-ne: „Vai de voi, vai de noi”.

Când ajungi în bordei, cu bocancii toacă şi hainele scoarţă parcă se face linişte. Eşti gata să-ţi pierzi sufletul; se albesc umerii feţii şi lobii urechilor.

Sobele ard ca-n brutării; dar ce pot bietele sobe împotriva crivăţului?

Pe pereţii bordeiului st ă promoroaca groasă, ca-ntr-un frigider. Şi totuşi, după cină, unii cântă acompaniindu-se cu chitara, alţii povestesc încet trecute întâmplări. Cei mai bătrâni „torc” din amintiri; între tineri se nasc contrarieri; ei nu au amintiri; mintea lor lunecă, proiectându-se în viitor.

Şi-n semiîntunericul bordeiului, lumina vine de la gura sobei şi de la câteva anemice opaiţe. Unul, nevăzut, anunţă: „în seara asta, bacara la bordeiul 14” şi pasiunea îi scoate din bordei şi-i mână, prin viscol, la apele nestatornicului destin.

Ruşii ştiu că seara se joacă cărţi, pe bani şi ţ igări. Din timp în timp fac control prin bordeie şi se aleg, foarte adesea, cu bogate capturi. Vânătorul cel mai experimentat rămâne tot sergentul Hărmălaie. E supărat pe români de când cu cartofii şi, la rândul lui, se ocupă, foarte îndeaproape, de bordeiele cu români. Şi când dă peste o masă cu jucători înfierbântaţi, îi „atinge” usturător: confiscă ţigări, cărţi, bani şi pe jucători îi duce direct la carceră.

Ş i nenorocita de carceră de la Mănăstârca-i blestem, nu alta. Tot un bordei, mai mic, cu boxe multe, despărţite cu scânduri, cu geamuri sparte şi fără foc. Raţia? O zi, chipitoc - apă fiartă, o zi, mâncare, porţie redusă.

Ş i totuşi, au fost oameni care au stat ş i o sută de zile într-o astfel de carceră. Jucătorii se uitau la Niţă cu subînţeles: „Scapă-ne, bre, de Hărmălaie”.

Dimitrie Bejan

Se apropie Crăciunul. Gerul se mai domoleşte, în schimb

Zăpada cade deasă, ca nişte pene mari de gâscă. Nicăieri n-am văzut fulgi de zăpadă atât de mari, ca aici. Când stau vânturile şi încep ninsorile, fulgii coboară încet, alene, se învârtesc uşor şi se aşează în palma întinsă, acoperind întreg podul palmei; apoi se topesc uşor.

E seară; oamenii, obosiţi, s-au culcat. Mi-a venit rândul să fac de planton, schimbul unu. La masa de după sobă, zece, cincisprezece jucători î şi încearcă ursita. Geamurile sunt complet acoperite de zăpadă, nu vezi nimic afară. Las' că e şi noapte, dar nu poţi fi văzut nici înăuntru.

Niţă Hilchi înalt, slăbănog, cu mantaua pe umeri, stă rezemat de sobă; lângă dânsul se află un hârdău cu apă.

În liniş tea bordeiului, doar ici-colo câte un suspin şi, şoptite, cuvintele de ordine ale jucătorilor.

Când trec, păş ind încet, prin dreptul lui Niţă, îmi şopteşte: Nu dai alarmă când vine Hărmălaie. Vezi-ţi de serviciu.

- Bine, şi trec mai departe, făcând ocol şi întrebându-mă ce are de gând să facă.

Bordeiul este în întuneric; doar raze slabe de lumină, de la masa jucătorilor, întind umbre diforme până-n unghere. Să fie miezul nopţii?

Deodată, observ că pe geamul din stânga intrării se arată o minuscul ă pată neagră. Pata se măreş te repede, până la dimensiunile unei ruble de argint; observ o gură ţ uguiată care suflă de zor în geamul îngheţat; pe buza de sus, o mustaţă cânepie. Apoi, în locul gurii ţuguiate, apare un ochi-oblic ce priveş te - îngheţat - spre masa jucătorilor. Eu stau la trei metri, în dosul unui stâlp ş i sunt atent. Cât priveşte ochiul, îngheaţă geamul şi atunci iar apar buzele ţepoase. Un minut, două, ochiul lui Hărmălaie a fotografiat scena cu jucătorii şi apoi geamul îngheaţă repede. Hărmălaie trebuie să fie pe la uşă. Niţă îmi face semn: „L-ai văzut?”

Dacă într-un bordei sunt 150 de oameni, se înţelege că şi noaptea uşa de la intrare se deschide mereu. Aşa că nu suntem surprinşi, Niţă şi cu mine, când uşa se deschide uşor de tot. Hărmălaie, în pufoaică ş i pâslari, cu căciula legată pe sub bărbie, cu mii de precauţiuni, p ăşind pe vârfuri ca o pisică ne face semne cu două degete la gură, să tăcem. Eu zâmbesc. Niţă, şiret, îl priveşte pe Hămălaie în vârful căciulii.

Hărmălaie aruncă o privire fugară asupra oamenilor ce dorm - se vede în deplină siguranţă şi, înc-odată făcându-ne semn să tăcem din gură, se apropie de jucători; îşi pune mâinile la spate şi priveşte pe sub subţioara unuia. E mic de statură; încercase să privească peste umerii jucătorilor, dar n-a fost posibil. Se vede că era un moment decisiv al jocului şi toţi jucătorii, inclusiv cel ce dădea cartea, se ridicaseră în picioare.

Hărmălaie se uită atent, foarte atent, cu respiraţia reţ inută. Pe masă, câteva ruble şi un morman de ţigări. Prada este bogată, îl văd că se ridică pe vârfuri, se îndeasă printre jucători, îşi face loc, ridică o mână cu gheare rapace şi fulgerător o lasă pe cărţi cu un glas răguşit: „Stai aşa”.

Hărmălaie! Strigară speriaţi jucătorii şi, val-vârtej, o întinseră, cine cum şi unde a putut, în această vălmăşeală, masa a fost răsturnată, cineva, în fuga lui disperată, l-a îmbrâncit pe Hărmălaie şi într-o fracţiune de secundă, mâna lui Niţă l-a tras pe Hărmălaie înapoi; împiedincându-se, acesta a căzut cu fundul în hârdăul cu apă. Opaiţul se stinsese, şi-n întuneric, se auzeau tropotele fugarilor şi ţipetele disperate de spaimă ale celor treziţi din somn: „Ajutor, ajutor, ne omoară ruşii!”

Hărmălaie se căznea să iasă din hârdău, ţipând necăjit:

Planton, planton! Unde-i plantonul?
Aici sunt, domnule Hărmălaie.
Acolo eşti? Lasă că-ţi arăt eu ţie. Aprinde lumina! Când aprind un chibrit, nu-mi vine să cred ochilor; uşile amândouă date de perete şi în culcuşuri, nici un om. Hărmălaie, fixat pe hârdăul cu apă, se zbătea să iasă, înjurând ca la nuntă: „Mama voastră de ofiţeri români, las’ că v-o plătesc eu!”

În timp ce eu aprind opaiţul, Hărmălaie reuşeşte să iasă din hârdău şi cu apa şiroind după el se îndreaptă spre sobă.

ORANKI. Amintiri din captivitate

Zgribuliţi ş i speriaţi apar în bordei - cu paşi neîncrezători - locatarii, desculţi, în cămăşi şi indispensabili. Intraseră în zăpadă, până la brâu.

- Ce-i cu voi, măi? întreb eu.

Dârdâind şi de frig şi de frică, răspunde Mitrache transilvanul:

- Am crezut că ne împuşcă ruşii şi de frica morţii am fugit până-n sârme. Mai să tragă ceasovoiul din prepeleac. Ce-a fost aici?

Niţă caută căciula lui Hărmălaie şi după ce-o scutură de marginea hârdăului, i-o pune, udă, pe cap.

- Îţi mul ţumesc Niţă, îţi mulţ umesc pentru căciulă şi celelalte; mâine te prezinţ i la carceră tu şi plantonul şi ceilalţi de la jocuri, mama voastră de români, mama voastră de ofiţeri români.

După ce lucrurile s-au lămurit - cu ceea ce se întâmplase în bordeiul nostru, căci se crezuse că ruşii au intrat peste noi ca să ne execute şi somnoroşii fugiseră peste paturi, călcând peste picioarele şi capetele celorlalţi - am râs, uşuraţi.

Când am ieşit din carceră şi am intrat în bordei, toţi l-au înconjurat pe Niţă: „Măi, să trăieşti că ne-ai salvat ţigările; de cinci zile Hărmălaie n-a mai fost văzut în lagăr”.

Şi nici în zilele următoare Hărmălaie nu trecea mai departe de clopotul de la poartă. Cum ne vedea, ne înjura mânios: „Mama voastră de români”.

SCRISORI DIN ŢARĂ

În lagăr la Mănăstârca bordeiele aveau pereţ ii căptuşiţi cu scânduri. La interior erau două rânduri de paturi suprapuse. Mai corect, erau două podine de scânduri, pe tot interiorul bordeiului, rămânând un coridor îngust, roată în jurul pereţilor. Câteva ferestre dădeau o lumină palidă, insuficientă, iar noaptea ardeau opaiţe improvizate de noi din cutii de tinichea. Pentru luminat, contribuia fiecare cu câte un pic de seu din raţia noastră. Asta pentru timpul iernii. Vara lucrurile stăteau altfel. Ziua era extrem de lungă, cu lumină suficientă, dar opaiţele rămâneau agăţate de policioară, pentru iarna ce urma să vină.

Suntem atât de mulţi în bordeie încât stăm în boxe precum stau sardelele „Robert” în cutii - şi dăm bătălii sângeroase cu ploşniţele.

Odată cu primăvara, încep să sosească scrisori din ţ ară; bucurii şi decepţii. Războiul a trecut, cu distrugeri grele, peste ţara noastră, aducând pe lângă prefacerile sociale şi o destrămare morală, un dezmăţ, cum pe la noi nu era în obicei.

Când pentru prima dată în viaţa lagărului s-a anunţat că la comisariatul politic au sosit scrisori din ţară, mai întâi toată lumea a dat un chiot de bucurie; apoi s-a lăsat o tăcere de mormânt în bordeiul 14, unde domiciliam.

Patru ani de zile am fost total rupţi de familii şi mul ţi, mulţi, cei mai mulţi, au murit fără să mai fi ştiut ceva de acasă. Primele scrisori! Cine vor fi fericiţii ce le vor primi, cei dintâi?

Din când în când, ni s-au dat cărţi poştale ca să le trimitem în ţară. Am scris mereu, dar cărţile rămâneau undeva, la păstrare.

Şi iată, suntem la început de primăvară - 1946 – şi comisariatul s-a decis să ne dea scrisorile venite de acasă.

Starşele⁹ bordeiului nostru s-a dus la club împreună cu ceilalţi starşi să primească scrisorile.

În bordei e linişte; dinspre apus bat în geamuri ultimele raze de soare. Stăm tăcuţi, cu

⁹ Şeful.

Dimitrie Bejan

nervii întinşi strună de vioară.

A trecut un ceas, dar nouă ni se pare că a trecut o lună, un an. Iată-l pe starşele nostru; apare după colţ. Câţiva îi sar grăbiţi în cale. Ceilalţi stau pe marginea patului, cu sufletele chircite. Să fie adevărat?

De necrezut, dar în mâna starşelui, sus ridicată, sunt mai multe scrisori. „Linişte, domnilor - ca să citesc adresele...”. Până şi ploşniţele îşi suspendă dizgraţioasele lor plimbări prin priciuri.

Vorbind rar, plin de importanţă, starş ele începe un discurs, interminabil, despre grija Uniunii Sovietice pentru prizonieri, cărora nu ştiu câte feluri de binefaceri li s-au făcut... Şi, iată acum, aceasta, cu scrisorile. Primim sfaturi de a ne împrieteni cu stăpânirea, de a ne înscrie în mişcarea antifascistă şi alte comedii şi când credeam că supliciul nostru este fără sfârşit, starşele se opreşte, speriat de propria-i limbuţie. Apoi, continuă, spunând că el este omul ruş ilor şi că pe aceştia îi reprezintă în bordeiul nostru, iar noi luăm act de aceste declaraţii repetate şi pararepetate - le ştiam pe de rost. În sfârşit, ridicând scrisorile în lumina de asfinţit a soarelui, pronunţă vârtos: „Domnilor, soarele ne-a adus scrisorile acestea, nu Dumnezeu”. Mai târziu am aflat că toţi starşii de bordeie, inclusiv starş ele lagărului - maior român, supranumit de noi pentru calităţile lui evidenţiate de comisariat, Boul apis - se aflau direct, ca vizionarii de pe vremuri, sub inspiraţie nemijlocită a Comisarului Terleţchi¹⁰. Obosit, după un discurs politic ca acela, cu voce maiestuoasă citeşte adresele, împărţind scrisorile celor în cauză. Rumoare, nervozitate; plicurile sunt cercetate pe toate feţele: scris, timbre, ştampilele oficiilor poştale - unele scrisori sunt venite de un an, un an şi jumătate...

Mă uit la cei şapte aleşi ai „soarelui”. Unul plânge, nu ştiu dacă de bucurie sau de durere; altul sărută iscălitura mamei, al treilea înjură furios. Soţia l-a părăsit.

Lasă mă, că-ţi găseşti tu o altă nevastă, nu s-a terminat neamul femeilor - încearcă să-L consoleze cei de aproape.

Mai departe, lângă geam, stă cu un plic galben în mână Ion Boerul¹¹ de la Iernea, de pe Târnave. Plânge uşor, fără vaiete, fără scânceli.

Mă apropii de el şi-i pun mâna pe umăr:

Ce-i, Ioane?
Nu îndrăznesc să deschid plicul. Văd că adresa este scrisă de sora mea mai mică. Dacă va fi murit tata?

- Nu poţi să tragi o astfel de concluzie, numai pe considerentul că altcineva ţi-a adresat scrisoarea şi nu bătrânul! Hai, s-o deschidem şi ne lămurim imediat.

Încet, cu grijă, Ion rupe marginile plicului; scoate uşor din el o filă de caiet, se uită în josul paginii şi strigă vesel: „trăieşte”. Şi izbucne şte într-un plâns nervos. Suntem mai mul ţi lângă Ion şi încercăm să-l potolim. Lacrimile lui stropesc şi deformează iscălitura tatălui său. A răsuflat odată din adâncul pieptului, şi-a şters ochii cu mâna, se uită la noi cu atenţie: „trăieşte, înţelegeţi? trăieşte tata”.

Priveşte scrisoarea, zâmbeşte şi mi-o întinde mie. Citesc ce scrie acolo în auzul celorlalţi: „Dragă Ioane, când s-a primit scrisoarea de la tine, am plâns cu toţii şi cu noi a plâns tot satul. Mort ai fost şi ai înviat! Noi cu toţii, din mila lui Dumnezeu, suntem sănătoşi. Tatăl tău, Valeriu.”

Mă uit la scrisoare şi citesc „şi cu noi a plâns tot satul...”

Două lacrimi mici, micuţe, cristaline, îmi împăienjenesc vederea.

Pe urmă scrisorile au început a ne căuta pe fiecare. Familii decimate, căsnicii distruse, foamete, lipsuri, boli. Oricum, prin ele, simţeam că ţara stă la dreapta noastră.

Într-o zi, ajungând în lagăr, s-a aflat o minune: că unui locotenent austriac îi sosise un

Evreu de la Cernăuţi, politruc.
Medic veterinar - sublocotenent.

ORANKI. Amintiri din captivitate

pachet de 5 kg cu alimente, de la Viena. Pe recipisă se arăta că pachetul fusese trimis de Crucea Roşie de la Viena, cu vreo 8 luni în urmă şi că trebuie plătită la poştă o taxă de 800 de ruble. Austriacul s-a sfătuit cu prietenii lui şi până la urmă a renunţat să-şi scoată pachetul. Poate că-n 8 luni de zile alimentele se stricaseră. Apoi, 800 de ruble reprezentau solda a 80 de locotenenţi pe o lună, ceea ce a părut extrem de costisitor.

A fost singurul pachet venit unui prizonier, în toată această lungă şi grea captivitate.

Continuare

Apasă aici

Destin

23 ian. 2017

ORANKI. Amintiri din captivitate 1